Creștinismul lui Eminescu… (2)

Puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui Prof. Paul Miron): „Pe ziua de Sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M.Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstite de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pierzându-se).

Nu discutăm acum cele ce ţin de această însemnare – dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca şi cântarea de vecernie „Lumină lină” care se regăseşte în sonetul „Răsai asupra mea” (de pe la 1879. Din zona manuscrisă a cunoscutei „Rugăciuni”):

Răsai asupra mea , lumină lină,
Ca’n visul meu ceresc d’odinioară
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-aspra mea coboară.Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nemerniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!Pe noi ne domină acest „eu” liric în spatele căruia îngrămădim suferinţa şi trăirile biografice ale poetului. Luat în sine, ca „eu generic”, ca avatar al lui Iov de pildă, cântecul eminescian de tânguire are acea mistică pe care numai un creştinism profund, asumat, i-o conferă.

Şi dl. Răzvan Codrescu citeşte acest sonet, şi iată cum îl înţelege: „Răsai asupra mea… este tot un soi de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. Judecata strict estetică ne-ar obliga să concluzionăm pe varianta ultimă. Judecata religioasă – ce-şi propune să iscodească sufletul poetului – poate însă concluziona şi pe variante de lucru. Studiind deci atît varianta finală, cît şi procesul de elaborare al sonetului în discuţie, constatăm că rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se şi plînge poetul: „Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele [versuri cu iz schopenhauerian – n. a.],/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie”… Sau în variantă: „Nu cred nimic şi asta mă doboară./ Nici în amor nu cred şi nici în ură/ Şi sfîntă nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avîntul ce-mi dădea tărie,/ A mele visuri toate se pierdură”… În „noaptea gîndurilor”, poetul simte nevoia unei „lumini”; „tinereţea”, „credinţa”, „speranţa” pe care le cerşeşte rămîn noţiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic.

Un vers precum „Eşti prea mult înger, prea puţin femeie” (trecut, cu o uşoară ajustare, în S-a dus amorul) nu prea este o mostră de evlavie (cum nu este nici acea mişcătoare „Golgotă a dragostei erotice” din Răsari să dai lumină, unde nepăsarea iubitei faţă de „ruga mea fierbinte” îl face să se asimileze de-a dreptul… dramei christice: „Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist”)! Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu în contextul ştiinţei numite „marilogie” ( ştiinţa despre imaculata Fecioară Maria). Am să amintesc doar atât, că finalul la „Pe lângă plopii fără soţ” este: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt /Şi noaptea candela s’aprinzi / Iubirii pe pământ”.

Cum avem noi, prin editori, „candelă”, nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană vizând hetaira din templul egiptean (amintesc că tot „divinul critic” vorbea de un „sexualism transfigurat” la Eminescu în poemele atingătoare sau amintind de Fecioara Maria). Poetul vorbeşte, însă, de candela, una singură, aceeaşi, a iubirii; după opinia mea, el nu compară femeea cu un înger, ci o consideră chiar înger cu prelungire în însăşi Fecioara Maria ca descendenţă ori ca ascendenţă. Numai Arghezi în „Psalmul de taină” mai declară iubirea unui muritor pentru Fecioara Maria. Eminescu în poezia de dragoste vrea să vadă dacă mitul christic poate să se repete, caută cu înfrigurare repetarea lui – şi în final îşi dă seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie şi că aşa trebuie.

Dl. Răzvan Codrescu putea să redea şi alte versuri din colateralele sonetului „Răsai asupra mea”, ca de pildă: „A mele visuri toate se pierdură / Un înger de-a ’ncetat a fi femee” , sau, şi mai explicit: „De ce nu mai eşti înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea…Marie.” Pentru Eminescu femeea are un minim absolut: Eva (din “Floare albastră”, de pildă ) – şi, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar absolut care este Fecioara Maria. Cred (şi am argumentat în cărţile mele de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuşi, trebuia să se încheie cu „Rugăciune”, aşa cum încheie Titu Maiorescu o ediţie târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creştină pentru că discută cu atâta insistenţă divinul feminin.

Altfel, să ne amintim de „Venere şi Madonă”, versul: „Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin”. Aici poetul intră de-a dreptul în discuţii teologale, consideră că îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o „cădere” din om.

În 1870, când debutează la „Convorbiri literare” cu acest poem, Eminescu asimilase suficientă informaţie în domeniul religiei creştine – şi avea acele dileme sfâşietoare care stau la baza misticismului său – încât să poată discuta din interior procedeul lui Rafael. Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) a văzut-o pe Venus – şi a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. Exact aşa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio şi şcoala sa făceau mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau şi le îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins şi asupra statuilor de zei – iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, să-i transferi imaginea) zeiţa iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara Maria. Aceasta este tema poemului „Venere şi Madonă” de Mihai Eminescu, poetul deducând că procedeul poate fi folosit şi în scris („ut pictura poesis”, cu vorbele lui Horatius) – dar observând imediat că are cumplite consecinţe etice şi morale.

Mai exact, cine uzează de acest procedeu este un „apostat” – şi din această apostasie de început se dezvoltă arta poetică eminesciană. Citită în punctuaţia eminesciană, poezia îl blamează pe Rafael – numai că vreo câteva virgule adăugate de editori şi un semn de exclamare pus cam aiurea fac să se înţeleagă că îl laudă. În general filonul mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuaţia editorilor; mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia mai bine acest segment al creaţiei eminesciene în poeziile postume, acelea care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative. Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codreanu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.

Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe INTERNET: „Era necesara o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime” Ce l-o fi impresionat pe acest internaut care semnează „Claudiu Târziu” dar scrie cu “î” ? – Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova.

Sintagma „naţionalist creştin rezonabil” pluteşte ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri… insalubre. O tânără care semnează „Vera” este de-a dreptul entusiasmată: „Dle Codrescu, va multumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales ca imi iau licenta anul acesta. Si am o tema foarte dificila „Sentimentul religios in poezia lui Eminescu”. „Poate îmi sugerati ceva…” – iar autorul îi răspunde tuşat: „Tema e generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veti scrie dvs., licenţa fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul „cu dreptul”)”.

N-am ce zice, chestia cu „circumscrisul procustian” e haioasă, cum ar zice un tânăr – dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi pentru „creştinism”, un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n’esistente.

– sfârșit –

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*