Ana Sorina Corneanu este actriță și scriitoare, are 28 de ani și a absolvit Facultatea de Arte a Universității Spiru Haret din București, clasa profesorilor Mircea Constantinescu, Ioana Visalon și George Grigore. La această facultate a ajuns după ce a urmat un timp cursurile Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș, clasa profesorului Monica Ristea. După examenul de licență a urmat apoi și cursul de nouă luni de televiziune și film. Este o femeie frumoasă, discretă, dar mai ales modestă. Valorile tradiționale în care crede nu o împiedică însă să adopte o personalitate rebelă, tulburătoare, dacă rolul interpretat i-o cere. Cu un amestec de senzualitate rebelă și inocență, Sorina este cea care își seduce publicul cu mare ușurință.
*
– Cum este viața unui actor?
– Viața unui actor este interesantă, activă și multiplă! E multiplă în sensul că trăiești o mie de vieți și ai senzația că fiecare în parte e a ta. Și este interesant că te întorci de fiecare dată la ce ești tu, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Lucrul ăsta mă fascinează. Nici nu-ți dai seama de fapt că te-ai părăsit pe tine și ai intrat în altă zonă. Abia când se termină realizezi ce ți s-a întâmplat.
– Ce poți să ne spui în câteva cuvinte despre tine?
– Sunt un om extrem de simplu, deși la suprafață par extravagantă și complicată. Oamenii mă consideră fantastică, misterioasă, inabordabilă.
– Când te-ai hotărât să devii actriță?
– Am știut de la vârsta de 13 ani că voi fi actriță, însă nimeni nu mă lua în serios. Țineam spectacole acasă la bunica mea unde îi invitam pe toți vecinii noștri. Cred că personajul lui Harry Potter a fost cel care m-a adus pe drumul acesta. Am fost cel mai mare fan al acestui serial și încă sunt! De aici a pornit totul!
– Când ai debutat în teatru?
– Primul rol pe care l-am jucat a fost în anul I de facultate, la „Teatrul 74” din Târgu Mureș. Personajul era „Cristina”, o fetiță de 13 ani criminală, mincinoasă, schizofrenică. Însă primul rol pe scenă în fața publicului l-am avut în București, la „Teatrul Masca”, într-un musical, „Salome”, un spectacol în regia lui Alexandre D’Ondiac.
– Care sunt piesele tale de teatru preferate?
– Domnișoarele din „Avignon” și „Salome”. Mi-am dorit însă să joc „Lady Macbeth” toată viața, dar n-am corespuns fizic și asta a fost un impediment. Mi-aș dori să joc însă „Nora”, o piesă scrisă de Ibsen, unde personajul are fragilitate și feminitate…ar fi o provocare. Nu în ultimul rând, gândul îmi zboară la personajul lui Jimmy din „Privește înapoi cu mânie”.
– Cum te împaci cu versatilitatea necesară unui actor?
– Da, mă atrage și mă fascinează acest lucru. Când am conștientizat asta m-am uimit pe mine însămi. Apoi am început să vreau mai mult.
– Ce rol ți s-a părut a fi greu abordabil?
– „Gerda din „Pelicanul” de August Strindberg. Era un personaj cu probleme mintale serioase. Să joci nebunia e ofertant, dar este la fel de riscant pentru că poți să pici în penibil imediat, sau în fals și trebuie să–ți găsești permanent alte resorturi. A fost un personaj care m-a chinuit. Am făcut nopti albe și zile negre și m–am îmbolnăvit fizic jucând acest rol.
– Ai refuzat vreodată un rol?
– Da. Dacă nu cred în textele respective și ele nu mă împlinesc scenic, dacă nu mă regăsesc sau n-am nimic de învățat, dacă nu mă provoacă…atunci nu mă duc din start la casting. Sunt pretențioasă, joc mai puțin, dar prefer calitatea în loc de cantitate. Sunt o persoană selectivă.
– Ai emoții când joci teatru?
– O, da! Fac nopti albe înainte și după spectacol, asta în cazul în care nu sunt mulțumită. Laudele venite din partea publicului nu sunt suficiente pentru mine. Am nevoie de o confirmare personală, de aici vine exigența. Iar în cazul în care ceva nu a mers bine, fie că în sală s-a simțit sau nu acest lucru, eu îmi fac o mie de procese de conștiință și nopțile albe se înmulțesc.
– Ca actriță tânără, dar care se delimitează de tiparul tinerilor de astăzi, te consideri diferită?
– Am avut acest impact în 2012, când am terminat facultatea și am ieșit în lume. M-am întâlnit cu prieteni vechi și nu mai rezonam cu ei. Era o graniță, un paravan între noi. Am conștientizat într-o zi că eu chiar sunt și mă simt diferită. Oamenii când nu te înțeleg te cred nebun, iar eu m-am lovit de multe idei preconcepute. Mi-am triat prietenii, dând dovadă de o libertate ieșită din comun și o exigență pe măsură.
– Te bucură aplauzele pe care le primești la sfârșit de spectacol?
– Eu nu cred că aplauzele sunt sincere întotdeauna. E așa, un clișeu…când se termină piesa oamenii se ridică și aplaudă. Mi s-a întâmplat să merg la piese de teatru foarte aplaudate, însă la ieșire oamenii își spuneau reciproc că nu au înțeles nimic din mesajul piesei. Pe mine mă motivează faptul că fac ceea ce-mi place!
– Ce planuri de viitor ai?
– Am un proiect de teatru în lucru și aștept o confirmare pentru primul meu film. Îmi doresc tare să joc într-un musical, deși noi nu prea avem piață de musical. Mai am un proiect de dezvoltare prin artă pentru copii. Cei mici pot deprinde tehnici de comunicare, respirație, improvizație, oratorie. Acest atelier se desfășoară în două locații: în Câmpina, orașul meu natal și în București. Tare mi-aș dori să pot face atelierul și la Spitalul Marie Curie, la fel cum am fost și la Spitalul Voila din Câmpina.
În afară de rolurile menționate mai sus, actrița Ana Sorina Corneanu a mai putut fi văzută alături de colega ei Mihaela Popa, în piesa „Testament” de Radu Popescu, ce s-a jucat la Teatrul Apropo, Teatrul Elisabeta, Teatrul de Artă București, La Scena etc.
Lasă un răspuns