7. Istoria protestelor din Ianuarie/Februarie 2017
Revenind în prezent, mişcările de stradă se împart în două: cele ce au precedat şi cele ce au urmat emiterii ordonanţei 13. Separarea nu este făcută însă doar de episodul emiterii ordonanţei în sine. Deşi plângerile şi strigătele Pieţii au fost eterogene, în general ele au fost expresia unor nemulţumiri punctuale. Până pe data de 31 Ianuarie o parte a Socialului a fost preocupată de proiectul de ordonanţă a graţierii (sora mai mică a ordonanţei 13) şi abia după emiterea OUG 13 atenţia a fost îndreptată asupra problemei modificării codului penal. Destul de ciudat ţinând seama de faptul că amândouă au fost propuse în acelaşi timp…
Primele ieşiri în stradă s-au produs după aterizarea forţată şi neanunţată a Preşedintelui – unii analişti politici au numit acţiunea preşedintelui „descălecare” – în şedinţa Guvernului din dimineaţă zilei de 18 Ianuarie. Motivul invocat: încercarea Guvernului de a aproba 2 ordonanţe de o importanţă covârşitoare pentru România, pentru statul de drept şi pentru Societate într-o formă toxică şi într-o manieră absconsă. Una dintre ele viza modificarea Codului Penal şi cealaltă – graţierea şi amnistia. Câtă vreme la momentul şedinţei Guvernul nu publicase agenda reuniunii Guvernului, se ridică întrebarea de unde ştia Preşedintele ce avea de gând să discute Guvernul. Indiferent de răspuns, cert este faptul că la scurt timp după şedinţa de guvern Ministerul Justiţiei a publicat proiectele de ordonanţă pe saitul său şi le-a trimis instituţiilor judiciare relevante pentru consultare. Răul fusese însă deja făcut. Îngrijorarea Preşedintelui a fost preluată de mediul online şi mai departe de Social sub forma: „Scapă infractorii” şi “Politicienii îşi dau legi pentru a scăpa de închisoare”. 5000 de oameni au protestat faţă de intenţiile Guvernului în seară de 18 ianuarie. Pe parcursul zilelor următoare protestele din Piaţă Victoriei au continuat, iar Guvernul – (1) preocupat cu bugetul şi (2) slăbit de plecarea lui Grindeanu şi a lui Dragnea în America – a făcut greşeala de a nu le da importantă cuvenită.
Odată cu prezenţa în stradă printre manifestanţi a Preşedintelui Ţării (în dată de 22 Ianuarie) strada a căpătat un suflu nou. De dragul cauzei – (1) oprirea eliberării din puşcării a „violatorilor” şi a „corupţilor” şi (2) a eventualei imposibilităţi de recuperare a „prejudiciilor” – strada nu a amendat comportamentul preşedintelui, ba dimpotrivă. Raţionamentul străzii a fost simplu: România este victima unui abuz, deci nu numai manifestarea paşnică, dar şi abuzul (şi chiar forţa) sunt arme permise; este mecanismul psihic şi metafizic al fiecărei revolte. Preşedintele a întărit cel puţin o parte a acestui raţionament scriind pe pagina sa de Facebook: „Am fost în Piaţa Victoriei alături de miile de români că să-mi arăt indignarea. O gaşcă de oameni politici cu probleme penale vrea să schimbe legislaţia din România, vrea să slăbească statul de drept”. Chiar dacă am putea face apel la explicaţii ce ţin de (1) raportarea la lege a mentalului colectiv românesc (pervertit de ani de comunism), de (2) lipsa de claritate morală în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor, nu putem găsi o vină străzii. Fisura dintre cei ce protestau şi Guvern s-a transformat după intervenţia preşedintelui într-o falie peste care dialogul nu mai putea crea punţi; vocile care acuzau nu numai imoralitatea ordonanţelor, dar şi faptul că acestea aveau beneficiari din rândurile politicienilor (din PSD în general şi Dragnea în special) au inundat şi piaţă şi mediul online.
Guvernul – buimac şi lipsit de fermitate – s-a arătat totuşi dispus să caute soluţii (cu jumătăţi de măsură). (1) A hotărât să trimită în Parlament proiectul de lege a graţierii (modificat în urma unor consultări ce mai mult au agitat opinia publică). Şi (2) în acelaşi timp să forţeze – total neinspirat – aprobarea ordonanţei ce modifică codul penal (în dată de 31 Ianuarie, cu o zi înainte de încheierea vacanţei parlamentare). Din acel moment acţiunile străzii au reizbucnit (în toată ţară), Guvernul Grindeanu fiind acuzat că a încercat „să legifereze hoţia şi corupţia” în general şi „să scape un hoţ” – pe Dragnea – în special (Vezi Cap 13.8). Nu numai fondul ordonanţei a fost criticat, ci şi modul – dubios – în care ordonanţă a fost aprobată: „noaptea târziu, ca hoţii” (Vezi Cap 13.9). Totul pe un fond politic tot mai accentuat : „PDS – Ciumă roşie”. Timp de mai bine de 20 de zile, chiar şi după ce Guvernul a anunţat că retrage ordonanţă 13 (printr-o nouă ordonanţă) pe data de 5 Februarie, în piaţa Victoriei manifestațiile au oscilat între (1) isterie anarhică (atacurile din seară de 2 februarie), (2) ingeniozitate (mesaje scrise cu laserul pe clădiri, drone), (3) puerilism (manifestaţia copiilor) şi (4) sublim (episodul luminiţelor, al tricolorului şi al intonării imnului naţional). S-a ţipat cu urechile astupate şi cu ochii închişi; pasiunea a închis orice cale de comunicare. Normalitatea s-a instaurat abia după ce şi Parlamentul a aprobat ordonanţa 14 (ce abroga ordonanţei 13), iar preşedintele a promulgat-o (24.02.2017) cu surle şi trâmbiţe.
8. Socialul şi Protestele
Dincolo de scopul şi modul (politic) de activare a Socialului, trebuie totuşi recunoscut că mişcările de stradă au descătuşat şi o imensă energie socială (nu întotdeauna pozitivă, însă imposibil de negat), cu atât mai înduioşătoare şi mai ridicolă cu cât a fost irosită (Vezi cap. 13) şi/sau manipulată (Vezi cap. 11 şi cap. 14). Oamenii care au ieşit în piaţa Victoriei (1) au fost pătrunşi de un sentiment de exaltare, (2) şi–au eliberat prin strigat sau zgomot frustrările (nu toate de ordin politic) fie ironic, fie pătimaş, (3) şi-au făcut sau şi-au regăsit prieteni, (4) au „socializat” (de data asta şi real), (5) s-au întărâtat unul pe altul, (6) s-au simţit un grup (pe unele pancarte scria „Ne-aţi unit!”). Vremea le-a fost potrivnică şi totuşi nu au dat înapoi. Iată de ce nici devoalarea luptei politice ce s-a purtat pe deasupra capetelor lor și nici abrogarea Ordonanţei nu a redus tensiunea din stradă. Poporul este un monstru pe care poţi să îl trezeşti, dar odată trezit cu greu îl controlezi şi îl linişteşti. „Oamenii nu mai au încredere” se traduce prin „Nu vreau să mi se ia sentimentul înălţător al luptei pentru dreptate şi adevăr şi bucuria de face parte dintr-un grup, de a aparţine”.
Există fără îndoială un adevăr al străzii ce nu trebuie condamnat sau ignorat oricât de mult se depărtează de la o realitate obiectivă. Şi asta nu doar pentru că democraţia () o cere, ci şi pentru că un adevăr împărtăşit de suficient de multe persoane creează o realitate inter-subiectivă, iar lumea în care trăim este în cea mai mare parte alcătuită dintr-o sumă de realităţi inter-subiective. Naţiunea, banii, corporaţiile, religiile sunt realităţi inter-subiective. Iar forţă lor este cât se poate de reală…
Totuşi trebuie trasată o linie de demarcaţie între acţiunile şi adevărurile străzii şi acţiunile şi interesele Preşedintelui (şi ale celor ce se află în spatele său), cel puţin la fel de clară cum este linia de demarcaţie între adevărul străzii şi acţiunile şi interesele Guvernului. Strada – parte a Socialului – are dreptul să creadă orice, să ceară orice, chiar dacă nu are dreptate şi chiar dacă nu este o majoritate. Oamenii sunt liberi şi li se garantează dreptul la liberă exprimare (în anumite limite ale bunului simt şi ale legii – vezi spre exemplu discuţiile despre prezenţa copiilor la proteste). Preşedintele în schimb (şi aici fac referire doar la el, deşi aceeaşi judecată li se aplică tuturor celorlalte persoane implicate în scandalul ordonanţei) nu are dreptul să joace cartea schizofreniei instituţionale. Nu poate fi cetăţean când vrea şi când îi convine şi Preşedinte când are nevoie de forţa instituţiei, chiar dacă scopul său este acelaşi în ambele ipostaze.
9. Excurs – Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei României
În finalul filmului „The usual suspects” ologul Roger Verbal Kint afirmă că „cel mai tare truc născocit vreodată de către Diavol a fost să convingă lumea că nu există”. Tot astfel în aceste zile s-a răspândit idea că lupta împotriva Guvernului care a îndrăznit (1) să promulge o OUG „noaptea că hoţii”, pentru a salva politicieni „cu probleme penale” şi (2) să elaboreze o lege ce prevedea graţierea unor infractori este de fapt o cruciadă sfântă (condusă de Johannis), nicidecum o mizerabilă luptă politică. Răul care ne-a învrăjbit este însă cu atât mai abominabil cu cât a reuşit să rămână în umbră şi să se amuze pe seama noastră, a tuturor.
Într-un alt articol am arătat cum s-a ajuns aici…
„La momentul Revoluţiei, puterea comunistă avea trei piloni. Primul dintre ei era Partidul. Rolul lui era unul ideologic: de propagandă, de formare şi de control al înregimentării. […]. Rolul activ îl avea al doilea pilon: Statul (cu instituţiile sale fantomatice create în scopul mimării democraţiei). El administra procesele ce se desfăşurau în interiorul ţării şi tot el gestiona resursele implicate în aceste procese (atât materiale, cât şi umane). […] Pe lângă aceşti doi piloni a apărut la un anumit moment – poate chiar de la început – un al treilea: Securitatea. Rolul ei era să asigure pârghiile de forţă ale Partidului asupra Statului (asupra Politicului) şi asupra cetăţenilor statului (asupra Socialului). […]
La Revoluţie nu au picat toţi cei trei piloni ai comunismului, ci doar pilonul administrativ – Statul comunist. […] după ce structurile formale şi informale ale Statului au dispărut în cavalcada din decembrie 89, Partidul şi Securitatea, deşi desfiinţate şi ele formal, au supravieţuit: Partidul pentru că i-a rămas capitalul uman de relaţii, cunoştinţele politice şi palierul deschis spre nouă structură (prin absenţa unei legi a lustrației), Securitatea – pentru că i-a rămas capitalul de informaţie şi cunoştinţele/tehnica de urmărire, manipulare şi şantaj. […]
După Revoluţie, viaţa politică şi cea economică a însemnat o luptă acerbă între Securitate şi Partid. Reprezentaţii celor două structuri s-au confruntat timp de 25 de ani însângerând România. La început, odată cu apariţia – unii o numesc providenţială, alţii blestemată – a fostului membru al PCR Ion Iliescu, Partidul (deghizat în FSN, FDSN, PSDR şi în sfârşit în PSD) a avut câştig de cauza. Primele runde i-au aparţinut. […]
După cum numele lui Ion Iliescu este legat de supravieţuirea Partidului după Revoluţie, tot astfel supravieţuirea Securităţii după revoluţie este legată de numele lui Traian Băsescu. […]. În epoca nefastă Băsescu – epocă de cădere economică şi frământări politice acute – Securitatea, mânată atât de propria agendă de consolidare a Puterii – cât şi de frustrarea pe care Partidul i-o provocase – a minat toate instituţiile Statului şi mai ales Justiţia. În fapt Băsescu a urmat modelul Puţin, liderul politic care în Rusia post-comunistă a condus – şi conduce – cu FSB-ul (fostul FSK, fostul KGB) întreaga ţară – atât Politicul, cât şi Economicul şi Socialul. […].”
După plecarea lui Băsescu, Johannis a găsit structurile de forţă create de Băsescu intacte şi funcţionale (dacă nu a fost adus la putere tocmai cu ajutorul acestor structuri). Şi le-a folosit (sau a fost folosit de ele) fără remuşcări. Să nu ne facem iluzii; am trăit cu toţii în România lui Băsescu. Preşedintele are (acum) la dispoziţie nu doar forţa propriei instituţii (în cazuri excepţionale, după cum prevede Constituţia), ci – indirect – şi forţa altor instituţii: Serviciile Secrete, C.S.M.-ul, Procurorul General, D.N.A.-ul, etc…. Nu doar Preşedintele s-a implicat în „scandalul ordonanţei” (motiv de faţadă al încercării de „lovitură de stat legală”), ci odată cu el şi toate instituţiile de forţă (nedemocratice prin modul în care sunt populate) ce îl susţin. Acest lucru a devenit vizibil – pentru prea puţini însă – în cursul evenimentelor din ianuarie 2017, când odată cu protestele din stradă, aceste instituţii s-au poziţionat (cu totală lipsă de respect faţă de spiritul Constituţiei) împotriva Guvernului şi Parlamentului. Ceea ce este însă şi mai rău este faptul că Socialul, nu numai că nu a amendat aceste acţiuni, ci le-a aplaudat şi le-a înţeles ca o legitimare suplimentară a propriilor acţiuni. Pentru asta totuşi nu Socialul este vinovat…â
10. Toţi oamenii preşedintelui
Toate acţiunile Preşedintelui (şi ale celorlalte instituţii ce i-au cântat în strună) au fost puse alături de acţiunile străzii pentru a fi judecate prin prisma adevărurilor străzii şi cu mentalitatea străzii. Astfel Preşedintele a fost prezentat ca un vajnic luptător pentru cauza dreptăţii şi a statului de drept. Dacă însă reflectorul mulţumii este îndepărtat şi dacă revenim la raţiune şi luciditate, descoperim că Preşedintele nu este doar omul din mijlocul furtunii, ci însuşi generatorul ei moral. Putem înţelege (1) lupta politică (campania „anti-penali”, guvernul tehnocrat, tensiunea post-alegeri, prezenţa la şedinţa de Guvern din 18 Ianuarie) şi (2) putem trece cu vederea baia de mulţime, însă (3) nu putem ignoră faptul că tot ceea ce Preşedintele (şi oamenii săi) au întreprins după emiterea ordonanţei este în afară spiritului constituţiei.
11.1 Consiliul Suprem al Magistraturii (CSM)
În zori zilei de 1 Februarie (la ora 9), pentru a două oară în decurs de o lună Preşedintele a „descălecat” într-o instituţie a statului de drept – C.S.M.-ul. Conform constituţiei (articolul 133, paragraful 6) Preşedintele are dreptul să prezideze lucrările Consiliului Superior al Magistraturii. Nu are însă dreptul (moral) să sugereze membrilor C.S.M. posibilitatea existenţei unui conflict instituţional (între Justiţie şi Guvern şi între Parlament şi Guvern) ştiind prea bine că, în eventualitatea unui astfel de conflict, tot el ar fi cel chemat să îl medieze (şi am arătat în cap. 2 ce înseamnă medierea Preşedintelui). Este ca şi cum Johannis ar fi cerut să i se dea pe mâna ciocanul Constituţiei pentru a pacifica situaţia (la a cărei apariţia el însuşi contribuise). Iar asta nu este totul. Prezenţa Preşedintelui la C.M.S. a avut şi alte obiective secundare pe care le amintim pentru a accentua încă o dată gravitatea situaţiei.
În primul rând s-a încercat întărirea ideii că modificarea C.P. era greşită, nu doar ca formă, ci şi pe fond (prin (1) zgândărirea temelor populiste „scapă infractorii” şi „imposibilitatea recuperării prejudiciului” şi prin (2) specularea unei erori de judecată: apelul la autoritate).
Iar în al doilea rând s-a urmărit blocarea OUG 13 – pentru ca ea să nu producă efecte juridice – şi singurul mod legal prin care se putea realiza acest lucru era tocmai declararea conflictului instituţional. (Notă: Ținând seama (1) de faptul că prin neadoptarea O.U.G. 13 abuzul in serviciu a rămas dezincriminat (vezi Cap. 13 bis) si (2) de lipsa de urmări negative asupra persoanelor acuzate şi judecate pentru fapte de abuz în serviciu (ba dimpotrivă), intenţia de a bloca cu orice mijloace OUG este cel puţin suspectă – (Vezi Cap 17)).
S-a spus că decizia CSM-ului de a sesiza curtea Constituţională cu privire la posibilul conflict constituţional – (1) pentru că nu s-ar aşteptat avizul CSM înainte de emiterea OUG şi (2) pentru că atribuţiunile Parlamentului ar fi fost încălcate de Guvern – a fost unanimă şi a reprezentat punctul de vedere al Justiţiei. Nimic mai fals. Gabriela Baltag, fosta preşedintă a Asociaţiei Magistraţilor din România, membru C.S.M. ce nu a putut fi prezentă la întrunire a adresat o scrisoare deschisă colegilor săi în care şi-a exprimat foarte clar poziţia: „Politică penală a unui stat nu o redactează magistraţii. Puterea judecătorească trebuie să respecte vocaţia constituţională a celorlalte două puteri, motiv pentru care nu se poate interfera în activitatea acestora pentru chestiuni ce reprezintă strict atributul lor. Am speranţa că justiţia nu va cădea în capcană întinsă de conflictele politice de moment, de posibile replici pe care şi le dau unii sau alţii dintre actorii politici. Judecătorii aplică legile, nu le creează. Dacă este bună sau nu o reforma, fie ea şi …. penală (aşa cum ni se solicită să ne pronunţăm explicit zilele acestea), este cine să ne spună.”
Dacă vocea Gabrielei Baltag ar fi fost ascultată şi dacă cineva şi-ar fi amintit că C.C.R.-ul se mai pronunţase pe acest subiect în 2009 (pe o sesizare venită din partea aceleaşi instituţii – Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009), C.S.M.-ul ar fi fost scutit de ruşinea de a primi răspunsul usturător al C.C.R.-ului şi de a se compromite. Din motivaţia C.C.R. de respingere a plângerii CSM, reţinem următoarele: „CSM, ca parte componentă a autorităţii judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, cu rol de garant al independenţei justiţiei, nu poate fi transformat într-un organ consultativ al Parlamentului, autoritatea legiuitoare primară, (sau Guvernului, autoritate legiuitoare delegată), fără a fi afectate valori constituţionale precum statul de drept sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale”. Mai mult C.C.R.-ul a simţit nevoia – la punctul 109 din motivaţie – să reamintească noţiunii primare de democraţie C.S.M.-ului: „cei care creează legea nu trebuie să se implice în aplicarea ei, cei care o execută nu trebuie să se implice în crearea sau interpretarea ei, iar cei care interpretează şi aplică legea nu trebuie să se implice în crearea sau modificarea ei.” – (vezi şi paragraful 4.7) (Notă: reţinem disidenţă doamnei Livia Stanciu, protejată dlui Preşedinte după ce a dat verdictul în cazul Dragnea, în C.C.R., după cum am reţinut şi disidenţă dnei Baltag în cadrul C.S.M.). Comparând însă răspândirea total disproporţionată pe canalele media tradiţionale şi online a ştirilor ce anunţau pe de-o parte sesizarea curţii constituţionale de către C.S.M. şi de altă parte răspunsul ulterior al CCR-ului, înţelegem că de fapt C.S.M.-ul nu a fost preocupată de Justiţie, ci a jucat politic la ordinul Preşedintelui. Strada avea nevoie de stimulente de legitimitate şi Preşedintele a avut grijă să i le administreze cu mâna CSM-ului…
11.2 Procurorul General
Pomenim în treacăt şi prestaţia lamentabilă a Procurorului General, doar pentru că şi vocea şi acţiunile sale au avut ecou în stradă.
În timp de Preşedintele îşi făcea rondul pe la alte instituţii încă nehotărâte, Procurorul General – Augustin Lazăr, a atacat în contencios administrativ OUG 13/2017 cerând ‘anularea’ şi ‘suspendarea’ acesteia. Desigur OUG nu era un act administrativ, deci nu putea fi nici anulată, nici suspendată, iar P.G. ştia prea bine acest fapt. De altfel el şi-a retras cererea înainte că instanţa să fie nevoită să dea cu ea de pământ. Rămâne însă întrebarea legată de motivele pe care P.G. le-a avut expunându-se fără jenă oprobiului şi ironiei propriilor colegi, dar şi – în viitor – ale întregului Social. Şi din nou singurul răspuns pe care îl găsim este cel politic, spre ruşinea procurorului general.
11.3 Avocatul Poporului
Cu Victor Ciorbea (avocatul poporului), Johannis a avut un pic de furcă, pentru că iniţial acesta a refuzat – aproape impertinent – să execute ordinul de a sesiza – şi el – Curtea Constituţională. Abia după ce preşedintele a descălecat – pentru a treia oară – în strada Eugeniu Carada nr. 3, sediul instituţiei A.P., poziţia lui Victor Ciorbea s-a schimbat. În ciuda (1) brutalităţi mişcării politice (efectuate de Preşedinte) şi (2) a modului părtinitor în care excepţia de neconstituţionalitate (ridicată pe 3.02.2017 la C.C.R. de A.V.) a fost prezentat[ public, trebuie recunoscut că intervenţia A.P. a fost în sine nu numai democratică, dar şi binevenită. Câtă vreme în Social şi în Politic se discuta subiectul delicat al unei ordonanţe (menite să schimbe C.P.), ar fi fost necesar ca un for superior – în acest caz C.C.R.-ul – să se pronunţe – respectând principii şi atribuţii democratice – şi pe fond (nu numai pe formă). Iar singurul îndreptăţit să sesizeze C.C.R. în acest fel era Avocatul Poporului. Un răspuns pozitiv sau negativ venit din partea C.C.R.-ului ar fi atârnat greu – dacă nu decisiv – în economia jocului politic din acele zile. Din păcate, CCR-ul a evitat să ofere o rezoluţie la sesizarea A.P. motivând că (1) obiectul sesizării (ordonanţa 13) dispăruse între timp (prin emiterea ordonanţei 14) şi (2) el nu produsese efecte juridice de care să se poată ţine seama.
Dar chiar dacă sesizarea A.V. nu a primit nici un răspuns, nimic nu împiedică analiza şi interpretarea ei (vezi cap Surse şi cap 13). Este un exerciţiu necesar câtă vreme a adăugat şi ea – alături de (1) celelalte sesizări la C.C.R. (a preşedintelui şi a C.S.M.-ului), (2) de plângerea P.G. , (3) de anchetele D.N.A.-ului (vezi Cap 11.4) – un plus de legitimitate Străzii.
11.4 DNA
Indiscutabil, alături de Preşedinte, D.N.A.-ul a fost vedeta Străzii. Numele Instituției de Lupta cu Hidra Corupţiei – şi a veritabilei Ioana d’Arc ce o conduce – (1) au fost pomenite de toate părţile implicate în conflictul politic (în diverse declaraţii belicoase), (2) au apărut pe pancarte şi în posturi de Facebook şi (3) au fost strigăte cu însufleţire de către manifestanţi. Reacţia puternic emoțională al Socialului la auzul cuvântului corupţie (Vezi cap 14 si cap 15), precum şi cultul pentru DNA este un indicator al faptului că propaganda – pornită odată cu campania Preşedintelui din 2014 – a dat roadele scontate şi că în mentalul colectiv subiectul corupţie a trecut în subsidiar drepturile omului şi toate valorile democratice. (Notă: Nu puţini au fost manifestanţii din piaţă (sau rebelii online) care au cerut „DNA! Să vină să va ia!”).
Până la momentul ordonanţei 13, D.N.A.-ul (prin vocea dnei Codruţa Koveşi) s-a mulţumit (1) să emită judecaţi de valoare cu privire la modificările propuse pentru C.P. (păreri vădit neconstituţionale câtă vreme politică penală este făcută de Guvern şi Parlament) (vezi Cap 4 şi Cap Surse – 16.7. ), (2) să anunţe apocalipsa („închiderea unui număr foarte mare de dosare” şi „imposibilitatea recuperării prejudiciilor”) şi (3) să pozeze în postura de victima neprihănită (acuzând o încercare de desfiinţare a D.N.A.). După dată de 1 Februarie, D.N.A-ul nu s-a mai mulţumit doar cu rolul de stindard şi instigator al străzii (alături de instituţiile menţionate mai sus). Folosind un denunţ cu privire la posibile fapte de favorizare a infractorilor (redactat anterior – sic! – faptelor denunţate), DNA a trecut în ofensivă. În cursul lunii Februarie (1) au fost chemate la audieri diverse persoane implicate în emiterea Ordonatei 13, (printre care şi miniştrii în cabinetul Grindeanu), (2) au fost solicitate acte şi (3) chiar înregistrări ale şedinţelor de guvern.
Dacă scoatem gândirea de sub imperiul emoţiei, enormitatea mişcării de forţă a D.N.A. devine evidentă. Şi totuşi, nici în momentul în care C.C.R.-ul (la sesizarea preşedintelui Senatului) a confirmat că – formulat cât se poate de frust – Justiţia a intervenit în activitatea Guvernului (vezi Cap 4.1), o parte a Socialului (conectat pe Conştiinţa sa virtuală) nu a abdicat de la susţinerea anormalităţii democratice. Au existat voci (în mediul online şi pe stradă) care (1) au susţinut că de fapt procurorii asmuţiţi asupra Guvernului nu ar fi fost interesaţi de oportunitatea ordonanţei, ci de legalitatea emiterii acesteia şi că (2) nu ar fi existat vreun conflict instituţional între Guvern şi D.N.A. (Parchet). Poziţia lui Valer Dorneanu (preşedintele CCR) a fost însă cât se poate de tranşantă (27.02.2017): „D.N.A. a început […] o acţiune care s-a marcat prin descinderi la Ministerul Justiţiei, audieri de la cel mai mic până la cel mai mare, în legătură cu felul în care a fost adoptat un act normativ. După cum ştiţi, OUG este un act normativ cu putere de lege. Ea se aprobă în anumite condiţii prevăzute de art. 115 din Constituţie şi practic e o putere delegată din partea autorităţii legislative. Practic, DNA s-a apucat să verifice în ce măsură au fost îndeplinite condiţiile de aprobare a unei OUG, deci în ce măsură s-a întrunit condiţia extraordinară, în ce măsură acea stare nu putea fi rezolvată altminteri, dacă s-a motivat sau nu urgenţa. A mai verificat dacă s-au primit toate avizele de la Consiliul Legislativ, de la CSM, lucruri care exced autorităţii DNA. Aceste verificări se fac de către CCR, în cadrul controlului de constituţionalitate. Pe de altă parte, toate aceste lucruri s-au făcut în timpul desfăşurării procesului legislativ. Ordonanţă era trimisă Parlamentului, care putea să o aprobe, să o modifice, să nu o aprobe. Prin această, considerăm că s-a perturbat bună activitate a Guvernului şi s-au perturbat şi relaţiile care trebuie să existe între cele trei autorităţi: judecătorească, executivă şi legislativă.”
Chiar şi admiţând că D.N.A. a acţionat legal (în pofida dispozitivului hotărârii C.C.R.) şi tot ne împiedicăm de un paradox periculos. Ne situăm în zona interpretărilor (şi a modului în care ele ajung şi sunt cântărite în conştiinţe) şi tocmai aici se ascunde diavolul. A contrazice sau a contesta curtea constituţională (şi interpretarea ei) este privilegiul exclusiv al Poporului (în general şi al străzii în special). Dacă însă şi alte instituţii ale statului contrazic (sau chiar şi mai puţin – ignoră) C.C.R.-ul, putem fi siguri că statul de drept şi democraţia sunt serios avariate. Iar în acest caz decizia C.C.R.-ului nu a fost urmată de nici un ecou şi nicio reacţie instituţională, (in afara celei venite din partea Parlamentului, favorizat de decizia CCR-ului. (Vezi Cap 16.10).
Nici critica DNA-ul nu trebuie sa se facă însă în afara raţiunii. Nu putem fi de acord cu demonizarea excesivă a DNA şi nu putem să afirmăm – cu siguranță absolută – că există o relaţie bazată pe interese obscure între Președinte şi DNA. Dovezile – momentan – sunt circumstanțiale. Tocmai de aceea sunt necesare (1) o anchetă internă (a C.S.M.-lui) şi (2) o solicitare de explicaţii (remisă de Ministerului de Justiţie) către Parchet.
(Notă: În data de 2.3.2017 Inspecția CSM a deschis dosarul disciplinar 1704/IJ/319/DIP/2017 pe numele Procurorului General şi al șefei DNA – Vezi (Cap. Surse)).
11.5 S.R.I.
S-a vorbit (excesiv de) mult în presă despre binomul SRI – DNA. Chiar dac[ acest binom este real (vezi Cap. Surse) – şi el asculta de Președinte sau si-a subordonat Președinția, totuși S.R.I.-ul nu s-a implicat vizibil în evenimentele din Ianuarie/Februarie 2017. Cauzele pot fi următoarele: (1) existenţa unei comisii parlamentare de control (condusă de senatorul Ţuţuianu) care şi-a exercitat cu fermitate atribuțiunile şi (2) eliminarea din fruntea SRI-ului a generalului Coldea (ca urmare a unor dezvăluiri făcute de un controversat om de afaceri: Sebastian Ghiţă). Cu toate acestea nu trebuie uitat că în trecutul apropiat S.R.I.-ul a fost stâlpul de susținere al regimului Băsescu (după cum însuși Băsescu recunoștea la un moment dat), iar una dintre calitățile primordiale ale S.R.I.-ului este tocmai aceea de a acționa (şi de a rămâne) în umbră…
11.6 Președintele (şi cealaltă parte a străzii)
După cum era de aşteptat, acţiunile preşedintelui au stârnit în cele din urmă nemulţumire în rândul Socialului (1) ce susţinea P.S.D.-ul şi (2) se delimitase tacit de părerile şi acţiunile străzii. O parte a presei (şi poate şi P.S.D.-ul însuşi în ciuda declaraţiilor publice de îndemn la calm) a întreţinut – nu în cel mai etic mod cu putinţă – această nemulţumire, până când ea s-a transformat într-o (contra)manifestaţie. Mai multe seri la rând, în paralel cu mişcările de stradă din Piaţa Victoriei, în faţă intrării în curtea palatului Cotroceni – reşedinţa Preşedintelui – câteva sute de oameni (mai slab organizaţi) au ridicat pancarte şi au scandat lozinci împotriva lui Klaus Johannis şi a Codruţei Koveşi. (Notă: O parte dintre pancarte şi strigăte transmiteau şi mesaje de susţinere pentru Guvern). Forţa şi vizibilitatea acestei mişcări a fost scăzută, însă a arătat că (1) Socialul s-a scindat în două (chiar dacă o parte a Socialului a fost mai tăcută) şi că (2) Preşedintele a greşit calculând că nimeni nu îi va amendă declaraţiile şi acţiunile politice îndreptate împotriva Legislativului şi Executivului ales.
Dincolo de aceste lucruri trebuie reţinut însă modul – revoltător – în care preşedintele s-a raportat la acei oameni care au avut altă părere decât el (şi decât camarila sa) şi în final au ales să îi şi transmită aceasta părere:
(1) după încheierea întâlnirii de la Malta într-un interviu Preşedintele a afirmat că „românii lui” sunt în strada, ca şi cum ar fi recunoscut doar o parte a României,
(2) în timpul discursului ţinut în Parlament – pe jumătate jignitor, pe jumătate forţat ironic la adresa membrilor Legislativului – nu a pomenit nimic despre cei ce îl contestau la Cotroceni şi
(3) deşi i se bătea în poartă cu vehemenţa de câteva zile, a ales ca într-un week-end să meargă la schi şi să se fotografieze într-o postură relaxată în vârf de munte. (va urma)
Lasă un răspuns