Radu Stanca și Maria Cunţan, doi poeți în memoria Sibiului

Radu Stanca: 97 de ani de la naştere (n. 5 martie 1920, Sebeş – d. 20 decembrie 1962, Cluj)

MOTTO: „Într-un Sibiu încet cant-o-ncăpere/ În care e un mort./ Pe partea dreaptă/ Am zidurile surde de tăcere/Pe partea stângă inima-nţeleaptă./ În jur văd numai porţi şi-n porţi ferestre/ Iar în ferestre ochi care mă-ngheaţă./ Într-un Sibiu domol ca-ntr-o poveste/ În care port viziera peste faţă…”. (Radu Stanca)

La Sibiu, pe strada Alexandru Papiu Ilaria, la numărul  9, colţ cu strada Tipografilor din apropierea zidurilor şi bastioanelor de apărare ale fostei Cetăţi Medievale, scrisul de pe o placă de marmură ne vesteşte că în acea casă a locuit, o bună bucată de vreme, poetul-dramaturg Radu Stanca. Nimeni altul decât un eminent slujitor al artei teatrale; regizor de talent; poet şi prozator cu har şi dar; redactor-jurnalist iscusit; estetician şi eminent cadru didactic universitar, dovadă că l-a slujit, în calitatea sa de asistent universitar, pe profesorul-filosof şi poet Lucian Blaga. Stimulat de istoricul şi criticul literar Eugen Lovinescu, Radu Stanca îşi va asuma responsabilitatea de coordonator şi de membru activ al Cenaclului Literar din Sibiu, în parale cu integrarea sa discretă în cadrul colectivelor artistice ale actualului Teatru Naţional, instituţie culturală de prestigiu internaţional, cea care cu cinste şi mândrie îi poartă numele.

Aşadar, Radu Stanca a văzut lumina zilei în Sebeş-Alba, în urmă cu 97 de ani, respectiv la  data de 5 martie 1920, şi se stinge din viaţă la nici 42 de ani împliniţi. Adică la 20 decembrie 1962, fiind înmormântat în Cimitirul Central al municipiului Cluj-Napoca. Câtă vreme a fost regizor şi estetician la teatrul sibian, Radu Stanca a pus în scenă, după concepţii inedite, originale, îndrăzneţe şi de bun-gust numeroase spectacole, de mare succes la public şi la critica de specialitate, montări scenice devenite repere teatrale ale timpului său. A abordat un repertoriu larg şi divers în exprimare, ca şi în mesajul artistic-regizoral trasmis publicului spectator, punând în scenă creaţii ale unor clasici ai dramaturgiei naţionale şi internaţionale, între care: Caragiale, Delavrancea, Moliere, Gogol şi Cehov.

În memoria sa, în decursul anilor, colectivele artistice ale teatrului naţional sibian, ca şi ale altor prestigioase instituţii culturale şi de învăţământ, între care cele ale Universităţii „Lucian Blaga”, Bibliotecii Asociaţiunii Transilvane ASTRA şi librăriilor „Humanitas-Constantin Noica” şi „Herasmus”, au organizat şi găzduit numeroase manifestări omagiale. Membrii redacţiilor ziarului Tribuna şi revistelor Transilvania, Euforum şi Cenaclul de la Păltiniş au publicat ample articole dedicate celui care a fost sibianul, prin adopţiei, Radu Stanca. De asemenea, un tânăr condeier local, Dragoş Varda, a redactat şi tipărit lucrarea intitulată „Radu Stanca. Sentimentul estetic al fiinţei”. Iar eu, ca un umil slujitor al Societăţii Radiodifuziunii Române, mereu adaug gesturilor omagiale îndrăzneala radioreportajelor şi ale scrisului meu.

Urcuş: „Pe cât de neschimbată ai rămas,/Pe-atât sunt eu schimbat de vreme…/Tu  urci colina cu aceaşi paşi,/Eu mai anevoios şi mai alene”. Scrisoare câtre Doti: „Sunt tot numai aşteptare numai dor de tine. Un singur gând, o singură  râvnă: aceea de a fi, din  nou, aproape de tine,  aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale- mereu dorindu- te, mereu setos de frumuseţea  ta  fără de seamăn…”.  (Radu Stanca)

Maria Cunţan, o poetă sibiancă pe nedrept dată uitări

Dovadă că nu ştiu de Maria Cunţan (n.7 feb.1862,Sibiu-d.23 nov.1935,Bucureşti) majoritatea interpreţilor profesionişti ai vestitei roamnţe „Pe sub fereastră curge-n râu;/Tot lacrimi de-ale mele./Copilele cu flori la brâu/Îşi spală faţa-n ele/Şi râd cu râsul lor nebun,/Când turmele-şi adapă…”. Cei care-i recită versurile în cântec. Ba mai mult, puţini sunt şi cei care au aflat că linia melodică a celui frumos cântec este creaţia tatălui acestei poete sibiene: preotul, profesorul, compozitorul şi muzicologul Dimitrie Cunţan (n.1837, Dobârca-d. 27 ian. 1910, Sălişte). Cu precizarea că apa acelui râu din cântec traversează uliţa mare a satului Dobârca, din Mărginimea Sibiulu.

În volumul de versuri intitulat „Din caierul vremii”, publicat în anul 1916, găsim şi două inspirate poeme dedicate lui Mihai Eminescu (1850-1889) şi iubitei lui, Veronica Micle (1850-1889). Le reproducem în întregime:

Lui Mihai Eminescu: „Ne-ai încălzit cu razele de soare/Care deschid întâiul trandafir,/Poet erou al dragostei în floare,/Al chinurilor ei supus martir./Apostol într-a neamului durere/Tălmăcitor al vremurilor ce vin,/Ce-ai dat avânt, lumină şi putere/Nu farmecelor cântecului lin./Luceafărul din zări îţi era frate,/Cu el ai dat pământului ocol,/Din flori de tei în plete scuturate/Tu ai făcut al visului simbol./Din doină freamăt crunt e vitejie/Şi din satiră fulgere ce frâng,/Azi viaţa noastră ţi se-nchină ţie/Întreagă, pe când inimile plâng./Cântâm încet şi faţa ne e udă/Ne pică lacrimile tot mai des,/Căci ai avut o soartă-atât de crudă…/Şi plângem fiindcă nu te-am înţeles”.

Veronicăi Micle: „Aş vrea la groapa ta să vin/Pe locuri depărtate,/În zile negre când pustiu/De dor inima-mi bate./Şoptească vântul prin cireşi,/Iar luna să lumine,/Să fude sub pământ să eşi,/Zâmbind să vii la mine./Lumina visului bălai/A celei fără moarte,/Din văi de raze să răsai/Şi norii să te poarte./Cu părul lung şi despletit,/O mitică crăiasă./Să mă-nfioare un dor şi-un gând/Ca o veşnicie:/Ferice căreia un sfânt/I s-a-nchinat ca ţie.”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*