Evenimentele petrecute la începutul anului 2017 mai surprind pe cineva doar prin dimensiune şi doar în măsura în care nu pot fi corelate cu alte evenimente recente. Forţele politice (şi sociale) care au ajuns să se confrunte într-un mod brutal şi cu urmări atât de dăunătoare pentru ţară (interne şi externe) nu au apărut din neant; ele şi-au făcut simţite prezenţa, şi-au anunţat intenţiile şi s-au tatonat cu ceva timp înainte.
1. Teza (și concluzia)
Referindu-se la evenimentele din iunie – iulie 2012, în cursul cărora s-a încercat fără succes demiterea preşedintelui, H. R. Patapievici folosea sintagma oximoronică „lovitură de stat legală”. În opinia sa, în acele vremuri tulburi, instituţii ale statului încercaseră să răstoarne cu brutalitate – folosind legea împotriva legii – alte instituţii ale statului. Deşi nu sunt în totalitate de acord cu argumentaţia (mai ales când se trece din sfera conceptelor abstracte la realităţile româneşti), ea este perfect aplicabilă şi pentru a demonstra că astăzi ne aflăm în faţa unei situaţii similare. Dacă în urmă cu aproape cinci ani preşedintele fusese asediat de cele două camera ale Parlamentului (cu participarea unor instituţii secundare), de curând Preşedintele a fost cel care (susţinut din umbră de alte instituţii) a atacat Parlamentul şi Guvernul. (Notă: În treacăt fie zis această situaţie conflictuală a fost făcută posibilă prin extinderea mandatului preşedintelui la cinci ani, prin modificarea Constituţiei, fapt ce a permis ca, în urmă unei desincronizări absolut normale, să ajungă să coexiste un Preşedinte şi un Parlament/Guvern din spectre politice diferite. În practică – cel puţin până acum – s-a dovedit că neutralitatea şi rolul de mediator al preşedintelui sunt doar poveşti, iar conflictele sale cu Parlamentul/Guvernul – inevitabile. (Vezi Cap 4.7))
2. Rolul de mediator al preşedintelui
Teoria echilibrului puterilor în stat, (elaborată de Locke, Montesquieu şi James Madison) a fost îmbunătăţită de gânditorul francez Benjamin Constant în perioada imediat următoare Revoluţiei Franceze. Dacă în varianta iniţială Legislativul, Executivul şi Justiţia aveau şi rolul de a se controla una pe cealaltă, Benjamin Constant propune o a patra putere – Puterea Regală (sau Puterea Prezidenţială) – o putere extraordinară (de rezervă) care să intervină doar în anumite situaţii – atunci când celelalte puteri nu funcţionează sau echilibrul lor este afectat.
Este important pentru demonstraţie să se înţeleagă că Preşedintele nu are doar dreptul de a sta de vorbă cu actorii politici, cu instituţiile şi cu societatea civilă sau de a intermedia discuţii între aceştia. Instituţia președinției, chiar şi într-un regim parlamentar, este una foarte puternică, (mai ales în anumite situaţii excepţionale). Astfel Preşedintele este îndreptăţit (de Constituţie): (1) să dizolve Parlamentul şi să convoace noi alegeri, dacă Parlamentul nu poate să legifereze şi (2) să primească demisia prim-ministrului, dacă Guvernul nu poate să Guverneze. (Vezi cap. Surse)
În concluzie, dacă Preşedintele (1) are culoare politică, (2) are duşmani politici în Parlament/Guvern şi (2) nu înţelege să îşi respecte rolul atribuit (de spiritul Constituţiei) el poate, în cadru constituţional (adică speculând litera Constituţie), să profite de puterea extraordinară pe care o are la îndemână în (şi pentru) situaţii excepţionale. Situaţii pe care le poate genera chiar el… (vezi cap. 3 şi cap. 11)
3. Litera legii versus Spiritul Legii
Matematicianul Godel a sesizat incompletitudinea oricărui sistem legal (ca un corolar la binecunoscută sa teorema de incompletitudine), iar Wittgenstein a stabilit că există limite insurmontabile ale limbajului folosit pentru a legifera. Există astfel o înţelegere comună a faptului că legislaţia (textul legii) este un simplu algoritm, infinit perfectibil, (ce trebuie să îndeplinească rigorile unui algoritm: să fie complet, predictibil şi non-contradictoriu) dar care nu va putea niciodată surprinde fără rest spiritul legii, intenţia sa ultimă, umană. Interpretarea unui legi – pentru a rămâne lege – nu trebuie să se mărginească la textul (la litera) legii. Altfel, “se pot imagina secvenţe perfect legale care pot duce la situaţii legale de contradicţie cu spiritul limbajului legal”. “Litera […], dacă e tratată doar că litera, poate trăda spiritul; ba, cu ingeniozitate, dacă e animate de un spirit contrar, îl poate învinge”. (H.R.P.)
După cum prevederile Constituţiei Americane – după cum era convins Godel – nu exclud posibilitatea apariţiei unei “dictaturi legale”, tot astfel şi Constituţia României nu ne poate apăra (ea singură) Democraţia de intenţii malefice şi de crize politice generate chiar de instituţiile statului. Altfel spus, instituţiile statului şi relaţiile dintre ele constituie un sistem a cărui funcţionare nu poate fi descris în totalitate şi ţinut în echilibru prin legi generate din interiorul sistemului. Deşi prezenţa unei Curţi Constituţionale este uneori salutară, nici ea nu poate rezolva definitive situaţia. (Notă: Dacă ne amintim “lovitură de stat legală” din 2012 a atârnat de o decizie a C.C.R.-ului).
Realitatea vine să confirme vulnerabilitatea ipotetică a Constituţiei. În perioada Ianuarie – Februarie 2017, a existat un divorţ total între spiritul legii şi modul în care preşedintele Johannis a ales să acţioneze (în litera legii). Deşi nimeni nu a sesizat în cazul său C.C.R.-ul şi putem presupune că nu sunt probleme de ordin legal, preşedintelui i se pot aduce acuzaţii de ilegitimitate şi imoralitate, de atac la adresa statului de drept cu solide argumente faptice (vezi cap. 11) …
4. Statul de drept şi Democraţia
Definiţia Statului de Drept ca fiind statul în care legea este respectată şi aplicată – indiferent de circumstanţe sau persoane – este extrem de răspândită şi de clară pentru toata lumea. Consider însă necesară prezentarea unor corolare ale acestei definiţii şi a unor principii ale statului de drept, pentru a elimina unele viitoare neclarităţi…
- Politica penală a statului este elaborată de Guvern şi Parlament.
- Într-un stat de drept legile nu sunt nominale, dar pot face referire la anumite categorii sociale, de încadrare în munca, etc…
- Deşi toţi se supun legii, nu toţi beneficiază de aceleaşi facilităţi/pedepse din lege. (de exemplu: pentru aceeaşi infracţiune funcţionarii primesc o pedeapsă cu o treime mai mică decât funcţionarii publici)
- Pedepsele se dau doar pentru infracţiuni dovedite pentru care există hotărâri ale unor judecători (în cadrul unui proces).
- Este de preferat să scape zece infractori, decât să fie pedepsit un singur nevinovat.
De remarcat că toate Democraţiile solide şi stabile au un sistem judiciar bazat pe domnia “oarbă” a legii. Completez cu un alt set de principii la fel de indispensabile pentru maturitatea ţării (atât de clamată şi deplânsă).
- Instituţiile care gestionează cele trei puteri sunt construite/populate democratic (măcar unele dintre ele). (Notă: Democratic – adică prin vot cu largă participare).
- (Corolar) Instituţiile care sunt construite/populate democratic ar trebui să beneficieze de un capital de încredere mai mare decât instituţiile care nu sunt construite/populate în mod democratic. În fond ele reprezintă poporul şi voinţa sa. (Ce se întâmplă când se găsesc pe poziţii antagonice două instituţii perfect democratice?)
- Niciuna dintre cele trei puteri principale ale statului nu poate interveni în vreun fel în sfera de responsabilitate a unei alte puteri.
- Oamenii îşi pot manifesta opiniile contrare sau susţinerea faţă de declaraţiile sau acţiunile Guvernului, Parlamentului, Preşedintelui în mod liber.
5. Preliminarii
Într-un fel, evenimentele de la începutul anului 2017 au fost anticipate prin evoluțiile politice petrecute cu trei ani înainte, încă din timpul campaniei din 2014 în privinţa luptei actualului preşedinte cu “penalii” şi “corupţii” (Vezi Cap 15), (luptă ce continua lupta lui Traian Băsescu cu alte periculoase mori de vânt: “comuniştii” şi “mogulii”). Întâmplător sau nu, “penalii” şi “corupţii” – adică răii – erau tocmai adversarii politici ai viitorului preşedinte. Tema maniheistă simplă, uşor de transpus în sloganuri pline de ură sau ironie, s-a dovedit a fi (într-o prima rundă) o strategie câştigătoare. Deşi iniţial s-a crezut că această temă nu este decât una benignă, menită să stârnească emoţii şi să polarizeze votanţii, s-a dovedit mai apoi că ea poate fi o armă politică teribil de eficientă şi după alegeri. Victor Ponta i-a căzut victimă – împreună cu întregul sau Guvern – la sfârşitul anului 2015. Lacrimile vărsate după tragedia din clubul Colectiv s-au transformat repede – sau au fost transformate – în “Corupţia ucide!” şi apoi în “Jos Guvernul!”; se căutau ţapi ispăşitori, iar ei erau la vedere în fruntea ţării. Preşedintele i-a arătat cu degetul (direct sau indirect). A fost primul pas. Al doilea pas a fost instaurarea unui guvern tehnocrat – “Guvernul Meu” după cum l-a numit Johannis – cu complicitatea unui Social nervos şi a unui Politic slab (Parlamentul) sau obedient (alte instituţii). Anul 2016 a fost anul guvernului tehnocrat şi al ascensiunii P.S.D.-ul sub conducerea unui “penal”: Liviu Dragnea.
Tema “penalilor” şi a “corupţilor” a revenit în Campania din 2016 pentru alegerile Parlamentare cu virulenţă. A fost singurul refren al opoziţiei PSD, fie ea legitimă – PNL şi USR sau ilegitimă: Cioloş (din postura de prim ministru neangajat în politică) şi Johannis (din postura de Preşedinte “neutru”). Din păcate (sau din fericire) doar o anumită parte a Socialului a mai fost permeabilă la această idee, în ciuda unei imense campanii de denigrare (a Politicului în general şi a P.S.D.-ului în special). Al treilea pas a fost un eşec pentru Preşedinte Johannis; partidul său (şi Guvernul său şi Instituţiile sale de forţă) au pierdut alegerile cu un scor (jenant de) mic. Nu pentru că subiectul moralităţii a devenise unul minor pentru Societate sau pentru că nu (mai) exista corupţie în România, ci pentru că ipocrizia preşedintelui (el însuşi “penal” şi “corupt” – vezi scandalul “prima casă din cele şase”) era din ce în ce mai vizibilă. Şi (poate şi) pentru că PSD-ul îşi construise conştiincios Campania în mod pozitiv şi curat (chiar dacă pe alocuri ipocrit) pe un proiect (fie el şi rocambolesc).
Anunţarea rezultatului alegerilor a fost momentul declanşării unui război rece, de uzură între preşedinte şi reprezentanţii coaliţiei câştigătoare (PSD + ALDE). Scenele s-au desfăşurat cu rapiditate: (1) mai întâi Preşedintele a dus o serie de negocieri cu toate partidele (inclusiv ALDE) în speranţa că poate crea o majoritate anti-PSD şi (2) i-a comunicat lui Tăriceanu că va duce un război total cu social-democraţii în viitorul apropiat. După ce a înţeles că nu poate convinge un “penal” – pe Tăriceanu – să trădeze, (3) s-a întors împotriva lui Dragnea afirmând că nu este dispus să nominalizeze un premier “cu probleme penale”, (de dată asta apelând şi la un argument legal – o mai veche O.U.G. dată de un alt “penal” – Adrian Năstase). În faţă provocărilor prezidenţiale, PSD-ul a ales să bată în retragere şi s-o propună ca prim-ministru pe dna Servil Saiadeh. Fie că PSD-ul şi ALDE se aşteptau ca Johannis să tragă de timp şi să mute împotriva lor, fie că l-au forţat să o facă (pasându-i un cartof fierbinte), cert este că (4) abia după câteva zile de “investigaţii” şi “deliberări” Johannis a respins prima propunere a prim ministru, fără alte explicaţii. O mişcare în limitele constituţiei, dar nu în spiritul ei. (5) A două propunere de prim-ministru (nici Dragnea, nici Sevil Saiadeh, ci un cvasi-necunoscut: Sorin Grindeanu) a acceptat-o în bătaie de joc, printr-un scurt SMS: „Succes” (de remarcat că preşedintele este un om ce oscilează între Succes şi Ghinion) şi fără o conferinţă de presă (după o cum cer uzanţele şi un minim bun simt).
Nici odată cu instalarea noului Guvern şicanele Preşedintelui nu au încetat. Următorul front pe care l-a deschis a fost cel legat de (6) buget. După ce o prima variantă a bugetului a fost refăcută (ca urmare a unei bâlbe a ministrului de Finanţe) şi publicată pe 26 ianuarie, (cu un buget diminuat pentru SRI şi Administraţia Prezidenţială), Johannis a luat din nou poziţie. Desigur – împotrivă. Declaraţiile date de Johannis în acea perioadă sunt lămuritoare: “cu securitatea naţională nu are voie să se joace nimeni, nici măcar cei care au impresia că ei conduc acum lucrurile (sublinierea îmi aparţine), fiindcă dacă intrăm în zona de revanșisme politice, de tăieri de bugete numai aşa, să arătăm cine are ultimul cuvânt, cred că am face o mare, mare eroare.” În afara declaraţiilor, Preşedintele nu a putut face însă nimic altceva decât să tergiverseze procesul aprobării bugetului. În primul rând a cerut cinci zile pentru a obţinerea avizul CSAT-ului pe proiectul de buget şi alte cinci zile după ce legea bugetului a ajuns din nou pe masa sa de lucru pentru promulgare. În condiţiile în care şi Guvernul şi Parlamentul au lucrat la buget cu celeritate – un termen la modă – acţiunile şi declaraţiile Preşedintelui în această privinţă, deşi legale, nu denotă decât rea-voinţă.
Luate separat toate aceste fapte pot fi considerate fie accidente, fie deraieri politice minore, inerente într-o democraţie ce îşi caută încă matca. Dacă le însumăm însă, ajungem să înţelegem foarte bine contextul în care a izbucnit scandalul ordonanţei: lupta pentru putere dintre două alianţe de partide – USR şi PNL versus PSD şi ALDE şi dintre Președinție (secondat de (o parte a) Justiţiei) şi Parlament/Guvern. Într-o astfel de situaţie tensionată între vectorii politici, era de aşteptat ca orice flamă să aprindă atât Politicul cât şi Socialul. Mai mult, este evident că oricare dintre faptele enumerate mai sus (cel puţin cele petrecute după alegeri) ar fi putut să fie ea însăşi o flamă. S-a întâmplat însă ca flama să poarte numele Ordonanţa 13… (vezi cap 13)
6. Strada, Preşedintele şi Guvernul
Socialul a fost implicat şi în trecut în conflictul politic pe care l-am denunţat mai sus. Episodul Colectiv – mai exact acţiunile ce au urmat tragediei şi au condus la căderea Guvernul Ponta – este binecunoscut. Deşi mişcările de stradă au fost în esenţă paşnice şi relativ reduse ca prezenţă şi durată (poate şi din pricina demisiei rapide a Prim-Ministrului), ele au avut un element de noutate îngrijorătoare. A fost primul caz (serios) din ţara noastră în care mobilizarea socialului s-a realizat aproape exclusiv folosind reţele de comunicare online (în special Facebook-ul), iar revolta – dacă o putem numi astfel – a căpătat şi o dimensiune virtuală. Ceea ce până la un moment dat a acţionat doar ca o memorie externă şi o modalitate de a păstra legături cu prieteni şi cunoştinţe – Facebook-ul – a devenit o monstruoasă conştiinţă (Vezi Cap Surse) – de sine stătătoare – şi un generator şi amplificator de emoţii negative şi pozitive, un perfect mecanism post-modern. În fond sintagma „tânăr, frumos şi liber” (TFL) emanată în acele zile descrie exact profilul unei persoane prinse (sau predate fără discernământ) mediului online, ale cărei valori sunt noul şi anarhia (deghizată în democraţie). Nu vreau să fiu înţeles greşit. Răul – dacă încercăm un diagnostic – nu este faptul că Socialul şi-a găsit noi instrumente de expresie, ci faptul că aceste instrumente au fost invadate de forme maligne ale marxismului cultural şi au ajuns să ofere viziuni distorsionate asupra realităţii şi în final scopuri politice. Nimeni însă nu a învăţat nimic şi nu a reacţionat în niciun fel. „Vox Populi, vox Dei” a devenit „Vox Facebook, vox Dei”.
Tema aleasă în campanie de (sau pentru) Johannis – malefică, eficace şi verificată în istorie – nu a fost una întâmplătoare şi a ţinut seama (şi) de evoluţia culturală a societăţii spre (şi prin) sălbaticul mediu online. Dacă pe vremuri poporul – Socialul – avea nevoie, pentru a fi calm şi mulţumit, de pâine şi circ, (pentru că războiul era regula), în modernitate, (unde pacea este regula), nimic nu uneşte mai trainic Socialul şi nu îi stârneşte reacţii mai puternice decât prezenţa unui inamic. (Notă: Ca să fim corecţi până la capăt, trebuie să recunoaştem că la circ romanii beneficiau uneori de spectacolul unor execuţii exemplare ale diverşilor duşmani: barbari, sclavi răsculaţi, creştini, etc…, iar astăzi prezentarea – şi lupta – cu inamicii ia deseori forma unui spectacol grotesc). Din România dispăruseră comuniştii (ruşinaţi de „Condamnarea comunismului”) şi mogulii (prin puşcării: vezi cazul Voiculescu, Adamescu şi Măricel Păcuraru – patronul Realitatea), însă pericolul nu trecuse. Rămânea alt rău – întruchipat de corupţi şi penali, iar Johannis şi-a declarat încă de la început dorinţa de a asana politicul de acest rău. Tocmai pentru a-şi atrage de partea sa Socialul. A reuşit; foarte repede mediul online a devenit o tribună a luptei politice mascate împotriva Politicului (plin de corupţi şi penali).
Chiar dacă în momentul ordonanţei 13 s-a depăşit o barieră, acumularea de energie s-a făcut treptat, iar punctul de la care nicio întoarcere nu a mai fost posibilă putea fi intuit şi chiar prevenit. (1) Lupta politică se acutizase – după cum am arătat, (2) existau pârghiile de manevrare a Socialului ((2.1) scopul – lupta cu penalii şi corupţii şi (2.2) mijlocul – mediul online) şi (3) fuseseră făcute deja exerciţii operative (Colectiv) ce creaseră o serie de sinapse în interiorul Socialului uşor de reactivat. Nu este însă suficient să avem în vedere contextul. Complexitatea situaţiei este dată şi de faptul că au existat trei fire distincte ale evenimentelor şi trei viziuni – una a Preşedintelui, una a protestatarilor şi o a treia a Guvernului – care s-au împletit într-o mod nefast. Chiar dacă totuşi firele evenimentelor şi cele trei viziuni s-au influenţat reciproc, în cadrul lor au existat dorinţe, voinţe şi forţe separate. Problema care se ridică este aceea a legitimităţii acestor dorinţe, voinţe şi forţe… (va urma)
Lasă un răspuns