Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze nu este calitatea de „nemuritor” a inițiatorului… Nici faptul că repune pe tapet o asemenea aberație în pragul jubileului Unirii. Ci lipsa de reacție a forului din care face parte, Academia Română, instituție care s-a distanțat de grabă, cu surle și trâmbițe, de Apelul către țară lansat de 84 de academicieni într-un moment ce ar fi putut fi, nu de răscruce pentru neamul românesc, ci de început al intrării pe un drum cu linie finală. Și care, acum, în fața solicitării unuia dintre academicieni de a se „lucra” la simbolurile esențiale ale Națiunii Române, tace. Instituția a considerat atunci prea patriotardă chemarea nemuritorilor de a ne cinsti eroii, de a fi la înălțimea lor! Și a coborât la nivelul slugărniciei, a capului plecat, reacționând, în schimb, în favoarea veneticilor, deranjați de accentele naționaliste și patriote ale unui Apel împotriva căruia a fost pornit un întreg mecanism de înfierare, soldat cu rușinoasa retragere de pe lista semnatarilor a doi academicieni.
Academia s-a lepădat atunci fără jenă de bravii ei, cu adevărat, nemuritori. Și, pesemne, dacă nu s-ar fi așternut o batistă peste elogiul, fie și de moment, al românismului pur, o fibră ce doar a zvâcnit preț de o clipă, la scara istoriei noastre, prin milioanele de români, acum am fi asistat la prigonirea celor ce au îndrăznit să semneze pentru neamul românesc, pentru unitatea lui. Și chiar dacă detractorii și „mahalalele” (nu piețele!) politice, media, „culturale”, dar și fronturile de analiști și formatori de deformare a ideilor, au jubilat, mândri că au închis gura „agorelor”, că au făcut ca acel apel să nu devină viral printre milioanele de români, de fapt, în fața Istoriei, Apelul academicienilor și-a ocupat locul binemeritat. Nu a fost un Apel al Academiei, ca instituție, care nu a îndrăznit să se pună opreliște în fața veneticilor, ci a celor 82 de oameni care s-au ridicat la nivelul de nemurire pe care instituția și l-a ratat.
Un apel care, la doar câteva săptămâni de la înfierea lui își dovedește rostul. Pentru că, într-o conjunctură a forțării lucrurilor prin sfidarea legii, în care un proiect secesionist este publicat în Monitorul Oficial, iar aici avem dovada negru pe alb, a cernelii care a întipărit un concept otrăvit, autonomia ținutului secuiesc, într-un act oficial al Statului Român, ieșirea la rampă a unui academician cu un demers vizând schimbarea Imnului Național și a Zilei Naționale nu reprezintă simpla rătăcire a unui personaj care, altfel, nu are, chiar dacă este academician, ce să lase moștenire, nu neamului său, ci istoriei pe care vor să ne-o rescrie veneticilor.
Pentru că în slujba acelei istorii, a falsurilor, a trunchierilor, imposturii și semințelor otrăvite sădite în fel de brazde, s-a pus academicianul Adrian Toader, ca parte a mecanismului din care fac parte și publicarea inițiativei secesioniste, și adoptarea în felurite comisii parlamentare a introducerii limbii maghiare în instituțiile sanitare și cele de protecție sociale, și a impunerii de către Tribunal Cluj a scrierii numelui urbei Cluj-Napoca în maghiară, și a altor demersuri ce avansează, nu în politica pașilor mărunți de până mai ieri, ci a iruperii prin toate ființele societății a rădăcinilor ce s-au născut din otrăvitoarele semințe ale iredentismului.
Dacă ar fi fost o opinie pe manșeta unui ziar, poate am fi spus că ideile lui Adrian Toader sunt crâmpeie de infatuare a unui ins care nu poate face altfel dovada prezenței sale. Dar, academicianul veneticilor, nu al neamului nostru, a trimis inepțiile sale Comisiei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului. Adică acolo unde se lucrează de zor la deromânizare și la dezagregarea fundamentelor țării.
Andrei Toader nu este o simplă coadă de topor… Ci una care și-a ascuțit lama la adăpostul, în liniștea, confortul și huzurul dat de rentele statutului său de academician și care a avansat următoarele puncte de dezbatere din fibra națiunii noastre. Schimbarea Imnului Național pentru că „insultă, denigrează neamul românesc, iar mai nou nu respectă directivele CE”. Asta cere academicianul veneticilor! Iar răsfoind motivațiile intenției lui de a ne lepăda de cântul deșteptării noastre, regăsim pe post de „fundamentări” toate acele repere pe care le vor dezagregate feluriții venetici.
Crucea, care deranjează prin simbolistica ei, autorul demersului motivând că versul „Preoţi, cu crucea-n frunte”, nu caracterizează România de azi pentru că „nu toate religiile recunoscute din România au acest simbol”. Academicianul ne reproșează și componentele… injurioase (!) din textul imnului, cum ar fi versurile din strofa a șasea, „Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare“ sau din strofa a șaptea, „De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă”, printr-o motivație care ne aduce aminte de demersul penibil (dar reușit!) al declarării unui colind ca antisemit.
Regăsim în „analiza” șoc a academicianului și tema hiperdacismului din ultimii ani, în esență un lucru frumos, dar care a fost denaturat, ajungându-se până la acele idei de schimbare a denumirii țării în „Dacia”, și care se regăsesc și în această argumentație, a sublinierii exagerate a latinității neamului românesc, prin versurile „sânge de roman” și „un nume de Traian”, lăsându-se chipurile deoparte originea dacă a poporului român, în timp ce „se ridică în slăvi un cotropitor al Daciei”.
Strigătoare la cer este și încercarea academicianului Toader de a împinge cântul „Deșteaptă-te române!” sub jurisdicția legii anti-legionare. Ceea ce ar fi, într-adevăr, unic în lume!
E drept, când, după catrastrofa legislativă a sinistrului Crin Antonescu ne-am trezit că portul popular poate deveni o infracțiune, fiind considerat apanajul mișcărilor legionare, nu ne-am gândit că, alături de alte poezii înfierate de trepădușii legii, ar putea fi vizat și Imnul Național. Dar asta se întâmplă acum, academicianul Toader aducând în argumentarea demersului său de înlocuire a Imnului Naţional analiza criticului literar (!) Dan Toma Dulciu, conform căruia „în perioada guvernării legionare cântecul <Deşteaptă-te române!> a fost agreat pentru unele idei apropiate de cele ale mişcării lui Corneliu Zelea Codreanu, iar la sfârşitul anului 1940 propaganda legionară folosea cântecul cu multă perseverenţă”. Mai mult, „Mişcarea Legionară a inclus textul lui Andrei Mureşanu în Cărticica de Cântece recomandată aderenţilor şi simpatizanţilor săi”. Și argumentul final, acela că „atât ideologii legionari, cât şi părinţii Constituţiei din 1991 au avut aceleaşi preferinţe faţă de strofele poeziei, care corespund, aproximativ, cu strofele obligatorii ale imnului naţional – 1, 2, 4 şi 11”. Iar în sprijinul teoriei muzicologice a academicianului priceput la toate au venit și „dinozaurii” muzicii noastre, alde Marius Țeicu și Horia Moculescu, aceștia considerând pesemne potrivit ca Imnul Național al României să fie un soi de cuplet muzical de estradă, nu o linie melodică gravă…
Un imn însă trebuie sa aibă tocmai conotație istorică. El este filon al istoriei așa cum istoria se sprijină în continuitatea ei pe structura lui. Un imn nu poate fi „modern”. Nu poate face referire doar la prezent. Pentru că atunci nu mai este cartea de vizită a unui neam strămoșesc, ci al unui popor al prezentului, poate și cu referiri la contribuția veneticilor care ne vor secate izvoarele de românism.
Demersul acestui jalnic academician completează dară un mecanism… Se leagă cu multe alte acțiuni, de la eliminarea simbolurilor religioase (și a orelor de religie) din școli, a restrângerii numărului de ore de Limba Latină, după o tentativă nereușită de eliminare, printr-o curiculă ministerială neasumată, la hidosirea manualelor de istorie și introducerea unei istorii secuiești în Ardeal.
Lasă un răspuns