Se spune că talentul, fie el artistic, literar, oratoric, dar nu numai, se împlineşte în şi întrece doar de „harul iubirii, dragostei, milei, bunătăţii şi căldurii omeneşti de nestins”. Însă, zicem noi, şi de curaşul şi asumarea spontaneităţii, sincerităţii, libertăţii, responsabile, de exprimare, de dovedirea abisurilor judecăţii, urate şi murdare, duhninde, ale atâtor decidenţi şi pretinşi eminenţi ai credinţei, cea din „vitraliile” şi limba(jul) căutării greşite, iresponsabile, şi, cu asupra de măsură, din cel al superbiei. Şi, pentru că am cerut, la un moment dat, illo tempore, „învaţă calea, rosteşte încă nerostitul, scrie încă nescrisul; dezleagă şi împărtăşeşte taina, care este mai mult decât „umbra memoriei” şi subtitlul unor gânduri, semănând a destin care se împarte între rugăciune şi melancolie; „adaugă ştiinţei adevărul, acurateţea şi sobrietatea limbii vorbite odată de Dumnezeu şi mai lasă altfel de replici, spre a se opri naufragiul adevărului”, ei bine, de atunci, el, care înţelege mai bine decât noi, marile semnificaţii, tot (mai) scrie.
Aşadar, profund vigilent, responsabil, capabil să vadă, de aproape dar şi de departe, puterea şi agresiunea dezintegratoare a pseudocredinţei, Părintele Profesor George Remete a încercat şi a reuşit, în mod suveran, să sublimeze actul, datul, taina, minunea, fenomenul şi firescul credinţei adevărate şi autentice, din punctul de vedere, în special, al dinamicii lăuntrice, interioare; cea care, implicit şi explicit, „duce, provoacă, la o permanentă reorganizare, dacă putem spune astfel, a adevărului raportat la Dumnezeu”; exerciţiul fenomenologic, ca descriere şi rescriere a „istoriei spirituale, răsăritene, a conştiinţei însetate de Dumnezeu”.
Volumul al III – lea, consacrat Credinţei, revelează, descoperă, deci, un autor, nu doar „homo, ci şi magister viator”, la care calea crucii şi adevărul credinţei sunt punctate, în toate sterile, fayele şi etapele, de pertinente, elocvente, preeminente, docente şi (ad)mirabile incursiuni şi excursuri filocalic – teologice, theoretic – estetice, istoric – literare, contemplative – filosofice, dintre cele mai limpezi, clare şi complexe, deopotrivă. Sau, în alt fel spus, avem de-a face cu o addenda scientist – teologică, dar nu numai, la cee ace odinioară Părintele Profesor Dumitru Stăniloae numea „prezenţa intenţională” (adică aşa după cum „Iisus Hristos este present mai mult decât intenţional lângă cel care nu-l ignore”; tot aşa şi neastâmpăratul şi neodihnitul cercetător, teolog, filozof, eseist şi scriitor, George Remete, este rotunjitorul sau întregitorul şi purtătorul postulatului, potrivit căruia „experienţa în lume a unei fiinţe, care este totodată Dumnezeu, în deplinătatea şi majestatea atributelor Sale, şi om până la o graniţă sau un hotar greu de înţeles, taina Sa şi a spuselor Sale, iubirea Lui din noi, ciudată uneori, schimbă, advenţial şi esenţial, ceva profund din om, ca fiinţa naturală”). Mai mult decât atât, autorul a ales să se (în)frângă iereversibil în graţia solitudinii şi solilocviului şi în compania Logosului, spre a nu pierde noi, nu doar intentional, adevărul şi autenticitatea credinţei.
Chiar dacă preemţiunea teologică este evidentă şi manifestă, tocmai spre a laurea şi sublinia, prin concepţie, pericolul eşuării în ficţiune sau imaginaţie a raţiunii, alteţea, adevărul, superioritatea şi invincibilitatea credinţei, Părintele Profesor George Remete destructurează şi „spectacolul, este adevărat, captivant, al ambiguităţii” şi înalţă soclu de lumină şi (de) solemnitate minunii credinţei; care minune tocmai acest lucru face, priveşte până la un loc, cu drag şi (cu) înţelegere, la competitoarea ei, raţiunea, incomplete, seacă, searbădă şi atât de neconvingătoare şi (de) relative, după care o pune la punct; după cum reiese şi din expunerea de motive şi (din) dialogul, la distanţă, al teologiei cu filosofia.
Calea livrescă (unică) şi scriitoricească a Părintelui Profesor George Remete s-a aureolat, întâi de toate, printr-o „curiozitate culturală insaţiabilă” care a dus la o „structură spirituală caleidoscopică” şi, apoi, prin neîncetata, necontenita şi continua „reconstrucţie” intelectuală şi teologică, ajungând la nivelul de la care poate emite sau decretal; tocmai pentru că a dobândit sau căpătat convingerea şi certitudinea că teologia este ştiinţa – capodoperă a cunoaşterii şi a devenirii ori salvării în interiorul culturii. Acest fapt şi pentru că, în timp ce teologia este, deseori, ţinta insolenţei, indolenţei şi ignoranţei, din chiar pricina excesului de claritate sau limpezime, fidelitate şi adevăr, in actu, filosofia poate fi suspectată, ciclic, de precaritatea şi preaversatilitatea conştiinţei directorilor, diortositorilor, tălmăcitorilor, reformatorilor şi intruşilor ei.
Fiind, prin excelenţă, apologetul implicării personale, Părintele Profesor George Remete elaborează un veritabil testimoniu care bate în „cuiele” învăţăturii de credinţă pe “omul – releu”, prin care credinţa se primeşte, înmagazinează sau asimilează (atât cât trebuie pentru ca duhul să nu se ră(tă)cească şi lumina să nu se stingă) şi transmite
Lasă un răspuns