PSD – Impetuozități maladive

Un presentiment al jumătății de măsură, trăit mai întâi ca o teamă că tot ce avea să urmeze după 25 decembrie 1989 e doar o iluzie, a început să mă urmărească odată ce Ion Iliescu se înconjura de nomenclaturiști din linia a doua a PCR, de securiști și veleitari. Iar când și-a făcut și un partid al său, teama mea își găsea certitudinea ba în atitudinea lui față de Ion Rațiu, față de Corneliu Coposu, de Radu Câmpeanu, față de M.S. Regele Mihai, ba în reticența desprinderii de polaritățile curentului pro-moscovit. Că partidul lui era conceput după chipul și asemănarea tradiției comuniste (multi vocati pauci electi), a partidului de masă s-a văzut începând cu primele alegeri libere și până la cele din decembrie, de anul trecut.

Adresabilitatea social-democrației PSD era una de frondă, îmbrățișată cu naivitate de un electorat prea puțin dispus să se aventureze în opțiuni radicale inclusiv din incapacitatea de a intui sensul mișcării pro-occidentale, de unde și ezitările, stagnarea și rămânerea noastră prea multă vreme în urmă. În plus, muncitorimea trăia încă un patriotism de paradă, de esență comunistă, pe care l-a respirat în pusee de mineriadă. Dimensiunile partidului, „disciplina de partid”, discursul politic se întemeiază efectiv și pragmatic pe și pentru același electorat omogenizat de psihologia mulțimilor a lui Gustave Le Bon ‒ principiu dogmatic liniștitor pentru PSD încă vreo două decenii de aici înainte.Liniștitor și nu prea, pentru că tânăra generație a partidului e una deschisă reformei și de aici disensiuni cu liderul autoritar, lapidările, sciziunile. Și nu sciziuni benefice, de tipul audientur et altera pars, ci mai degrabă de genul cine nu e cu noi

Istoria partidului rămâne din multe direcții constant tributară nu atât doctrinei cât mai ales managementului personalităților; niciun alt partid nu-și abandonează liderii mai original ca PSD, adică pe aceeași scară pe unde au urcat și cu aceleași unelte cu care au răzbătut. Neputința greu acceptabilă de a atinge eventul guvernare-președinție devine o frustrare care se acutizează nu numai în relațiile dintre puteri, ci, iată, coboară zgomotos în stradă. Amenințarea cu numărul covârșitor al suporterilor nu se descoperă anacronică, cu atât mai puțin ridicolă, și, pentru același electorat încremenit în inerție, refuză citirea corectă a mesajului celor care vor nu înfruntarea, ci în chip explicit legitimarea onestității demne, nu trufia legitimității formale.

Discursul politicianului PSD trimite la o unitate de măsură (legitimitatea votului) secvențială, vremelnică, perisabilă, și totuși constituțională, însă renunță imediat la criteriu când descoperă că sondajele îi relevă scăderea popularității. Cine a făcut politizarea învățământului s-a plâns mai apoi de ea și a invocat cu ipocrizie iepurările pe criterii politice, după ce mai toată administrația a fost politizată și subtil motivată.  Liderii PSD de la orice nivel, cu patima lor neototalitaristă, știu că o presă aservită comunică un mesaj bine controlat și, ca atare, nu cred că vreun alt partid mai are atâta grijă pentru a-și face presa de care are nevoie, iar efectele mediatice se văd fără să vrei. Așa se face că avem pe de o parte produse de presă tip Antenei 3 și România Tv. și pe de altă parte cultură politică non mediatică, imperturbabilă, neclintită chiar și atunci când din partea dreaptă nu vin încă rezultatele așteptate. Ca unul care a lucrat în presa centrală de la bun început la un ziar prestigios și cu adevărat liber, am cunoscut evoluția meteorică a unor politicieni, impetuozitatea altora, abilitățile și tenacitatea celor mai mulți, însă de fiecare dată unul câte unul și-au frânt gâtul tocmai din cauza a ceea ce au minimalizat cu toții; că și în politica trebuie să fie loc pentru criterii morale.

În ce mă privește, cred că măcar un limbaj reverențios nu ar adăuna niciunui politician. Pentru Victor Ponta, președintele Senatului era Domnul Tăriceanu; președintele țării era, în schimb, Traian Băsescu. Pentru Olguța Vasilescu, președintele partidului său este domnul Liviu Dragnea; însă președintele țării, care ar fi putut să-i fie profesor, e Klaus Iohannis. Românii, chiar și așa cum au fost ei divizați și adjudecați cu iluzii diferite, rămân totuși reverențioși în limbaj și nu și-au uitat pronumele de politețe, chiar dacă frecvent le declină trunchiat.Nu mă contrazice cu nimic în ce am spus până aici faptul că recunosc în PSD mulți tineri competenți, cu orizonturi bine conturate, însă riscă să fie atinși de aroganța maladivă, de tipul vetust-politicianist, fiindcă și-au ales în grabă modelele; după consecvențe, nu după consistențe. Fără să mă dezic de la rațiunile și opțiunile mele, în ce privește PSD, văzând mesajul celor care îndrăznesc opinii separate în partid, încep să cred că mentoratul de tip iliescian se va încheia  dacă nu odată, sigur după Liviu Dragnea, odată cu așteptata afirmare a tinerilor aduși în partid cu aerul lor mai proaspăt, explicit pro-ocidental, imunizați la vechea maladie a vanităților deșarte și de ce nu, sub ochiul atent al DNA.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*