La Carpaţi, Dunăre, Marea Neagră, dar cum?

„Oricât de mic, Statul român e puternic, fiindcă de dânsul depinde starea de lucruri stabilită prin munca veacurilor în Europa” şi pentru că  „întrânsul se întâlnesc interesele marilor popoare de la apus” – afirma cu o pătrunzătoare judecată Mihai Eminescu tocmai în momentele când România îşi obţinea, prin luptă, independenţa la puţină vreme după ce se crease că stat unitar.  Chiar şi numai printr-o asemenea previziune, Eminescu merită a fi înseriat în galeria marilor geopoliticieni români  (şi a precursorilor lor), iar această suită ilustră de înaintaşi este evocată într-o secţiune a cărţii prof. Vasile Simileanu „România în ochiul uraganului”. Cronicarul ne vedea „în calea tuturor răutăţilor”, geopoliticianul, după câteva secole, într-o parte de lume nu mai puţin ameninţată de provocări şi riscuri.

Geopolitica oferă poate, teoretic,  şansa de a scrie la zi despre cum arată lumea  fără a te trezi a două zi într-o altfel de lume. Dar şansa stabilităţii şi previzibilităţii scade dramatic în lumea noastră, care este „informatizată excesiv, informaţională şi polarizată”, iar în plus marcată de „o nouă ideologizare şi ierarhizare ca efect al procesului de globalizare”, ce comportă  şi „o nouă construcţie mondială economică”. Schiţa sintetică, dintre ghilimele, a lumii de azi este extrasă din cartea prof. Vasile Simileanu, care a avut imprudenţa (nesăbuinţa?)  de a-şi asumă alcătuirea unei prezentări ample şi sistemice a stării geopolitice a României, parte, şi ea, într-o lume aflată într-un proces global de mare ruptură, destabilizare, reaşezare şi reformatare. Autorul cărţii recunoaşte de altfel  că în cei zece ani cât a lucrat la carte, a trebuit să revină mereu asupra celor deja scrise, iar cititorul poate constata că de la apariţia cărţii multe s-au mai întâmplat şi se întâmplă mereu.

Şi totuşi, această apariţie editorială ambiţioasă, care îşi propune să se ţină deoparte  şi de politicianismul clipei, şi de zarva mistificatoare şi manipulatorie din diverse interese ce ascund sau deformează adevărul, împlineşte un tur de orizont cuprinzător şi complex  asupra peisajului mondial în care România va trebui să-şi găsească  şi să-şi ocupe şi să-şi justifice adevăratul loc (întrucât de peste 25 de ani, deşi ţară ar fi trebuit să-şi aibă în lume poziţia ce i s-ar cuveni, Bucureştiul oficial i-a ratat parcă sistematic oportunităţile – idee ce nu apare explicit formulată în carte, dar pe care cine o citeşte bine intenţionat, o va desprinde). Un exemplu, dintre mai multe aflate în carte, este această enumerare a atuurilor geoplitice ale României în Europa: poartă comercială şi energetică  la Marea Neagră, în relaţie cu spaţiul asiatic; furnizor de securitate în zona Marii Negre şi a Europei de Est; membru al Parteneriatului Estic; partener economic de impact al Turciei; potenţial  generatoare de strategii economice pe axa dunăreană.

Cartea este înzestrată masiv cu sugestii de analize politico-diplomatice aprofundate, dar mai ales indică piste exploratorii şi propune proiecte  pentru politica românească sau România şi alianţe/aliaţi ai ei. Bunăoară, România în jocul mereu pe muchie de cuţit între Germania şi Rusia. Sau faţă de triumviratul Franţa-Germania-Rusia. Sau într-o Uniune Europeană transformată într-o Uniune Mediteraneană (în varianta franco-germană) sau Uniune Eurasiatică (în varianta germano-rusă). Sau iniţiativele de investiţii private ale Chinei în statele din Europa Centrală şi de Sud-Est, care contracarează  strategia rusă de a opri expansiunea euroatlantică.

România, remarcă autorul cărţii, este parte a câtorva sisteme geopolitice regionale. Pe lângă cel al bazinului Marii Negre, mult vânturat de zeci de ani dar steril în rezultate (pentru România, în orice caz) cel carpatic, pe care-l instrumentează însă cu ceva folos imagologic Ungaria  şi cel dunărean, cel mai vechi, remarcă autorul, dar la fel de sărac în rezultate concerte.  Cât de inactivă  sau inabilă (în zona pontică, de exemplu) s-a arătat a fi, după 1989, România în aceste trei sisteme geopolitice (dacă or mai fi fiind ele sisteme), e uşor de văzut. Lărgind orizontul introspecţiei,  nici faimoasa urare din 2004, de sub curcubeu, a unui preşedinte american, că „România ar trebui să fie o punte  între NATO şi Rusia” nu pare să abia sorţi de împlinire apropiată, căci relaţiile Washington-Moscova pendulează încă între tensionare şi incertitudine. Iar pe „puntea” mult visată deocamdată tropăie alternativ ori simultan şi unii şi alţii. Până una-alta, constată autorul cărţii, şi România, şi regiunea în care se află, simt tot mai puternic „descărcările conflictelor”  din vecinătatea mai mult sau mai puţin apropiată  în care sunt implicate, într-un fel sau altul, şi NATO, şi UE, şi Rusia.

Rusia, prevede autorul cărţii, „va fi incisivă în relaţiile cu România, pentru a se impune prin strategii ostile spaţiului euroatlantic”. Afirmaţie ce necesită, mai nou un „mic” corectiv, dărâmător ca posibile implicaţii. Relaţiile Moscovei cu principalii protagonişti occidentali  (începând cu America lui Trump)  au şanse de îmbunătăţire mult mai mari decât relaţiile Rusiei cu NATO sau UE. Iar o nouă mare învoială (grand bargain) americano-rusă, despre care se vorbeşte tot mai insistent, ar putea pune România (şi nu numai) într-o situaţie cu totul… nouă, să-i zicem.

Cartea prof. Vasile Simileanu merge, de la un capăt la altul, pe un teren incert, cu zone minate sau interzise ori cu capcane. Sunt inerente, de aceea, şi susţineri uneori hazardate sau pătimaş exprimate  (într-un text geopolitic sunt cam improprii semnele de exclamare şi epitetele, chiar şi în prefaţă). Dar cartea este atât de generoasă în idei lansate şi perspective deschise, încât cele 3000 de pagini ale sale nu lasă loc aprofundării lor. Ar fi nevoie de un institut naţional de politologie. Pe când?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*