În lumea tot mai dinamică în care trăim, e greu de spus dacă alegerea lui Donald Trump ca preşedinte a stârnit valul uriaş de isterie care matură liniştea din America în România şi din Franţa în Filipine, sau de fapt tocmai această isterie (şi frustrare, nemulţumire) i-a netezit drumul spre Casă Albă unui om de stat atipic. Dar nu certificatul de atipic deschide cuiva porţile Casei Albe, ci postura de Salvator al Naţiunii, adoptată de Trump (în care de Gaulle sau Puţin au excelat, iar Obama a capotat lamentabil). Deocamdată, Donald Trump perfomează prin imprevizibilitate. Dar surprinzător este că imprevizibil reacţionează pe acest fundal şi oameni, şi instituţii care şi-au făcut din non-partizanat şi echilibru eticheta istorică. Pe articolul furibund al lui Sörös e inutil de insistat, fie şi pentru faptul că prin alegerea lui Trump respectivul a pierdut dintr-un foc un milliard de dolari, şi se mai face. Iar pierderile immense ale lui Sörös vor fi în primul rând în influenţă, nu în dolari. Iată însă că până şi un alt venerabil, „New York Times”, numai că nu scrâşneşte din dinţi când comentează în editorialul sau că mesajul prezidenţial inaugural prezintă o imagine distorsionată şi apocaliptică a trecutului şi prezentului Americii. De fapt, aureolat de virtuţi providenţiale, noul preşedinte proclamă „America First” şi promite că „îi va da înapoi” (ce expresie la modă!) tot ce se poate: locurile de muncă suprimate, fabricile închise, frontierele de netrecut, sistemul de sănătate, ba chiar şi visurile.
O retorică pe care neconsolaţii cu victoria lui Trump nu o pot defini altfel decât izolaţionism, naţionalism, protecţionism, populism etc. Unii încep totuşi să nuanţeze. Politologul Paul O. Miller dezvoltă într-o carte rapid scrisă ideea că ordinea liberală internaţionalistă şi realistă de până acum îşi află o alternativă în „internaţionalismul conservator” lansat ca nou pattern de ceea ce promite a fi, între altele, „doctrina Trump”. „Marea strategie a internaţionalismului conservator”, cum o numeşte autorul Miller, nu e generaţie sponanee, căci are antecedente în Administraţii precedente, cum se poate lesne vedea în politică internaţională a Washingtonului. Şi preşedinţii Bush îi îndemnau pe europeni să dea mai mult la bugetul de apărare, şi preşedintele Obama a dezamorsat cumva conflictele cu Iranul şi Cuba, după că a teoretizat despre „leading from behind” (a conduce din fundal). Iar de curând, în „Foreign Policy”, universitarii John Mearsheimer şi Stephan Walt argumentau că „în loc de a fi poliţaiul lumii”, Washingtonul ar trebui să încurajeze alte state să preia iniţiativa în feluritele probleme de pe glob, pentru că Washingtonul „să intervină doar când este necesar” (şi să acţioneze mai degrabă că o firma de pază contra-cost, cum se exprimă la un moment dat cam prea frust actualul lider al S.U.A.). În revista sus-menţionată, Kori Schake titra „Falsă logică a retragerii” şi răspundea negativ la întrebarea „Va abandona Washingtonul Ordinea?”. Nu, America nu poate abandona Ordinea şi, mai ales, Dezordinea internaţională, căci nici natura, nici supremaţia mondială, nu iubesc vacuumul. Dovadă că lui Trump nu-i va fi indiferentă lumea este interviul sau pentru două publicaţii europene care dă migrene, căci avertizează despre dezmembrarea în continuare a U.E. şi anacronismul N.A.T.O. şi constată propensiunea spre hegemonie a Germaniei, dar şi dorinţa popoarelor de a-şi apară propria identitate.
Pentru noul preşedinte al Americii, partenerul sau strategic România este încă o filă albă. Dar printre primele gesturi ale noii Administraţii, alături de scoaterea de pe agenda priorităţilor a punctelor privind schimbările climei, drepturile homosexualilor şi sistemul de sănătate, figurează şi scutul spaţial orientat spre Iran şi Coreea de Nord. Este oare cel în desfăşurare, inclusiv la Deveselu sau altul? Nimeni nu spune sau nu ştie deocamdată ceva mai mult. Pentru că, aşa cum se întrezăreşte, Trump va domni, nu va guverna lumea anilor ce vin.
Lasă un răspuns