Artistul Alexandru Ghilduş a intrat în conştiinţa publică cu sculptura din Piaţa Revoluţiei, care reprezintă o ţeapă din marmură albă în vârful căreia se află un conglomerat de materie fieroasă, care seamănă cu un cartof, de aceea lumea a botezat această lucrare CARTOFUL. A fost mult timp contestată şi cred că am fost singurul care am apărat-o, pe ideea că poporul român a fost tras în ţeapă pentru un cartof, altfel spus, pentru o pâine, pentru viaţă. Apoi ţeapa este şi un simbol neaoş, draculian. I-am găsit rostul acolo, sugerându-i totuşi artistului că ar fi mai la obiect dacă ar face ca din nebuloasa din vârf, să curgă câteva picături de sânge. Şi, într-adevăr, ulterior au apărut urme de sânge prelingându-se de pe cartof pe marmură, aşa cum este acum.
Despre artist nu am mai aflat nimic, nu aflăm nimic nici de pe Wikipedia, unde, spre ruşinea lui, are mai multe premii decât opere. Relaţiile şi aranjamentele premiale nu ţin loc de artă, mai ales de Goldart. Acest nume, legat de Ghilduş, a apărut prin anii două mii pe o casă de vânzări de artă aflată vizavi de Conservator. Apoi n-am mai ştiut nimic de artist. Poate că artistul a făcut loc omului de afaceri. Ca acum să aflu că are o casă de licitaţii, cu acealşi frumos şi pretenţios nume, Goldart, pe strada Ion Luca Caragiale. S-a ivit prilejul s-o vizitez recent, când am primit o invitaţie la licitaţia unui tablou de Adrian Ghenie, artist căruia i-am urmărit cariera încă de la debutul său în America, la Pace Gallery, de acum cinci ani. Ghenie a crescut, a ajuns cu piesa Nickelodeon la cota de nouă milioane de dolari, depăşind la acest capitol pe toţi pictorii români din toate timpurile. Îl mai întrece doar Brâncuşi. Dar Ghenie e tânăr, are timp să-l lase şi pe Brâncuşi în urmă. Cine ştie, poate cu lucrarea de la Goldart! Şi am mers să văd minunea lui Ghenie, anunţată atât de tentant pe Internet.
Casa de licitaţii Goldart se află într-o vilă boierească aflată în zona de lux a Bucureştilor vechi. Am mers mai devreme să văd lucrările ce se vor licita. Am străbătut încăperile în care erau expuse cele 109 lucrări aflate pe lista de licitaţie. Am dat roată de câteva ori, dar nu mi-a sărit în ochi nici un tablou. Toate erau mate, şterse, fără valoare, multe din sfera mărginaşă a clasicismului interbelic, autori second hand. Nimic deosebit care să-mi atragă atenţia, poate portretul nesemnat al unei anume Helena Fourment, aflat în mijlocul sălii principale de licitaţii, pentru originalitatea sa, un nud ce se dezvăluia, acoperit parţial de o haină de blană. Un kitsch mai răsărit. În rest, anost. Am întrebat pe cineva din staff-ul de organizare, unde stă ascuns tabloul lui Ghenie, nu-l scot la vedere? Era însă acolo. Şi mi l-a arătat. Era la vedere, printre altele. Mă aşteptam să văd o lucrare impresionantă, la nivelul estimării casei. Însă mare deziluzie. Era/este un tablouaş, ca de elev. Se numeşte Flori. Un galben obosit, aproape monocromatic, fără nici o legătură cu şcoala lui Baba din care se spune că artistul ar face parte. Cică e o lucrare de început, de debut, dar care seamănă cu sute de alte tablouri florale ale pictorilor români de ieri şi de azi. Nimic deosebit, modest, cât se poate de modest, departe de a anunţa pictorul atât de solicitat de mai târziu.
Ciudat, dar lucrările de şcoală ale lui Brâncuşi, de pildă, anunţă geniul său afirmat la Paris. Interesează enorm lucrările de debut ale artiştilor, primii paşi, care conţin in nuce visul artistului. Aici nu e cazul. Ghenie se dovedeşte ieftin. Dar acest tablouaş, de 44 x 33 cm, datat ’94, a fost estimat de casa de licitaţii la valoarea de 20-40 mii de euro!! Şi s-a vândut fără nici o dispună, unui domn tânăr, care, după ce l-a achiţionat cu 23 mii euro, s-a ridicat şi a plecat. Venise special pentru această lucrare. Dacă Ghenie n-ar fi avut cota internaţioinală pe care o are, nimeni nu s-ar fi mişcat, probabil că Flori ar fi rămas nevândut, nesolicitat, ca majoritatea lucrărilor din lot. El, dacă era din familia lui Brâncuşi, nici n-ar fi trebuit să accepte să i se scoată la licitaţie aşa ceva. Sper ca dorinţa de câştig să nu-i orbească viziunea de artist. De acum încolo, trebuie să fie atent la tot ceea ce expune. Opera e aurul său, nu banii. Fiindcă banii se duc, aurul/goldart, rămâne, cum spune o vorbă evreiască.
Peste 50 la sută dintre lucrările aflate pe lista de licitaţie nu au fost solicitate, iar cele lictitate s-au dat cu preţuiri derizorii, în jur de două sute de euro! Singurul pseudo-eveniment a fost tabloul Flori al lui Ghenie, din motivele arătate, majoritatea pieselor licitate nu au trecut pragul de o mie de euro. Câteva au depăşit această sumă, ca un tablou de necunoscutul Mircea Doinaru, o natură statică de Ion Pacea, un portret de Eustaţiu Stoenescu, o nucă în perete de Dorel Topan (?!), un tablou de Nicolae Vermont, o sculptură de Marcel Guguianu. Multe tablouri clasice, realiste, nici un tablou neconvenţional. Totul marcat de patina realismului, a desenului clasic.
A fost un fel de anti-eveniment. Aşa ceva nu poţi vedea decât într-o lume de începători. Totul modest şi timid, precum comisarul/licitatorul, care parcă nu avea vlagă să strige lucrările, i-o fi fost teamă că se cumpără!? O făcea plictisit şi transmitea în sală o aceeaşi stare de dezinteres. Părea că ne aflăm în treabă. De parcă îi era indiferent dacă marfa de pe pereţi se vinde sau nu. Oricum, părea să ne zică, puzderia de autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi nu merită alt tratament! Aşa cum comisarii de la Artmark au fost la Christie’s sau Sotheby’s să înveţe meserie, e musai ca şi comisarul de la Goldart să meargă la Adina Matei de la Artmark, să înveţe.
Mă aşteptam ca licitaţia să fie ca Ţepuşa lui Ghilduş, plină de curaj, de spectacol. Dar între Goldart şi Casa de licitaţii Artmark este o distanţă ca între Artmark şi Casa de licitaţii Christie’s.
Şi resurse ar fi. Există o anumită eleganţă, un anumit bun simţ, o nevoie reală de comunicare, dacă n-ar exista o teamă, o precauţie nejustificată (dictatura câştigului cu orice preţ!), dar totul deocamdată este prea modest, în primul rând prin lucrările care s-au expus şi s-au licitat. Interesul va fi mai mare, dacă Goldart şi-ar respecta numele, dacă s-ar axa pe colecţii, să spunem. Deocamdată, aici nu a fost nici un „goldart”, nici o piesă de aur, nici un eveniment notabil, nici o piesă disputată. A fost o licitaţie ca şi cum nu a fost. Fără importanţă. Iar Florile lui Ghenie, care în clipa asta are o expoziţie la Pace Gallery din Chelsea, New York, galeria care l-a lansat, expoziţie despre care sper să scriu curând, nici nu ar fi contat, treceau neobservate. Poate nici nu se aflau pe lista de licitaţii, dar cota autorului i-a făcut şi pe organizatori să-şi depăşească modestia, altfel spus, să-şi arate ne-profesionalismul sau faţa ascunsă. Ei au estimat o lucrare fără valoare la un preţ nedrept, de o obrăznicie care seamănă cu cartoful din Piaţa Revoluţiei.
Lasă un răspuns