Mari Dascăli Români

Dincolo de calităţile deosebite ale Învăţătorului, Dascălului: chip luminos, înfăţişare plăcută, frumoasă chiar, structură armonioasă, sinceritate, smerenie, evlavie, bunătate, blândeţe, curaj, răbdare, umor, optimism, profesionalism, care se răsfrâng în corola luminii, cognitiv, afectiv, voliţional, trebuie să-şi asume virtuţiile creştine: credinţa-nădejdea şi dragostea, pentru a se împlini vocaţional şi misionar, astfel ca prin harul primit să poată sluji, educa, făuri, creşte, conduce, împlini, desăvârşi.

Vasile Ţepordei (1908-2002), preot basarabean-publicist-deţinut politic-mărturisitor-supravieţuitor al Siberiei de gheaţă. Părintele Vasile Ţepordei supranumit de pr. Gheorghe Cunescu: steagul Basarabiei româneşti şi-a dăltuit sufletul, inima, gândirea, curajul, credinţa, ruga, nădejdea, fapta, timpul, viaţa cu neprecupeţirea dragostei de Dumnezeu şi de Neam. „S-a învrednicit să fie inima, spune Mitropolitul Antonie Plămădeală, mintea şi condeiul Moldovei româneşti de la hotarul de răsărit al Ţării. Iar pentru generaţiile următoare a fost exemplu şi îndemn.”(Antonie Plămădeală, Basarabia. Sibiu-2003, p. 160)

Am avut îngăduinţa cerului să-l prin în viaţă şi să-i audiez spiritualele conferinţe de la Muzeul Naţional de Istorie din Capitală, în care ne acoperea cu dragostea sa angelică binecuvântându-ne şi spunând: Nero al Rusiei sovietice, Stalin m-a condamnat la moarte şi m-a trimis în Siberia, în giulgiul rus etern, încremenit de gheaţă… După 8 ani a crăpat el şi pe mine m-a salvat Bunul Dumnezeul pe care-L slujesc cu dragoste şi foc toată viaţa mea. Calităţi înnăscute de scriitor şi slujitor al Bisericii, părintele Ţepordei a fost martor, rugător, luptător, copurtător al dramei Basarabiei după primul deceniu al Unirii, când s-a reinstaurat prăbuşirea prin politicianismul veros, ideologii anticreştine şi acţiuni antiromâneşti.

În acea situaţie Vasile Ţepordei a înţeles că destinul său este legat de destinul Basarabiei, devenind un zelos militant publicist şi urcând până la treapta de mare tribun naţionalist. „Naţionalismul este un curent social-politic… o extremă opusă internaţionalismului. Etimologiceşte, naţionalismul vine de la naţie, iar naţia vine de la nascor-a se naşte, şi înseamnă societatea oamenilor înrudiţi prin naştere. Adică de acelaşi sânge. Odată toţi uniţi într-un mănunchi, naţionalismul, aşa-zis creator, urmăreşte perfecţionarea calităţilor fizice şi psihice ale naţiei, ca astfel din sânul său să se poată ridica spirite creatoare de opere de cultură, prin care să se asigure existenţa şi propăşirea naţiei. Aşadar, naţionalismul creator se bazează pe sentimentul de iubire. Toţi fraţii de sânge trebuie să se iubească şi numai astfel vor putea fi un singur suflet şi un singur cuget.” (Vasile Ţepordei, Scrieri Alese. Ed. Flux, Chişinău-2005, p. 141).

Ion Dumitru – Eroul de la Orel-Tula, oltean din Dolj, căpitan comandor de aviaţie a fost unul dintre marii Aşi ai Aerului pentru care şi-a manifestat întregul său curaj legendar. Graţie demnităţii sale aureolate de curaj, credinţă, onoare şi românism care, a zguduit temerea bolşevicilor mereu înfometaţi, violenţi, cruzi şi hapsâni a fost dat afară din armată. Irozii atei nu ştiu că Suferinţa pe creştinul ortodox îl reconverteşte, îl înobilează, îl înalţă. Suferinţa acceptată în veşmântul rugăciunii jertfelnice zguduie simţuri noi, propagă sensuri profunde, dă fioruri existenţiale, ce reface viaţa  spirituală, mult mai presus de chibzuinţă.

Tânărul ofiţer smuls odios din sânul armatei începe ofensiva în câmpul mirean al facultăţilor de elită. Termină strălucitor Dreptul, fiind student eminent şi la alte trei facultăţi: Biologie, Filosofie şi Teologie. Mâna lungă cu ghearele înroşite de sânge curat a securi-tăţii îl ajunge şi-l zvârle în închisoare alături de cei mai bravi Fii ai Naţiunii. Unul dintre ei a fost chiar părintele Nicolae Grebenea pe care am avut privilegiul ceresc să-l cunosc la venerabila vârstă de un secol de viaţă. Rămăsese doar o pâlpâire de viaţă, care pe măsură ce vorbea despre Neamul său se înteţea ca o flacără ce scapără într-o mare vălvătaie de iubire pentru Dumnezeu şi pentru camarazii săi. În Altarul celulei se împărtăşea în comuniune de suferinţă şi har, părintele cu eroul doljean, cutezând în mrejele cunoaşterii spirituale, ortodoxe privind cauzele, efectele, evidenţa şi finalitatea lucrurilor, fiinţelor şi esenţelor. Alteori ofiţerul se întorcea la atmosfera de apocalips a războiului subliniind justificat că: „…tancurile cu tunurile ruseşti au învins tancurile germane. Aceste lupte au arătat că nemţii nu pot pregăti un efort mai mare ca acesta, dar ruşii pot aduna o armată şi să facă un efort la fel sau şi mai mare, deci, logic, nemţii au pierdut războiul. În aceste lupte-mi-a spus Ion Dumitru-unii aviatori români necăsătoriţi, voind să cruţe viaţa unor camarazi ai lor căsătoriţi, i-au rugat ca în locul lor, al celor căsătoriţi, să se ducă ei la atac, ceea ce de multe ori s-a şi întâmplat.” (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric. Ed. Scara, Bucureşti-2000, p. 216-217)

Grigore Vieru (1935-2009), poet naţional. Cu maestru Vieru m-am întâlnit o singură dată în librăria Mihail Sadoveanu din Capitală. Eu eram cu braţul plin de cărţi. El singur, neliniştit, precipitat şi transpirat. L-am salutat. S-a speriat că-i cer ceva… şi l-am lăsat în pace. Profesorul universitar Dr. Marian Enache, fost ambasador al României la Chişinău în perioada 1993-1996, parlamentar de lungă durată, judecător la Curtea Constituţională, pe care l-am cunoscut, apreciat şi pe care îl salut cu drag, se numără printre mulţimea aleasă care l-a îndrăgit pe poetul Grigore Vieru, lăsându-ne cuvinte de preţ, calde şi luminoase în articolul dedicat bardului basarabean: Un Semănător de Pace, Bucurie şi Speranţă, din care citez: „El trăieşte scriind şi vorbind deopotrivă despre bucuria, suferinţa şi melancolia Iubirii. Iubirea ca substanţă spirituală fundamentală a oricărei întemeieri durabile. Poezia lui esenţială nu este o scriere poetică de cuvinte, ci mai degrabă un ritual secret de iniţiere a puterii Cuvântului; ca şi vorbirea lui care e de preot dezmierdător al cuvintelor ce susură dintr-un izvor pur de iubire al sufletului său. Roua şi lacrima împreună au fost cuvintele sale rostite şi scrise în rănile noastre ancestrale. Prin ele, poetul a vindecat şi ne-a unit inimile despărţite de frigul istoriei. Grigore Vieru, în viaţa sa pământească, a sfinţit şi propăvăduit limba română, fiind reverenţios totodată cu fiinţa şi frumuseţea celorlalte limbi şi culturi pe care le-a cunoscut… Ca şi Mihai Eminescu, spiritul nostru tutelar care, pentru românii din afara graniţelor, a devenit instanţa supremă de validare fiinţială şi morală: „Eminescu să ne judece.” Ce splendidă apelare, exemplară. În adevăr, pe noi cine ne-ar putea judeca mai presus de domnul Eminescu? Din acest filon nobil de vitalitate şi onestitate spirituală vine şi Grigore Vieru.” (Omul Duminicii-Cuvinte înlăcrimate, cuvinte de neuitare pentru poetul Grigore Vieru. Ed. Prut-2014, p. 449-450)

Ioan Iacob Hozevitul (1913-1960). Fiu al satului Crăiniceni din comuna Păltiniş-Botoşani, vlăstar ales al credincioasei familii a lui Maxim şi Ecaterina. Şi-a pierdut mama doar la şase luni de la naştere, peste trei ani şi-a pierdut tatăl pe frontul de reîntregire, iar la 10 ani a pierdut-o şi pe cea care l-a crescut religios, bunica. Intrat sub aripa unchiului Alecu Iacob, urmează gimnaziul M. Kogălniceanu şi liceul Dimitrie Cantemir din Cozmeni-Cernăuţi. La 20 de ani, în 1933 a intrat în monahism la Mânăstirea Neamţ, iar trei ani mai târziu este tuns sub numele de Ioan. Pleacă să mulţumească Domnului în Palestina sfântă şi rămâne definitiv, nevoindu-se la Mânăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem. În 1947, de Înălţarea Sfintei Cruci a fost hirotonit preot slujitor la Biserica Sfântului Mormânt. După cinci ani s-a retras cu ucenicul său Ioanichie Pârâială în pustia Hozeva de lângă Ierihon, în peştera Sfânta Ana de pe valea pârâului Horat, mucenicindu-se 8 ani cu darul lacrimilor şi al rugăciunii inimii, până la urcarea sufletului său la ceruri, lăsând în peşteră trupul înmiresmat de har, descoperit după 20 de ani sub aspectul unei adormiri de câteva ore…

L-am cunoscut într-un pelerinaj, ca într-o fulgerare senină de câteva clipe pe unul dintre ucenicii săi, schimonah, într-o ţâşnire pe la mînăstirea Pojorâta-Suceava. În afară de marea sa dragoste pentru care s-a jertfit permanent ne-a lăsat testamentar poezii brodate cu multă înţelepciune pe un fond de o mare sensibilitate şi frumuseţe spirituală, proză cu conţinut naţional, dogmatic, moral, care-l aşează între Fiii luptători şi biruitori ai Cerului. Ioan Iacob face o radiografie a zilelor noastre prin prisma Turnului Babilonului: „…procopseala asta de civilizaţie, cu moda cea nouă… i-a dăscălit pe oameni să nu mai caute pe Dumnezeu, deci a reuşit să strice şi sfânta credinţă. I-a învăţat pe stăpânitori ca să înşele mai bine şi să robească popoarele mai cumplit decât faraonii Egiptului. Cu alte cuvinte, nevoia de civilizaţie a sugrumat dreptatea şi libertatea lumii. Civilizaţia falsă a învăţat pe oameni să inventeze cele mai grozave arme pentru pierzarea lumii şi prin asta a izgonit şi dragostea de pe pământ. De luat aminte: În primul război mondial-1914-1918-s-au pierdut numai 13 milioane de oameni, ca o Românie din acea vreme, fără Transilvania. S-a socotit că tărgile, adică năsăliile morţilor din primul război mondial, dacă s-ar înşira una lângă alta ar face o linie de 6.459 de kilometri, care ar putea înconjura toată Europa. În războiul din urmă, ştiinţa a sporit, mintea s-a făcut mai iscusită şi s-au ucis cu armele 54 de milioane, adică cum s-ar pierde trei Românii în întregime. Numai în Japonia, unde s-a aruncat bomba atomică, s-au pierdut 250 de mii de suflete în câteva clipe. Dar pe locul acela, nici până astăzi n-a încetat prăpădul! În timp de zece ani de la război încoace s-au născut 652 de prunci morţi, 1.500 de prunci s-au născut cu oasele strâmbe, 429 au rămas bolnavi: unii nu văd, alţii nu aud etc., 313 din cei născuţi au rămas cu limba lipită, 25 sunt fără creieri şi opt fără ochi. Însă bomba cea nouă cu hidrogen este încă mai înfricoşătoare. Razele ei sunt aşa de otrăvitoare încât pot ucide pe toţi pământenii, ba omoară şi peştii din apă, iar copacii şi verdeaţa pământului se pârjolesc.”(Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, Hrană Duhovnicească. Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti-2000, p. 369)

Vasile Tacu (1910-1991) s-a născut în comuna Smulţi de Covurlui la 24 Iulie, într-o cucernică familie de buni gospodari şi inimoşi patrioţi. De mic este înclinat spre meditaţie, spre linişte, spre rugă, spre cunoaşterea caracteristică vârstei purităţii sale. Absolvă ca fruntaş Şcoala Normală din Bârlad, după care funcţionează ca învăţător, mai întâi în Basarabia, iar apoi în judeţul Prahova. Îmbină dăltuirea sufletelor angelice de copii cu serafica înobilare a versului. Ca mai toate sufletele alese şi învăţătorul Vasile beneficiază de omniprezenta şi omnipotenta temniţă. În Penitenciarul Văcăreşti a scris un ciclu de sonete, continuate apoi în libertate cu epigrame, fabule şi texte satirice lirice.

Grigore Ilisei s-a născut lângă susurul de  trâmbiţă al versului marelui Labiş, în satul Văleni, comuna Mălini-Suceava în casa părintelui Ilie şi a presbiterei-învăţătoare Georgeta Zăhărescu, la 20 Noiembrie 1943. După ce şi-a luat licenţa în Filologie din cadrul Universităţii Al. I. Cuza-Iaşi, păşeşte pe două căi de încununare creatoare: itinerariul scriitoricesc şi drumul jurnalistic. În 1975 intră în Uniunea Scriitorilor ca autor de romane, jurnale de călătorie, cărţi de reportaje, interviuri, eseuri, albume de artă. După urcuşul de redactor şef adjunct la Radio-Iaşi, trece pe la Convorbiri literare şi ajunge primul director postdecembrist al Radioului-Iaşi. Împreună cu echipa sa a fondat TVR-Iaşi în 1991, la 3 Noiembrie pe care l-a condus până în 1997. Între 2001-2004 a condus Uniunea Scriitorilor-Filiala Iaşi. Intră în diplomaţie pentru scurt timp 2004-2005. Este cetăţean de onoare al municipiilor Iaşi, Fălticeni şi al comunei Rădăşeni şi deţinătorul ordinelor: Ordinul <<Meritul Cultural>>, clasa a III-a (1979), Ordinul pentru Merit în Grad de Cavaler (2001) şi Ordinul Crucii Patriarhale (2003). Din şirul nestematelor eseuri scrise de autor alegem pe cel mai iscusit, mărgăritarul Putnei. „La Putna te afli parcă pe un acoperiş al lumii. Pajişti smaraldii, păduri viguroase şi dese de brazi, pripoare, clinuri dulci, vălurindu-se într-o fugă de Bach, poieni ca nişte ochiuri de păun. Imensitate, nesfârşire, dar şi intimitate domestică. Sate ce închistresc priveliştile, deşirându-se pe văi, cuibărindu-se prin luminişuri, risipindu-se într-o puzderie viu colorată pe coaste. Aşezări omeneşti ieşite din mantaua peisajului cântător de obcine bucovinene… După deschiderile fără capăt, pe unde-ai plutit ca într-un miraculos zbor, urmează, într-un capăt de osie polară, o culme, dincolo de care nu se mai poate trece. E Mănăstirea Putna. Cu piatra ei untoasă, în striaţii aurii, Putna, mănăstirea cu biserica dăltuită cu vrăjita inspiraţiune ca un diamant cu multe carate, arhondaricul şi zidul de cetate, te întâmpină cu măreţie şi severitate. E o atmosferă de reculegere cuvioasă, măsurată, pe care însuşi ctitorul a gândit-o, pe semne, ştiind că aici îi va fi locul de veci. Nu este însă pecetea încercănării şi a tristeţii fără leac, ci seninătatea înţeleaptă a omului care e conştient că-i trecător, s-a bucurat de viaţă şi şi-a încheiat mulţumit socotelile cu aceasta, cu sentimentul că şi-a împlinit cu prisos datoria. Putna are în duhul ei ceva cu totul special. E mult mai mult decât un lăcaş de rugăciune, cu ceva în plus peste faima de vatră spirituală şi cărturărească a românilor. E un simbol al vredniciei unui neam în apărarea fiinţei sale şi în durarea de opere ziditoare. Reprezintă sigiliul aşezat de ctitorul care-şi doarme aici somnul de veci, Ştefan cel Mare. Putna este, totodată, o carte deschisă. Pagina pe care şi-a scris ultimile cuvinte voievodul nu e ultima, n-a rămas colbuită. Dimpotrivă mereu s-a adăugat ceva. Sporirea aparţine celor mulţi care vin la Putna aidoma celor vechi la templu. Păşeşti aici pe meleag renăscător… Aceeaşi stare de vibraţie lăuntrică i-a purtat în părţile acestea depărtate pe Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, iar mai târziu pe Alexandru Zub şi concitadinii săi ieşeni, cei care au sfidat teroarea roşie, când au cutezat să celebreze la ctitoria lui Ştefan nemuritorul suflet românesc, sugrumat în acei ani ’50 de ocupaţie sovietică.” (Grigore Ilisei, Pisanii de azi şi de demult. Ed. Doxologia-Iaşi-2012, p. 14-15)

Ioan Miclău s-a acordat armonios peste torsul vremii, peste oceanul depărtării de noi, dar apropierii de Dumnezeu, în cerdacul universului creat de artistul sinelui său contemporan, care şi-a pus în hotare încântătoarea creaţie, ctitorie cu foc haric al inspiraţiunii, săvârşită în aureola artistică din care pulsează plenitudinea trăirii sale mistuitoare. Poetul creştin este alesul iscusit de cer care, toarce în gândurile sale trilurile divine ale ciocârliei pentru ca întreaga natură să salte de splendoare, iar sufletul lui să fie sărbătoare. Ne-am cunoscut cu ani în urmă pe undele internetului, colaborând fructuos şi bucurându-mă de corespondenţa articolelor, dar şi de volumul său de Poezii Alese, trimis prin poştă, a cărui prefaţă i-a scris-o călduros un alt mare şi drag prieten al meu Benoni Todică-Melbourne.

Rolul dascălului, al intelectualului trebuie să fie cel al creștinului cult,al ortodoxului vizionar, care după înălțarea nimbului său către cer lasă pe moșia Gliei străbune acea pâlpâire de lumină ce încă netezește calea învățăturii,a educației precum lumina sfântă a martirilor și sfinților noștri, care podesc Scara înălțării către Cer a Românilor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*