Credinţa şi Spiritualitatea în Universul Concentraţionar Comunist… (3)

Condiţiile din închisorile comuniste impuneau un regim alimentar la limita subzistenţei astfel că marea majoritate a deţinuţilor erau înfometaţi, caşectici, distrofici. A vorbi, într-o astfel de situaţie, de practicarea postului benevol, ca hotărâre proprie, izvorâtă din dorinţa de perfecţiune spirituală pare a fi utopică. Şi totuşi, în penitenciarele comuniste s-a postit: „Preotul Toma Marcu, din Buftea, deşi grav bolnav de TBC şi foarte slăbit, făcea post negru de două ori pe săptămână şi oferea mâncarea altor deţinuţi slăbiţi. Şi Dumnezeu l-a scos din închisoare.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, Ed. Tinerama, sine loco, sine anno, p. 56). Dacă postul de bucate, pentru mulţi era totuşi imposibil, postul minţii devenea un excelent prilej de aprofundare spirituală. De comun acord deţinuţii poartă discuţii exclusiv referitoare la probleme teologice, evită certurile şi înmulţesc rugăciunile. La mulţi dintre mărturisitori apare menţionată Săptămâna Patimilor sau vinerea patimilor ca perioade de post respectate, deşi administraţia penitenciarelor tocmai atunci, intenţionat îmbunătăţea hrana, de altfel foarte mizeră, cu câte o bucată de carne.

Una dintre probele grele prin care cetăţeanul gulagului românesc trebuia să treacă era relaţia cu aproapele. Îndemnând la lupta pentru supravieţuire şi la delaţiune, regimul spera în închistarea deţinuţilor într-un egoism feroce care să provoace ură şi respingere faţă de celălalt. Soluţia nu putea veni din altă parte decât din morala creştină şi astfel: „În celulă, din ce în ce mai mult, fiecare va simţi că suferinţa nu e numai a lui şi că devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celulă, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc şi până la cele de altruism şi sacrificiu de sine experienţele carcerale surprind toate formele de ajutor şi dragoste pentru aproapele, condiţie sine qua non a calităţii de creştin. Episodul zguduitor desfăşurat la Casimca Jilavei rămâne emblematic pentru ceea ce a însemnat ajutor şi milă creştină în temniţele comuniste. Protagoniştii episodului sunt Costache Oprişan, măcinat de un TBC necruţător, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Piteşti şi Gherla, Iosiv V. Iosiv şi el un fost piteştean, şi Marcel Petrişor (Mircea Petre), viitorul scriitor şi memorialist. Condamnaţi la moarte lentă într-o celulă subpământeană îşi găsiseră echilibrul tocmai în cel mai bolnav, el le vorbea, atunci când putea despre iubire, despre rugăciune şi iertare. Observându-i starea gravă, Calciu îşi rupe cu dinţii venele de la încheietura mâinii şi scurge sângele în gamelă, apoi îl lasă să se decanteze încercând să-i dea lui Oprişan limfa să o bea, dar în ciuda efortului, Oprişan moare. Gestul deşi pare zadarnic are în contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar dacă nu l-a salvat pe Oprişan, s-a salvat pe sine, pe el cel care în „moara dracilor”(cum o numeşte un memorialist) de la Piteşti făcuse toate câte i se ceruseră.

Memorialistica detenţiei comuniste ne relevă adesea chipuri de oameni integraţi aparent în sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfuncţiuni”. Ei nu se comportă după normele îndoctrinării primite ci demonstrează, prin atitudinea lor, că fondul creştin îi este propriu persoanei umane şi că nu poate fi anulat, în ciuda agresiunilor repetate şi violente, de spălare a creierului care se practicau în instruirea personalului administraţiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele), căpitanul Elena Tudor (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Brânzaş, Raza din catacombă) şi un lung şir de alţi anonimi dar pomeniţi prin faptele lor demonstrează că maşinăria comunistă nu a funcţionat fără reproş şi că în ciuda oricăror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfăşura forţe gigantice spre a distruge omul ca persoană, aceasta nu s-a reuşit. Scânteia de divinitate din fiecare şi de a fost întunecată nu a putut fi ucisă.

Dată fiind situaţia cu totul particulară a închisorii Piteşti, în timpul cutremurătorului experiment al reeducării, ajutorarea şi mila pentru semen capătă alte forme de manifestare decât cele obişnuite.  Acolo faptă creştină putea deveni şi o lovitură de ciomag care era dată mai uşor, mai simulat. O şoaptă de încurajare sau o scuză spusă celui pe care trebuia să-l baţi erau în Piteşti fapte de sacrificiu căci, odată descoperite, ele ar fi declanşat o serie de torturi inimaginabile. O singură privire plină de compasiune şi prietenie, care nu durează mai mult de o clipă şi o şoaptă strecurată este, în reeducarea de la Piteşti, echivalent cu a-şi risca viaţa pentru aproapele: „În acele clipe, de mari frământări de conştiinţă, am avut lângă mine pe Gelu Gheorghiu, căruia nu i se putea reproşa nimic. Într-un moment de neatenţie a celor din comitet şi a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna şi, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Dacă nu i-aş fi simţit mâna aş fi crezut că glasul venea de pe altă lume. El încă mai trăia momentul când fusesem pus să-l zdrobesc şi nu o făcusem. Gestul meu faţă de el l-a sprijinit să nu facă rău nimănui. Stăteam năuc şi nu pricepeam, întrebându-mă dacă nu cumva voia să mă încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea să declare în faţa întregii camere ceea ce îmi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, şi aşa am rămas uniţi prin acest gest toată viaţa.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p.182).

Pe lângă rugăciune şi faptele milei creştine închisoarea comunistă a fost şi spaţiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat în plinătatea sa harică. Sfinte Liturghii, Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Spovedanie şi în câteva cazuri taina Sfântului Botez au avut loc în acest spaţiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor şi lipsei de speranţă. Mărturisirile Părintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decât de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de culoare închisă, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar în realitate conţinea vin adus clandestin de aceştia. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonită, sfinţită.”(Monahia Cristina, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureş, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).

Închisoarea de la Râmnicul Sărat, destinată la un moment dat foştilor membri PNŢ, a cunoscut cel mai dur regim de izolare, singura posibilitate de comunicare se reducea la bătăile morse în ţeava caloriferului sau la tuşitul morse, o practică ce nu este întâlnită decât la acest penitenciar. În astfel de condiţii totuşi deţinuţii au reuşit să se mărturisească: „Printre puţinele întâmplări ce mi-au schimbat ‹‹o clipă din şirul zilelor la fel›› îmi amintesc că, de Crăciunul anului 1961 sau de Paştele anului 1962, în tot cazul, după revenirea mea a doua oară de la spital, părintele Balica ne-a mai adus o mângâiere sufletească. Considerând că-i de datoria sa, ca slujitor al altarului, să acorde asistenţă spirituală unor oameni năpăstuiţi, deşi şi el se găsea în tagma năpăstuiţilor ne-a propus să ne spovedească, pe cei ce dorim, cu ocazia unei asemenea sărbători. Pentru a traduce în fapt acest lucru se proceda astfel: La un semnal al lui prin Morse începea în celula sa rugăciunile respective, iar noi eram atenţi şi fiecare ne mărturiseam în gând păcatele, multe, puţine, câte erau. După aceea, fiecare din noi, care participasem la acest serviciu divin sui generis, ne semnalam numele, iar părintele Balica confirma recepţia şi ne dădea dezlegarea păcatelor în conformitate cu ritualul creştin (…) Spoveditul, făcut chiar în atare condiţii, ne-a produs mare bucurie.”(Ioan Diaconescu, Temniţa – destinul generaţiei noastre, Ed. Nemira, 1998, pp. 296-197).

În aceste împrejurări şi condiţii săvârşirea Sfintei Liturghii era mai lesne de făcut în lagărele de muncă decât în închisori, dar cu mari riscuri şi în condiţii precare s-a oficiat sfânta taină şi în penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relatează despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la închisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de pâine şi mulţi erau gata să-şi sacrifice raţia. Dar ritualul ortodox cere ca pâinea să fie sfinţită pe un altar acoperit de un antimis care conţine moaşte din trupul unui martir. Or, noi moaşte nu avem. „Dar avem martiri vii printre noi”, a spus părintele Andronic.

Au consacrat pâinea şi un pic de vin turnat într-un pahar ciobit subtilizat din spitalul închisorii, pe pieptul episcopului Mârza, care zăcea în pat, greu bolnav din cauza celor îndurate. Puţini au fost de acord cu această liturghie, motivând că ea nu era după Carte. Dar Cartea nu fusese scrisă în închisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, Bucureşti, 2007, p. 275).

În afară de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica închisorilor ne mai relevă câteva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la închisoarea Mislea, când micuţa Zoe, nou născută, acolo în închisoare dă semne de boală şi deţinutele se decid să o boteze: „Până la un an, Zoe a trăit printre noi, fiind după Sanda a doua deţinută fără condamnare. Era jucăria noastră vie, trecea din braţe-n braţe, era o dulceaţă de fetiţă. La un moment dat a început să slăbească, să nu aibă poftă de mâncare, ne-am speriat şi am hotărât să o botezăm. În taină, soeur Marguerite a botezat-o ascunzându-ne după paturi. Eu am ţinut-o în braţe, i-am fost naşă, am spus Crezul pentru ea, m-am lepădat de Satana şi m-am unit cu Iisus Hristos în numele ei.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am cătreTine, Doamne, p. 80).

Dumnezeu a făcut posibilă Spovedania şi Împărtăşania multora dintre cei închişi care au murit între zidurile închisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a întărit pe cei care au urcat muntele suferinţei în gulagul românesc, pătrunzând acolo pe căi nebănuite: în reverul unei cămăşi, într-un bob de mei, sub un petic de haină veche, luminând tainic întunericul celulei şi sufletele celor obidiţi. Prezenţa preoţilor în spaţiul concentraţionar comunist a făcut posibilă trăirea unei vieţi în Iisus Hristos deplină şi poate de aceea sistemul a fost nu de puţine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preoţilor era brigadă disciplinară, supusă unui regim exterminant. Pe lângă munca epuizantă, deţinuţilor preoţi le erau administrate sistematic bătăi. Remus Radina mărturiseşte: „Călăul Chirion (comandantul lagărului n.n.) constituise o brigadă disciplinară numai din preoţi, condusă de torţionarul Vasile Matei. Preoţii erau supuşi la o muncă grea şi la bătăi permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat şi, după cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, că ‹‹Răbdarea în suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune.›› Pe mine mă spovedea la Crăciun şi la Paşti Părintele Liviu Munteanu, din brigada de preoţi, care sfida primejdiile ce-l pândeau.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, pp. 39-40).

În continua şi permanenta încercare a celor închişi de a duce o viaţă creştină, sărbătorirea Naşterii şi Învierii Domnului erau considerate puncte esenţiale, în plus amintirea modului în care aceste momente importante erau sărbătorite în familie îi ajuta pe cei din închisori, pentru o clipă, să se simtă acasă, împreună cu cei dragi. Iar pe de altă parte, era şi o formă de opoziţie, de rezistenţă, demonstrând că sistemul nu este imbatabil, că prezintă fisuri şi că speranţa, chiar şi din această perspectivă a imediatului, nu a murit. Sărbătorirea Naşterii Domnului în ciuda eforturilor administraţiei care îşi înmulţea şicanele rămân pentru deţinuţi momente încărcate de emoţie şi seninătate de care toţi mărturisitorii îşi amintesc cu plăcere. La tradiţionalele melodii se mai adăugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poeţii închisorilor: „Şi în lagăr la Cavnic, de Crăciunul din anul 1952, am avut parte de acelaşi teatru: alarmă, percheziţie, mâncare proastă, izolarea câtorva camarazi. Când am intrat însă în mină, în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce corfele descărcau deţinuţi, creştea numărul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.

Cei doi gardieni de la corfă au schiţat gestul de a interveni şi a ne face să ne ducem la locurile noastre de muncă. Au şi dat nişte ordine în acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta înaltă de la corfă, tuna amplificat ca sub cupolă de biserică. Nimeni nu i-a băgat în seamă şi, impresionaţi probabil de numărul nostru şi de atitudinea noastră hotărâtă de a nu ceda, au socotit că e mai bine să renunţe. Numai după ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am împrăştiat pe galerii, către abatajele noastre, cântând în continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei închişi, sărbătoarea Sfintei Învieri, avea desigur o conotaţie cu atât mai profundă cu cât închisoarea comunistă semăna mai mult decât orice altceva din această lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, în ziua Învierii, a deşertat temniţele iadului.

Părintele Dimitrie Bejan îşi aminteşte Învierea dintr-un lagăr de muncă în Dobrogea: „În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din ‹‹Valea Neagră›› sună pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amănunţită percheziţie de către ostaşi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blănaru, pontatorul brigăzii, ne ţine de faţă cu aceştia, predica zilei:

– A venit momentul când ştiinţa alungă tot mai departe întunecatul misticism, care a ţinut omenirea în întuneric de mii de ani. Este timpul ca să părăsiţi idioatele şi bolnavele învăţături înapoiate, cu sectanţi, închinătorii lui Iehova.

Care aţi îmbâcsit capetele oamenilor până acum şi dacă vreţi să vă întoarceţi în societatea de astăzi, să vă lepădaţi de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care vă invită să urcaţi.

Iar comandantul încheie predica lui Vasile, adresându-se brigadierului şi subalternilor lui:

– Să-i omorâţi! Vă dau ordin să-i omorâţi! Pe răspunderea mea! Paştele mamii lor de dobitoci!

Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumină a trecut peste inima mea şi strig tare: – Hristos a înviat, fraţilor!

– Care eşti acela mă? întreabă comandantul, întors de pe coridor.

– Eu sunt.

– Du-l la carceră, aşa dezbrăcat! Dumnezeul mătii de bandit!… Când răsărea soarele, peste pleşuvele dealuri dobrogene, se auzeau, în zbor înalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanţa. Către cerul albastru, ridicau scări nevăzute, cântăreţele ogoarelor, ciocârliile.

Şi era bine! Şi pace-n suflet!

Însemn fruntea, pieptul şi umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteşte pe lângă sufletul meu. Mâna Lui îmi atinge fruntea cu caldă binecuvântare.

I-atâta pace-n carceră!

Dulce eşti Doamne, în suferinţele pe care ni le îngădui!

Fă-mă Doamne, bun! Bun, ca un Om!”(Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare, vol. III, Ed. Credinţa Strămoşească, sine loco, sine anno, pp. 124-125)

Mărturisirea credinţei în Învierea Domnului conferă deţinutului o stare harică, unică, în care toate constrângerile fizice la care e supus se dizolvă, lăsând loc acelei păci duhovniceşti, capabilă să metamorfozeze cele mai sumbre circumstanţe. Fie ca preţ plătit din liberă voie pentru păstrarea demnităţii, fie ca traseu iniţiatic în desăvârşirea spirituală, refăcând la scară redusă experienţa hristică a suferinţei, experienţa carcerală capătă din perspectivă spirituală o valoare pe care niciodată iniţiatorii ei nu i-ar fi bănuit-o.

Intrând pe această traiectorie, universul concentraţionar (întreg decorul ca şi personajele) se pliază pe un scenariu mistic. Exclusiv din această perspectivă mistică poate fi înţeleasă semnificaţia antitetică a toposului carceral infern/paradis, concomitent şi cu aceeaşi intensitate. Închisoarea – loc al împlinirilor nu este o utopie, ci o experienţă trăită pentru mulţi din cetăţenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan, la apusul vieţii declara: „Foarte frumos am trăit, părinţilor, în puşcărie! Regret că am ieşit din închisoare! Tot timpul îmi pare rău. Aş fi vrut să mor acolo!…”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Viaţa unui preot martir, Hârlău, Iaşi, 2002, p.156).

Din perspectiva trăitorilor creştini ai închisorilor, singurii adevăraţi biruitori în faţa demonului ce a operat mistificarea şi instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie să te rogi căci, oameni, adică făpturi ale lui Dumnezeu fiind, îţi sunt fraţi, chiar dacă te torturează, chiar dacă te ucid; întreaga cohortă de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizică) sunt percepute ca reţetă ascetică; în locul urii pe care regimul o cultivă cu asiduitate se naşte iubirea, înţelegerea, toleranţa; suferinţa – scară spre ceruri – devine generatoare de sfinţenie.

Pe lângă rezistenţa conferită de trăirea religioasă, arta şi cultura au costituit puncte de rezistenţă ale celor aflaţi în universul carceral. Una dintre frecventele manifestări ale creaţiei artistice în spaţiul concentraţionar în genere şi în regimurile comuniste cu precădere, a fost poezia. Preferinţa pentru creaţia în versuri se poate explica şi prin necesitatea ca procesul de creaţie să se desfăşoare exclusiv mental sau, în cel mai fericit caz, pe un ciob de sticlă, pe o bucată de săpun sau pe talpa bocancului, însă inscripţionarea nu putea fi decât de scurtă durată, iar, pentru a putea fi păstrată, creaţia trebuia memorată, prin urmare, erau de preferat versurile, acestea având calităţi mnemotehnice evidente, comparativ cu proza.

Înainte de a avea valoare estetică, poezia închisorilor comuniste are o valoare etică (după expresia Monicăi Lovinescu, în astfel de situaţii se poate discuta despre o est-etică), căci, prin însăşi existenţa ei, neagă tirania, violenţa, oroarea şi afirmă eterna nevoie a omului de frumos şi deci de poezie. O evaluare a ei strict estetică ar fi nu doar nepotrivită, dar mai ales nedreaptă; independent de vocaţia poetică a celui care o elaborează, ea este un act moral prin chiar elaborarea ei. În anii când lirica din România era infestată de un proletcultism sufocant, în spatele gratiilor poeţi ca Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Traian Dorz şi alţii scriau pe filele memoriei creaţii de care orice istorie sau antologie lirică românească va trebui să ţină cont. Este o poezie a experienţei limită, creată la graniţa subzistenţei şi aceste repere devin fără îndoială, determinante atunci când este luată în discuţie creaţia lirică.  În închisori se învăţau versuri cu sete şi înfrigurare. Dacă veneai din libertate cu poezii memorate, acestea constituiau un capital preţios care îţi asigura simpatia şi respectul camarazilor de suferinţă. S-au creat versuri în închisorile comuniste cu cele mai variate teme, de la cea care exprima revolta şi setea de libertate, cu implicite accente mesianice, trecând la lirica patriotică, erotică, religioasă, la specia epigramei şi pamfletului; lumea literară a închisorii se vădeşte a fi una la fel de pestriţă ca şi cea a Bucureştilor interbelici. Poeţi cu sau fără vocaţie, mulţi dintre deţinuţi, creau versuri sau doar le recitau cu sentimentul că este un act de viaţă ce vine în totală contradicţie cu gratiile, lanţurile, cătuşele, gardienii, cu tortura şi cu moartea anonimă, că e un act de negare a acestora şi de afirmare a vieţii şi libertăţii.

La o cercetare tematică a poeziei carcerale din perioada comunistă, devine evidentă preferinţa pentru zona mistic-religioasă. Recursul la sacru pentru deţinut nu e capriciu, ci o necesitate; dacă rugăciunea se transformă în poezie, dacă în locul trăirii mistice, teoretice, ia naştere poezie religioasă, aceasta se poate datora şi necesităţii fireşti de comunicare. În singurătatea celulei, poezia poate deveni punte către ceilalţi; că ei sunt vecinii de celulă, de la capătul ţevii de calorifer sau generaţiile care vor urma e mai puţin important. Poezia presupune, ca orice act al limbajului, un receptor, iar pentru poetul încarcerat, receptorul ideal este cel care trăieşte aceeaşi dramă ca şi a lui, colegul de suferinţă sfâşiat de foame, de frig şi de mizerie şi care poate afla în poezia sosită, prin perete sau altfel, un moment de alinare.

Din cele afirmate anterior, reiese evident că rugăciunea şi poezia prezente în spaţiul carceral trebuie percepute ca două punţi: una pe verticală, care uneşte cu cerul şi cu Dumnezeu; alta pe orizontală, realizând o inter-relaţionare între deţinuţi.

Poezia de detenţie se defineşte în funcţie de câteva nuclee tematice în jurul cărora textul poetic gravitează:suferinţa, (Radu Gyr, Creanga de aur, Nichifor Crainic, Psalm etc); Iisus – deţinut, (Radu Gyr, Az’noapte Iisus, Constantin Aurel Dragodan, Balada anilor de închisoare); rugăciunea, (Nichifor Crainic, Rugăciune, Cântecul potirului, Andrei Ciurunga, Rugăciune pentru osândiţii căzuţi); prezenţa Maicii Domnului, sau a altor mesageri cereşti, (Radu Gyr, Convoi, Eugenia Indreica Demian, Rugă din celula neagră a Ciucului); colindul (Radu Gyr, A venit şi-aici Crăciunul, Traian Dorz, Minunată-i Noaptea Sfântă).

O revelaţie a creaţiei poetice carcerale o constituie versurile lui Costache Oprişan (Cărţile spiritului). Limbajul şi planul ideatic care pot fi întâlnite în poezia lui Oprişan trădează formaţia sa filosofică. Trimiterile la figurile marcante ale filosofiei, din antichitate şi până la Marx, populează textul său poetic şi condiţionează receptorul, acesta fiind nevoit să aibă o cultură filosofică bogată, astfel avem de-a face cu o poezie elitistă, în care ideea primează. Dar figura ce se desprinde din mulţimea creatorilor este cea a lui Radu Gyr. Având în vedere viaţa sa a cărei exemplaritate e dată de prigoana suferită ani la rând pentru crezul şi creaţia sa, Radu Demetrescu Gyr, se poate afirma, că este un arhetip al poetului încarcerat. Condamnat la moarte pentru poezie, el continuă să creeze după gratii cu o efervescenţă uimitoare şi cu conştiinţa că munca lui nu e zadarnică, ci e balsam pe sufletele tuturor celor care gemeau în temniţele ţării. Trebuie menţionată o trăsătură distinctivă pe care o considerăm esenţială a liricii de detenţie şi anume: dacă poezia, în genere, se pretează cel mai bine la decontextualizarea spaţio-temporală a momentului creator, prin aceasta ea îmbogăţindu-se cu înţelesuri noi şi ca atare sporindu-şi strălucirea, poezia carcerală, şi mai ales cea a închisorilor şi lagărelor comuniste, nu poate fi pe deplin înţeleasă decât aplicându-i-se această contextualizare.

Incapabil de creaţie, comunismul a distrus fără să poată pune nimic în schimb şi, în urma acestei constatări a cărei concreteţe e incontestabilă, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, să-l privim şi din perspectivă teologică. „Antispiritul comunist” de care pomeneşte părintele André Scrima este în fond acel suflu demonic care îl străbate în toate cotloanele sale. Proteic şi insidios, comunismul îşi păstrează constanta demonică în toate împrejurările. Ca neam şi persoane care am trecut prin experienţa comunistă, ni se impune  ca datorie morală analiza şi înţelegerea acestei experienţe la dimensiunea de experienţă mistică ce ne-a pus în ecuaţie relaţia cu Dumnezeu şi ne-a demonstrat că, într-un mod criptic, dar constant, veşnicia irumpe în timpul istoric.

Din punct de vedere creştin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a existenţei lui Dumnezeu şi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creştin aplică faptelor, sistemelor şi ideilor o grilă de lectură creştină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber şi îi cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul îl vrea pe om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de a-ţi păstra umanitatea.

În cadrul celor intraţi în temniţele comuniste, în funcţie de modul în care se raportau la trăirea creştină, se disting mai multe categorii, astfel: cei care aveau o trăire creştină intensă şi înainte de a intra în detenţie; cei care, deşi aveau o educaţie creştină, nu erau nişte trăitori autentici, creştinismul lor reducându-se la un anume formalism, însă, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trăirii creştine şi vor intra pe via mistica la fel de intens ca şi cei din prima categorie; mult mai reduşi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totală necunoştinţă sau chiar în opoziţie cu creştinismul, dar, întâlnind în temniţă pe cei care îl practicau, sesizând seninătatea şi împăcarea cu care îşi petreceau detenţia, au început şi ei să practice rugăciunea şi celelalte fapte creştine posibile într-un asemenea spaţiu; au existat, desigur, şi deţinuţi care nu au avut o autentică trăire creştină, dintre aceştia administraţia închisorilor îşi racola informatorii. Tot din rândul celor necredincioşi au fost cei care s-au sinucis sau au ieşit din închisoare socotindu-se învinşi şi dorindu-şi răzbunarea. Dar această categorie a victimelor a fost foarte redusă numeric şi foarte puţini au supravieţuit detenţiei, căci lipsa de speranţă şi sentimentul zădărniciei, la care se adăugau condiţiile de gulag, i-a descompus trupeşte şi sufleteşte.

Deci, cei mai mulţi au intrat în detenţie având o educaţie moral creştină, unii o trăiau mai intens, alţii mai puţin, dar în momentul în care au devenit conştienţi că toate punţile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Şi, în ciuda ostracizării extreme la care erau supuşi, şi-au câştigat libertatea şi fericirea, realizând ceea ce părea imposibil – izbânda în faţa comunismului.

În urma materialului consultat, a rezultat că, în ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuşire a credinţei şi de descompunere interioară a persoanei umane, deţinuţii din închisorile comuniste au reuşit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei.

Demersul nostru introspectiv şi retrospectiv printre oameni şi fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună şi violenţă, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creştină asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificaţii mistice şi morale. Confruntarea omenirii, a României şi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine şi Rău. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să conştientizăm care sunt soluţiile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conştiinţă cât şi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă şi, mai ales, faţă de generaţiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaţie morală (s.n.), intelectuală, politică, socială. Statul român, democrat şi pluralist, poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi, aici şi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar.”

Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalităţii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialistă, nici comunistă, ci consumistă, mărturisitorii temniţei comuniste ne pot fi călăuze spre esenţe. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare şi crimă, ci prin plăcerea senzuală, insidioasă şi la fel de (dacă nu şi mai) destructivă pentru spirit.

Aşadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimnsiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam.

Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane. (sfârșit)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*