Creștinismul lui Eminescu… (1)

Observ în ultimul timp un oarecare interes, afişat mai ales pe INTERNET, pentru creştinismul lui Eminescu – din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi („practicanţi”), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi cam de maniera aceasta: „Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi „urechisme”, cum înţeleg unii să discute la noi.”

Am citat din prima ocurenţă oferită de GOOGLE la tema „Eminescu şi creştinismul”, un text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: „Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămîne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul – aceasta stă în „căderea” şi-n „libertatea” lui noetică şi creatoare. „Demoniacul” Baudelaire sau „dumnezeiescul” Dante sînt la fel de mari poeţi, atît cît sîntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria.”

Dl. Răzvan Codrescu, cu care dorim să stăm de vorbă, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu. Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: „În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era.”

De unde această informaţie?! Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de „surse autorizate”- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în „Omagiu lui Eminescu” din 1909: „…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la Sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict.” (p.34-35)

Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminovicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: „Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864”. Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit „Emineanu”, deci voia să fugă de sufixul „-ovici”).

Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă – dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. Şi locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.

La Cernăuţi, făcând şcoală cu Aron Pumnul, tânărul Eminescu şedea în gazdă într-o clădire din curtea unei biserici. Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminoviuci trăgea, în Bucureşti, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor. ( La Bucureşti, în curtea bisericii Caimata; la Iaşi, în curtea Mânăstirii Golia, etc.; accept şi idea că în asemenea lăcaşuri se putea sta în gazdă mai ieftin sau, poate, chiar gratis – dar situaţia se repetă cu o insistenţă demne de luat în seamă).

Mi se pare interesant de recitit poemul „Melancolie” (1876) din perpectiva aceasta a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : „Biserică ‘n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (…) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur,/ Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur.” (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii). Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică – nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu?

Prin această construcţie din lemn „cuvioasă, tristă” bate vântul iar „Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas.” Urmerază afirmaţia devenită proverbială: „Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici” – şi textul continuă: „Şi ‘n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, /Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas./ În van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,/ Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu…” Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în „Melancolie”, dezvoltată în alte poeme – şi construită în chip de consluzie în cele patru „Satire” a căror replică este „Luceafărul”.

Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă „organ pentru poezie” – iar la un post-pozitivist precum Răzvan Codrescu nu e cazul.

Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: „Mama – Raluca, fata stolnicului Juraşcu – „mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpîn [al Ipoteştilor – n. a.] Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn”, fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie, dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism (deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti” (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia).

Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă de loc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) – dar raţionamentul final este de tot hilar.

Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ) – şi trei surori ale ei au fost călugăriţe, toate la mânăstirea Agafton ( Fevronia, Olimpia şi Sofia) – o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă – şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă între mătuşi.

Cea mai importantă este Maica Olimpiada Juraşcu, sora Ralucăi. Călugăriţă la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmărit pe poet toată viaţa. În copilărie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestite de călugăriţe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informaţia este în toate sursele demne de crezare – şi poate că nu e elev care să fi citit „Călin (file din poveste)” şi să nu fi aflat că are la bază basme şi poveşti pe aceeaşi temă auzite de poet la Agafton.

Mai puţină lume ştie, însă, că Maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoşani pentru nepoţii ei, Mihai şi Harietta, care şedeau în gazdă sora îngrijindu-şi fratele bolnav. Comitetul de femei din Iaşi, condus de Claudia Emilian, a fost dispus la un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-l ajuta pe poet să se stabilească la Botoşani. Ba s-a dat chiar o arvună.

Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 către Cornelia Emilian: „17 ianuarie :„… Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă Olimbiada Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putinţă să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.” Şi alte scrisori fac referire la această casă – pe care, dacă nu pleca la Bucureşti în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-şi prelua pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt…), cei doi fraţi ar fi avut-o sigur. (va urma)