Nimfa Aurită de la Sarmizegetusa Augusta

Descoperită în primăvara anului 1995, cu ocazia unei cercetări de teren desfășurate în zona capitalei Daciei romane, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, statueta de bronz aurit fragmentară (lipseşte capul statuetei, iar stratul de aur nu mai acoperă piesa uniform), cu o înălțime păstrată de 27 cm, face parte în prezent din colecția secției de la Sarmizegetusa (Ulpia Traiana) a Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva.

Statueta redă un personaj feminin, în poziţie aşezată şi cu torsul întors spre stânga, având brațul stâng sprijinit de suportul pe care era aplicată (și piciorul stâng este împins înainte, ca semn că divinitatea aparține de Tărâmul Nevăzutelor, adică „de-a stânga Tatălui”), iar brațul drept este adus spre piept, cu degetul arătător întins, spre a semnaliza implicarea acestui personaj în lumea celor văzute. Personajul din bronz aurit este o menadă (nimfă posedată de o furie mistică) care făcea parte din cortegiul lui Bacchus/Dionysos. Nimfele  – ca cea reprezentată de statuia aflată în cercetare – sunt genii ale naturii, pe care cei vechi și le închipuiau ca pe niște fecioare tinere și frumoase. Ele locuiau în grotele de pe vârfurile munților (nișe), în codrii deși (păduri sfinte), pe câmpii sau în ape și erau de mai multe categorii: nimfele apelor purtau numele de oceanidenereide și naiade, cele ale munților de oreade, iar cele ale pădurilor de driade și hamadriade.

Nimfele erau înzestrate cu darul profeției. De cele mai multe ori oamenii le invocau în calitate de genii protectoare, implorându-le sprijinul. Legendele legate de numele lor sunt numeroase, ele fiind iubite de zei și nu arareori și de muritori (de exemplu, Daphne, Callisto etc.). Tinere frumoase și seducătoare, nimfele au numeroși iubiți, majoritatea zei: Zeus, Apollo, Hermes și Dionis. Dar nimfele căutau de obicei tineri. Astfel, cucerite de frumusețea lui Hylas, ele i-l răpesc lui Heracle și-l atrag în adâncurile izvorului lor. Puternice, nimfele sunt redutabile. Însăși frumusețea lor poate duce la nebunie (precum Ielele). Erau considerate divinități secundare, cu puteri limitate, iar cultul lor nu se preta la mari celebrări publice, însă erau foarte populare. Apropiate de oameni, erau venerate prin intermediul preoților. Sanctuarele lor erau doar izvorul, copacul, stânca sau fântâna, locuri pe care țăranii le decorau așa cum doreau.

Există nenumărate legende în care nimfele erau printre personajele principale. Una dintre acestea este cea a lui Narcis, simbolul iubirii de sine. Narcis fusese binecuvântat de către zei cu o frumusețe nemaivăzută, frumusețe care făcea victime atât printre femei, dar și printre bărbați. Multe nimfe se îndrăgostesc de Zeus, printre care și Echo. Aceasta este blestemată de Hera, soția lui Zeus deoarece l-a ajutat pe stăpânul Olimpului să o înșele. Nimfa a ținut-o de vorbă pe Hera în timp ce Zeus o înșela. Aflând de acest lucru, Hera a pedepsit-o pe Echo, luându-i glasul, lăsând-o să scoată numai sunete scurte. Echo îl urmărește pe Narcis în pădurea unde acesta vâna. Simțindu-i prezența, Narcis întrebă cu glas tare cine este în pădure. Nimfa nu putea decât să scoată ecoul spuselor lui Narcis. Disperată că nu poate să comunice cu Narcis, Echo se aruncă în brațele sale. Surprins, tânărul fuge, iar nimfa nu mai vrea să trăiască și se omoară. Altă legendă este despre o nimfă, Galatea, care se îndrăgosti de un tânar păstor pe nume Acis, fermecată de cântecul lui. Iar când Galatea și Acis s-au privit în ochi, întorceau privirile lor sfioase. Era o seară minunată dar apăru Poliphem, un ciclop fiu a lui Poseidon, o amenință pe Galatea că îi va distruge trupul lui Acis. Iar Poliphem a aruncat o stâncă în Acis. Din trupul tânărului nu rămaseră decât picături de sânge. Lui Nereus i se făcu milă de Galatea așa că transformă picăturile de sânge a lui Acis într-un râu care curge în mare. Legendele nimfelor au surescitat imaginația multora, însă mai ales a pictorilor celebrii care le-au consacrat acestora unele dintre cele mai frumoase tablouri existente.

Menadele au fost în mitologia romană nimfele care l-au crescut pe Dionis. Devenind mai târziu însoțitoarele lui Dionis, menadele făceau parte din cortegiul lui și erau posedate de o furie mistică. Numele lor se traduce prin „aiurite” (exaltate, nebune). Adesea, menadele erau descrise ca inspirate de Dionis într-o stare de extaz și frenezie, datorită unei combinații între dans și beție. În această stare își pierdeau auto-controlul, începeau să strige excitate, se angajau în activități sexuale necontrolate și efectuau vânători rituale dezmembrând animale (uneori și bărbați sau copii; symbol al spargerii formelor corporale), devorându-le carnea crudă. În timpul acestor ritualuri, menadele se îmbrăcau în piele de cerb (Cerbul Sharabha – ritualul trecerii prin piele) și purtau un thyrsus, un băț îmbrăcat în iederă sau foi de viță de vie, având la capăt un mănunchi de frunze; purtau cununi de iederă în jurul capului și deseori manevrau sau purtau șerpi. În mitologia romană se numeau bacante („Ba – Can – Te”, ca un „Nu categoric venirii puterii lui T-tatăl”).

Importanță deosebită  a statuetei nimfei – menade de bronz aurit fragmentară ce face parte în prezent din colecția secției de la Sarmizegetusa (Ulpia Traiana) a Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, a determinat clasarea ei în categoria „Tezaur” a patrimoniului cultural naţional, motiv pentru care a fost selecţionată în expoziţia „Comorile României” vernisată la Muzeul Naţional al Chinei din Beijing şi itinerată la Muzeul Provinciei Sichuan din Chengdu. Devenii au posibilitatea să admire pe parcursul acestei luni, la Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, această piesă care face parte din categoria „Exponatul lunii februarie 2017”. Piesa poate fi admirată în spaţiul special amenajat la intrarea în Palatul Magna Curia.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*