Escurial, palatul de vară al regilor Spaniei; profan versus sacru…

Puțină lume știe că palatul de vară al regilor Spaniei era de fapt o mănăstire pe post de locuință, ceea ce exprimă spiritul auster al habsburgilor spanioli, care s-au confundat cu catolicismul și contrareforma. Construit la 45 de kilometri nord-vest de Madrid, pașatul a fost ales să fie ridicat în Sierra de Guadarrama, în satul Escurial între stânci și pini. Dacă la Madrid între lunile mai și septembrie nu plouă niciodată, aici în micul sătuc de munte San Lorenzo de Escorial plouă doar de circa două ori pe vară, asta ca să înțelegem ceea ce însemna pentru casa regală spaniolă „răcoarea” munților. Ansamblul Escorial a fost realizat din ordinul şi sub îndrumarea regelui Filip II (1556—1598).

Arhitectul spaniol Juan Bautista de Toledo (c. 1500—1567) realizează planurile și începe construcția, însă soarta a făcut ca el să moară înainte de a-şi vedea opera definitivată. Întregul ansamblu este terminat de elevul său, tânărul şi ambiţiosul arhitect Juan de Herrera (1530 -1597), cel mai important reprezentant al Renaşterii spaniole. Filip al II-lea a iniţiat această construcţie în anul 1563 pentru a comemora victoria de la St. Quentin (10 august 1557) împotriva trupelor lui Henric al II-lea, regele Franţei din acea perioadă, și pentru a edifica un mausoleu tatălui său Carol I, rege roman şi împărat (Cvintul) (1516—1556). Când vizitezi ansamblul palatin te copleșește imensitatea, grosimea zidurilor și a coloanelor, precum și răceala fizică a complexului. E construit ca o mănăstire benedictină din piatră dură și austeră, cu bolți uriașe ca să strivească personalitatea vizitatorului. Camerele de locuit înconjoară biserica mare și o serie de basilici interioare mai mici, loc de închinăciune, dar și de intrigi politice ale împăraților spanioli, ce stăpâneau un imperiu în care nu „apunea niciodată soarele” datorită întinderii sale. E fascinant să vizitezi sala hărților unde am văzut conturate hărțile Transilvaniei și Moldovei de la 1580, dar și a Americilor. Dormitorul lui Filip al II-lea a rămas la fel ca atunci când a trăit și a adormit în somnul de veci, iar biroul de lucru era din lemn și de o modestie extremă pentru un împărat care stăpânea lumea epocii sale. Rece ca de gheață este și cripta regilor Spaniei de la subsol din marmură albă sau neagră, care nu mai are niciun loc de veci pentru actualul monarh de la Madrid.

Dar ceea ce te fascinează la Escurial nu e neapărat grădina de vară, sala de audiențe, sala bătăliilor cu fresce celebre sau sala tronului și nici basilicele împodobite cu picturi, în vreme ce Mihai Viteazul se bătea cu turcii și tătarii pentru liniștea acestei Europe occidentale opulente și perfide, ci tablourile ce împodobesc pereții înăbușitori ai palatului mănăstire. Escurialul a ajuns cu timpul un imens muzeu de artă care, paradoxal, adăposteşte între zidurile sale reci şi sumbre numeroase capodopere ale geniului uman. Biblioteca sa impresionată deţine mii şi mii de manuscrise şi documente inestimabile ca valoare. Sunt expuse tablouri de El Greco, Zurbaran, Tiţian, Velasquez, Botticeili ş.a. precum şi orfevrărie de cult. Poate nu aș fi descifrat sensurile ascunse ale acestor picturi care aminteau în basilici numai de lumea profană, nu de cea spirituală, dacă nu vizitam Escurialul cu starețul unei cunoscute mănăstiri din Moldova, preotul Amfilohie Brânză de la Diaconești. Am fost surprinși să vedem în basilicele catolice tablouri ale Renașterii, ale unor pictori celebri care în loc să te facă să te gândești la Dumnezeu și transcendent îndreptau privirea și poate imaginația oamenilor epocii către lumesc și profan. Sfinți foarte trupești pictați, sfinte dezgolite cu sânii sau picioarele goale, care nu îndemnau locatarii de la Escurial la rugăciune și post, ci la la o propensiune către intrigile finitului și interesele de moment ale lumii. Orgia de forme ale unor trupuri împlinite și dezgolite ne-a făcut să ne gândim la o butadă a lui Dumitru Stăniloae reîntors în anii 1970 din Italia. Întrebat în țară dacă i-a plăcut picturile maeștrilor italieni din pictura bisericească, marele teolog a răspuns cu ironie: – Mi s- apărut că pe pictori i-a interesat mai mult să redea că privirea Evei era mai interesată de sexul lui Adam, nu de întâlnirea cu Dumnezeu! Nu știu cât de reală este această legendă legată de cel mai mare teolog român, dar la Escurial am avut sentimentul formelor rotunjite în exces, nu a metafizicului. Escurialul este fizic nu metafizic. Obsesia față de profan era obsesivă la romano-catolicii din vremea lui Filip al II-lea. Chiar vorbem cu starețul din Molodova despre diferența spirituală dintre pictorii Occidentului catolic și zugravii de chipuri și icoane din mănăstirile Răsăritului. În timp ce tablourile Renașterii distrăgeau atenția de la Dumnezeu către concupiscența trupului, icoanele ortodoxe și picturile bizantine înălțau spre cer inimile rugătorilor domnitori sau țărani ai Bizanțului estic. Pictura Răsăritului te cheamă la întâlnirea cu Dumnezeu, El Greco sau Tițian te îndeamnă la o întâlnire trecătoare cu carnea, plăcerea și finitudinea. Renașterea a camuflat înălțarea omului către Dumnezeu.

Până la urmă Renașterea în catolicismul spaniol a fost o reîntoarcere la păgânismul antic, la desfătarea dionisiacă a trupului descărnat de spirit. Mă întreb, nu retoric, cum se puteau ruga nobilii spanioli cu gândul la Domnul și Mântuire când o „Maria Magdalena” le arăta sânul voluptos și sfârcul cărnos pe un perete de basilică la Escurial. În realitate, Renașterea a fost o degradare a spiritului creștin în lumea catolică, o rupere de esența credinței. El Greco sau Velasquez au reînviat cu talent trupul dionisac antic, care nu avea nicio legătură cu trupul spiritualizat al omului creștin împlinit în Hristos. Dacă lumea lui Filip al II-lea era pasionată de astfel de tablouri profane, mă gândesc de ce au mai intrat în conflict cu Reforma lui Luther? Esența despiritualizării umanității era aceeași. În Escurial e o frescă a bătăliei Granadei din 1481, când spaniolii l-au înfânt pe ultimul calif musulman în cadrul Reconquistei.Obsesia pictorului de a reda organic funduri opulente de soldați și cai, în care sexul era evidențiat în această mănăstire catolică exprimă de fapt o despiritualizare prin artă a catolicismului occidental, încă din secolul XVI-lea. Totul e legat de trup și de exaltarea formelor uitându-se că arta creștină într-un lăcaș de cult e tocmai contrariul: legătura omului cu Dumnezeu prin spiritualizare transcendentă, care favorizează marea întâlnire în Chipul Creatorului. În timp ce El Greco picta cu măestrie funduri, Andrei Rubliov creea icoana Sfintei Treimi, iar domnii Moldovei aduceau pictori celebri să împodobească mănăstirile ortodoxe (Gavril Ieromonahul, zugravii Toma de la Humor – 1535, Dragoş, Coman de la Arbure – 1541). Ce diferență de stil, între arta occidentală și cea a răsăritului! Una te îngroapă în plăcerile trecătoare ale trupului finit, alta te înalță spre absolutul înveșnicirii în Dumnezeu. Conflictul între Occident și Răsărit e de fapt conflictul între trup și spirit, a profanului contra sacrului. Occidentul s-a complăcut în secolul XVI în degradarea condiției artei creștine, iar Răsăritul se înălța prin spiritualizarea imaginii, a omului ca și Chip al lui Dumnezeu, în ciuda asaltului nemilos al islamului. Sunt două lumi diferite, două abordări ireconciliabile despre viață și doar una singură poate fi spre mântuire, aceea în care omul transcede formele în trăsăturile spiritualizării spre unirea cu energiile necreate. Frumosul occidental e legat de trup, nu de spirit. Arta profană e legată de lume, nu de Dumnezeu. Profanul coboară sufletul, sacru înalță spiritul. Am plecat de la Escurial dezamăgit de despărțirea omului occidental de Dumnezeu, încă din secolul XVI, când romano-catolicismul părea atotputernic și nepieritor. Degradarea omului creștin ca și Chip al lui Hristos era o realitate la curtea marelui inchizitor Filip al II-lea. Am plecat din străinătatea fizicului ca să ajung acasă în patria metafizicului.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*