Răsplata dezertorului

Părintele Stelică Zoican mi-a relatat o întâmplare cutremurătoare,  trăită de Ion Răducan, locuitor al satului Izverna, în vremea celui de-al doilea Război Mondial. O repovestesc mai jos.

Toată floarea satelor românești fusese recrutată. Tineri între 18 și 40 de ani luaseră drumul frontului, lăsând în urma lor plâns și jale. Aproape din fiecare casă lipsea câte unul. Copii, femei, bătrâni erau cu lacrimile în ochi și priveau cu teamă viitorul. Așteptau cu toții, cu răsuflarea tăiată, momentul când trecea poștașul. Doar-doar le-o aduce vreo scrisoare. Voiau să știe dacă cei plecați mai sunt în viață. La două-trei zile se auzeau țipete la câte o casă, fiindcă poștașul adusese vestea că moartea le răpise pe cel drag. Plângeau, se rugau, îi făceau pomenile și parastasele cuvenite, îi puneau o cruce în cimitir și trăiau cu speranța că într-o bună zi îl vor întâlni dincolo de moarte, pe lumea cealaltă. Pământul rămânea nemuncit, fânul necosit, vitele erau rechiziționate pentru front, seceta bântuia ca moartea, ucigând și ea tot ce putea.

Cei plecați pe front nu o duceau mai ușor. Armata română, alături de cea germană, înainta din greu, dar sigur, spre Răsărit. La ordinul mareșalului au trecut Prutul. Nemții voiau cu orice preț să ocupe Rusia toată. Se dădeau lupte grele, lupte pe viață și pe moarte. Nu conta numărul morților sau răniților. Rămâneau câmpurile de luptă pline de cadavre. Când era vreme, cei rămași în viață le îngropau, când nu, le luau doar armele și plecau mai departe. În zona Odesei a fost iadul pe pământ. Acolo era și Ion Răducan cu regimentul lui. Acasă nu tăiase un pui de găină. Acum nu-l mai înspăimânta moartea. Aștepta dintr-un moment în altul să se întâlnească cu ea și parcă era un făcut, că ea întârzia mereu. Mergea înainte, dar gândul îi era tot la cei de acasă, la copii, la soție, la părinți, la consătenii lui. Doamne, ce n-ar fi  dat să fi descoperit că totul era un vis de  coșmar și că se scoală într-o bună dimineață în patul lui, în casa lui, că schimbă o vorbă cu ai casei, înfulecă ceva și pleacă în revărsat de zori la câmp, la muncă, așa cum făcuse de când se ridicase flăcăiaș în sat. Parcă niciodată nu i se păruse mai frumoasă și mai fericită viața ca acasă, în satul lui, cu toți ai lui, așa cum i se părea acum, când își amintea de ea, șezând zile și nopți în noroiul din tranșee, înfiorându-se când îi treceau gloanțele pe la ureche, când explodau obuzele la doi pași de el și-i sfârtecau camarazii de luptă. Se ruga în sinea lui, se ruga alteori în șoaptă sau cu voce tare lui Dumnezeu să-l scape de iadul acela, se ruga pentru cei de acasă, pentru pace, pentru viață, pentru ce știa și pentru ce nu mai știa.

De la o vreme, când luptele se încrâncenaseră peste măsură, în mintea lui Ion Răducan a început să se zămislească gândul dezertării. Știa că este deosebit de riscant, dar parcă nu mai avea de ales. Nu putea crede că dacă merge înainte cu frontul se va mai întoarce vreodată acasă; dacă dezerta, putea fi prins și împușcat fără milă, fie de români, fie de nemți, fie de ruși. Până acasă erau aproape două mii de kilometri, așa cum socotea el. Trebuia să-i străbată pe timp de noapte, orientându-se după stelele cerului, după Drumul Robilor, așa cum făceau strămoșii lui, când erau răpiți de hoardele tătare. Nu avea bani, nu avea mâncare, nu știa limba rusă. Și, totuși, dorul de casă, de familie, pe de o parte, neînțelegerea unui război absurd, moartea care secera mii de vieți nevinovate în fiecare zi, pe de altă parte, l-au convins că trebuie să facă pasul decisiv, indiferent de consecințe.

Pentru ca să-și pună planul în aplicare, și-a făcut rost de încă două rânduri de haine soldățești, rusești și nemțești, pe lângă cele românești. Nu a fost greu, fiindcă morții erau amestecați pe câmpul de luptă și putea să își aleagă ce dorea. Într-o noapte, s-a strecurat din tranșeu și s-a depărtat ușor-ușor de linia frontului. Era înarmat cu un pistol-mitralieră, iar în buzunare înghesuise câteva benzi de cartușe. Nimeni nu l-a sesizat. A luat-o peste câmp, când pe burtă, când în genunchi, când cocoșat. Inima-i bătea să-i spargă pieptul, aștepta dintr-un moment în altul un glonț ucigaș.  Șoptea în sinea lui o rugăciune, dar rațiunea nu mai putea să urmărească textul. Dimineața era destul de departe de linia frontului. S-a ascuns în niște stufărișuri pe valea unui râuleț și a rămas acolo până s-a lăsat din nou întunericul. Noaptea a pornit din nou. Era frig, începutul lui decembrie 1943. Îmbrăcămintea lui era subțire, sărăcăcioasă, trupul vlăguit de neodihnă și de foame. Își dădea seama că trebuie să facă ceva, că așa nu mai poate continua. Se apropiase de un orășel din zona Odesei. Știa că acolo sunt garnizoane germane, care supraveghează populația. S-a îmbrăcat nemțește și s-a apropiat de localitate. S-a strecurat ca o umbră pe străzi, ascunzându-se înfricoșat, când se apropia câte o santinelă. La un moment dat, și-a luat inima în dinți și a deschis o poartă. A bătut ușor la ușă de mai multe ori. Nu i-a deschis nimeni. Ușa nu era încuiată. A pătruns în casă. Era o locuință de oameni înstăriți. Undeva, la o ferestruică, se vedea o rază de lumină. A înaintat pe coridor, atent, cu pistolul pregătit să riposteze în caz că e atacat. A deschis ușa camerei unde era lumină. Două femei îl priveau îngrozite. Ca la o comandă, au căzut în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului. Așteptau să fie împușcate. Ion Răducan a rămas o clipă descumpănit. Se așteptase să fie străpuns de o rafală de mitralieră. Acum, în fața lui erau două ființe fără apărare. S-a lăsat ușor în genunchi, lângă ele și a început și el să se închine și să se roage.

Femeile au prins curaj, când l-au văzut îngenuncheat lângă ele, când l-au văzut făcându-și Sfânta Cruce.  După o vreme s-au ridicat. Cele două femei erau mamă și fiică. Tremurau. În localitate se întâmplaseră multe cazuri, când soldații germani violaseră femei, împușcaseră  oameni. Ion s-a aplecat, le-a luat mâinile într-ale sale și le-a sărutat. Le-a făcut semn cu mâna la gură, că-i este foame. În câteva minute, femeile au scos ca din pământ tacâmuri și mâncare. S-au închinat toți trei, au rostit fiecare în șoaptă, pe limba lui, rugăciunea Tatăl nostru. S-au așezat la masă. Femeia cea tânără știa mai multe limbi, printre care și germana. A încercat să intre în vorbă cu el și atunci au înțeles că e român. Cea vârstnică știa cuvinte românești, fiindcă avusese în copilărie vecini români. Mai prin cuvinte, mai prin gesturi, Ion le-a explicat că vrea să se ducă acasă. Le-a arătat o poză, în care era cu soția și copiii. Le-a câștigat încrederea femeilor. A rămas la ele timp de trei luni, până a dat spre primăvară și frontul se depărtase mult. Ion era foarte respectuos, așa cum învățase el de la părinți în copilărie. Muncea în gospodărie, tăia lemne, făcea toate treburile, iar femeile erau foarte mulțumite de el. Nu le-a supărat, nu le-a jicnit, iar primăvara când a plecat, aveau toți trei lacrimi în ochi, când și-au luat rămas bun.

Ion a rătăcit luni în șir, înaintând câte puțin, noapte de noapte, spre Prut. Nu știa unde se află, știa doar că trebuie să ajungă acasă. Mânca iarbă, lăstari, frunză și înainta spre apus. Într-o noapte a fost somat de o garnizoană. Erau români. L-au prins și l-au arestat.  A trebuit să dea multe declarații, să fie supus la multe anchete. A fost deferit Tribunalului Militar și apoi Curții Marțiale pentru dezertare de pe front. Între timp, lucrurile s-au schimbat și armata română a întors armele împotriva nemților. Toți cei aflați în curs de judecată au trebuit să mai aștepte. La începutul lui decembrie 1944, Ion a fost dus la Curtea Marțială. Completul de judecată era format din judecători români și sovietici. Erau procurori români și sovietici. Între timp, se strânseseră noi probe. Cei mai mulți dintre cei judecați, dezertori ca și Ion, au fost condamnați la moarte. Erau la dosar plângeri împotriva lor pentru fapte grave, pe lângă dezertarea propriu-zisă. Unii uciseseră, alții violaseră, alții răniseră sau se comportaseră necivilizat cu populația rusească. La proces erau uneori și ruși, aduși fie ca părți vătămate, fie ca martori.

Ion era sigur că va fi și el condamnat la moarte. Când a intrat în sala de judecată era un cadavru viu. Nu mai știa nici cum îl cheamă. Răspundea buimac, parcă de pe altă lume. Și, totuși, ceva se întâmpla. Judecătoarea aceea care conducea completul de judecată îi era cunoscută. Nu știa de unde. O privea  și nu înțelegea dacă e vis sau realitate. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Femeia aceea, judecătoarea, nu era alta decât gazda lui cea tânără, la care locuise în iarna precedentă. Oare, ea îl recunoștea? Parcă ceva îi licărea în ochi, parcă buzele ei schițaseră un zâmbet abia perceptibil. Împotriva lui nu erau plângeri. Singura vină era doar dezertarea de pe front. Pentru asta i-au dat doisprezece ani de pușcărie. A făcut jumătate din ei, fiindcă a câștigat prin muncă.

Ion Răducan s-a întors acasă prin 1950. Nimeni nu mai știa ceva de el. Îi făcuseră cei de acasă toate pomenile și toate parastasele. A trăit până pe la 80 de ani. Cui avea timp să-l asculte îi spunea povestea lui și nu uita să se întrebe, dacă judecătoarea l-a cunoscut sau nu, dacă ea l-a scăpat de la moarte. Sfătuia pe oricare, tânăr sau bătrân, de câte ori avea prilejul, să nu uite că Dumnezeu veghează asupra noastră, că nu lasă nerăsplătită fapta bună, sau nepedepsită fapta rea. „Cinstea, mă, tată, te scoate și din ghearele morții!” nu uita el să precizeze de fiecare dată.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*