Nici într-un veac de pregătiri…

Până acum, lucrurile cam așa stau: fiecare cu „unirea” lui. Nu cea de renaștere a României, măcar în parte „dodoloață”, ci aceea de omagiere a „Centenarului”. Pentru că fiecare instituție a statului și-a asumat propriul „departament” pentru „Centenar”, pe hârtie, dar, în specificul mioritic, doar pentru a respecta fișa de serviciu sau a mai da câte o sinecură cui se cuvine. Oamenilor președintelui, oamenilor premierului și așa mai departe…

Pe hârtie, dară, la nivel de organigramă, stăm bine! Guvernul are departamentul lui „Centenar”, Cotrocenii au pus la rândul lor o tăbliță undeva pe o cămăruță, la nivelul unui subdepartament, aruncat după o virgulă la „Cultură, Culte” și altele (!), pe la Senat și Camera Deputaților fiecare cu secretariatul și, mai ales, secretarelor lor, evident nu dudui cât o juma’ de centenar, ci potrivite (și nimerite!) fătuci de reprezentare… Și, așa cum se prefigurează, Marele Centenar va fi un mare eșec. O punctare festivă, pe ici pe colo, nici măcar prin părțile esențiale, cât să îi dăm peste bot maghiarimii politicianiste care a anunțat că într-o anumită „stare sufletească vom ajunge (și) noi să fim martori la acele aniversări”.

2018 se anunță, până la acest moment, un cumul al participării oficialilor la omagieri strict din obligație. Pentru îndeplinirea unei sarcini de serviciu. Nu la un elogiu adus înaintașilor, nu la punctarea obligației continuității în idealuri și a protejării marilor realizări ale națiunii, idealuri propunându-și doar, iată, liderii maghiari, care, în anul Centenarului nostru nu vor lua pauză nici măcar o zi, ci vor lupta pentru ceea ce s-au angajat în fața înaintașilor lor, pentru că „există un vis al nostru”.

Așa că, în esență, dacă nu va exista un factor de coeziune și transformare a ceea ce instituțiile consideră o obligație de protocol într-o zvâcnire comună pornită din suflet, atunci, deloc ironic, „Anul Centenarului” va fi marcat în fapt ca o însăilare de „moment”, și nu dintre cele „astrale”, ci de festivism din obligație și sarcină de serviciu, dublat, la unii bugetari, cu obligațiile de partid.

Vom avea un an al marcării Jubileului în care fiecare instituție va veni cu partea sa de jubileu ca într-o mare adunare „solemnă” a celor dezbinați în însăși felul lor de a celebra Unirea. Și fiecare va fi cu Unirea lui: Președintele, Biserica, Guvernul, ministerele și feluritele agenții. Pentru că, în loc să pregătească Anul 2018 ca un Jubileu al readucerii tuturor românilor sub același ideal, în loc să existe o linie unitară, fiecare se anunță a face după cum va crede. Probabil, și după cum îi vor „curge” aranjamentele din culisele festivismului, „Centenarul” putând reprezenta, mai ales la nivel local, o șansă a redeșteptării… „băieților deștepți”, de data aceasta pe managementul milioanelor ce vor fi puse la bătaie pentru feluritele acțiuni, spectacole, caravane (deși probabil nimeni nu s-a gândit la o caravană a unirii care să fie, de acum, un antemergător al lui 2018).

Probabil, în ultimul moment, realizând diferențele de abordare, suprapunerile ilare ce ar putea rezulta, vom asista și la apariția unor noi structuri, de „interconectare”, a departamentelor „Centenar”, de tip interministerial, interinstituțional. Și mare mirare să nu ajungem, în paranoia de imagine a anumitor politicieni, cu dezbateri la Curtea Constituțională despre cine are dreptul să beneficieze de imaginea acestui moment.

În mod ideal, „Anul Centenarului” ar trebui asumat de Biserica Ortodoxă Română. Iar toți ceilalți ar trebui să urmeze linia aniversărilor acesteia. Pentru că, Biserica este unul dintre principalele filoane ale continuității în cei 100 de ani. Dar, dacă nu va depăși actualele fruntarii, conturând prin manifestări întreaga „Românie dodoloață”, „Centenarul Unirii” va rămâne doar un festivism… În țară, dară, stindardul ar trebui să fie regăsirea unității, iar în conturul întregii „Românii dodoloațe”, sub formula românismului.

Puține șanse, însă… Dovadă lipsa de interes a guvernanților pentru ceea ce se întâmplă în Diasporă la nivelul cotidianului, nu a (ne)pregătirii jubileului. Situația gravă din Italia, după copiii noștri, acum și pe mame le descoperim târâte în cele mai întunecate povești, iar oficialii noștri se tot „documentează”, din Serbia vin strigăte, nu de ajutor, că au obosit să aștepte ajutorul nostru, ci de impunere al românismului prin propriile mijloace și riscurile deja cunoscute la nivelul opresiuni împotriva minorității de acolo.

Iar noi încă „pregătim” Centenarul… Probabil ne-ar trebui chiar un veac să ne ridicăm la înălțimea celor ce au făcut Unirea…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*