Sigur, vitrina cu salarii de „porțelan”… Chiar dacă la unii mai „casante”, iar la alții supraevaluate… De fapt, este vorba de unul și același lucru: continuitatea din ultimii ani a unui evident proces de destabilizare a balanței public-privat! Doar că, în încercarea de a „asana” mediul privat, într-o formulă mai dichisită decât cea făcută în anii ’50, să nu trezim că dăm în altceva! Sau poate, de fapt, tocmai acesta este scopul… Inserarea unor formule de segregare, la început emoțională, apoi cu o evoluție tot mai plină, la nivelul societății românești…
Introducerea a două salarii minime ar debalansa violent piața muncii din România. Și așa aflată într-un raport inechitabil. Acela în care lucrul cantitativ și calitativ, din segmentul privat (și obligatoriu să fie așa, altfel competivitatea te elimină din schemă), este mai prost plătit decât munca (în mare parte de calitate slabă, dezinteresată și inutilă) din segmentul bugetar.
Două „minime” (!) ar accentua falia dintre stat și privat. Pentru că ierarhizarea forței de muncă nu ar crea un avantaj doar acelora care sunt plătiți cu salariul minim (aproximativ unul din patru angajați!), ci, în corelație cu diversele clase de salarizare ar produce un efect în cascadă.
Un salariu minim mai mic în mediul privat (1 550 lei) și un salariu minim mai mare la nivel bugetar (1 750 lei) ar duce la migrarea forței de muncă, golind sfera privată de o resursă și așa insuficientă. Pentru că, existența unui salariu minim la stat care, s-ar putea cifra la nivelul unuia de nivel… mediu din privat, va împinge toate clasele de salarizare, riscând să ajungem la diferențe, nu doar inechitabile, ci prezentând riscul declanșării unor mișcări sociale. Atât prin valorile în sine, cât și prin „depopularea” sectorului privat și umflarea aparatului bugetar. Diferențe ce pot evolua de la nivelul emoțional, al nemulțumirii, la mișcările de stradă de revendicare a îndreptării inechității.
Două salarii minime nu ar conduce doar la configurarea „a două Românii”… Ci, plecând de la raportările ulterioare care vor putea fi invocate, odată creat precedentul, la apariția a fel și fel de „salarii minime” (și nenumărate astfel de „Românii” discriminate), configurate pe regiuni, în funcție de nivelul de dezvoltare și cel de trai, putându-ne trezi cu o salarizare minimă pe multe „ramificații”.
Probabil, parte dintre guvernanții au gândit această defalcare salarială strict pragmatic.
În esență, un salariu minim mai mare la nivel bugetar, corelat cu reașezarea tuturor salariilor din acest sector, ar asigura, nu doar „captura” electorală pentru viitor, ci și o alimentare mai eficientă a bugetelor.
Doar că, din nou, se deschid alte linii de inechitate (ce vor genera și degenera în nedreptăți sociale strigate în stradă). Bunăoară, cum se vor face raportările în cazul tuturor „capitolelor” legate de nivelul salariului minim, de la calcularea ajutoarelor sociale, indemnizațiilor de șomaj la stabilirea cuantumului amenzilor? Prin raportare la care dintre cele două salarii minime? Cel de la stat ori cel din mediu privat? Sau, în fata instanțelor, fiecare va solicita varianta cea mai favorabilă?! (Și să vezi atunci presiune pe instanțe, care vor avea de decis în multe procese deschise din această inechitate social-economică).
Deja mediul privat plătește o factură mult prea mare. Creșterea accelerată a nivelului salariului minim, deocamdată unic!, a pus o presiune masivă pe bugetele companiilor. Pentru că un salariu minim mai mare nu înseamnă doar o repartiție suplimenetară spre fiecare angajat, ci și mai mulți bani pe care angajatorul trebuie să-i plătească statului. Iar calculele din piață sunt simple… O creștere a salariului cu zece procente duce fie la pierderea câștigului firmelor din acest sector, fie la necompetitivitate pe piață. Dar cum lipsa de competivitate dată de o scădere a calității produselor ar duce la ieșirea de pe piață, firmele vor pune presiune pe tot mai puțini salariați pentru a livra aceleași mărfuri și servicii. Deja, după creșterea salariului minim pe economie, presiunea pe costuri și competitivitate a crescut, în special în cazul firmelor care livrează produse/mărfuri cu valoare adăugată mică, și care înregistrează costuri mari cu salariile, ajungând la limita supraviețuirii.
Așa că, tot dintr-un calcul sumar, firmele ar trebui să renunțe, în medie, la un angajat pentru a putea asigura dările suplimentare la stat, dări generate doar de creșterea salariului minim (Doamne ferește de alte impozite și taxe inventate peste noapte!). Sau să împingă aceste costuri mai departe în prețurile produselor și serviciilor, doar că, lucrând cu prețuri oricum la limita de acceptare de către piață, această variantă ar fi probabilă doar în cazul anumitor mărfuri și servicii.
Statul nu stă însă degeaba (!). Dovadă că, de fapt, chiar dacă scenariul este gândit doar de anumite minți, lucrurile se îndreaptă spre altceva. Sunt deja la ordinea zilei încercările unor instituții bugetare de a acapara zona de piață acoperită de firmele private. Deocamdată par simple „rătăciri” („prenaționalizări”!) pe sfere de servicii… Semnalul îl dă puternic centrul. Centrul economic, centrul politic de la nivelul Primăriei Capitalei. De la încercarea de a crea o companie care să monopolizeze anumite servicii conexe taximetriei, până la crearea a zeci de companii (tot în subordinea Municipalității, devenită un soi de „Primăria Generală S.A.”) pregătite să acapareze acele sfere de servicii unde, în urma presiunilor salariale, mediul privat este pe cale să sucombe. Numai să nu trezim cu un uriaș aparat bugetar și un amărât sector privat al ultimilor supraviețuitori, și aceia mandatari cu voie de la Stat!
Lasă un răspuns