Credinţa şi Spiritualitatea în Universul Concentraţionar Comunist… (2)

Arestările care s-au operat în rândul clericilor ortodocşi, încă din primele zile ale instaurării regimului comunist au fost cauzate de convingerile religioase ale acestor oameni, ce veneau în totală contradicţie cu noua dogmă comunistă. Deşi eticheta care li s-a aplicat celor închişi pentru credinţă a fost aceea de legionar, ei au avut mereu în vedere faptul că suferinţa lor nu este cauzată de o apartenenţă politică, ci e răspunsul pe care trebuia să-l dea comunismului. Figurile de clerici şi monahi închişi, mulţi dintre ei pentru că au dat o coajă de pâine sau un pahar cu apă se desprind din mărturisirile foştilor deţinuţi ca nişte modele de moralitate şi camaraderie: Gherasim Iscu, Ioan Iovan, Filaret Gămălău, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Florea Mureşan sunt doar câteva nume dintre cei care în acele vremuri întunecate au ştiut să dea mărturia cea bună.

Şi în rândul ierarhilor au existat atitudini mai intransigente care nu au făcut concesii puterii comuniste şi chiar dacă nu întâlnim menţionate figuri de arhierei încarceraţi, ei au fost retraşi din scaun şi mutaţi cu domiciliu forţat la mănăstiri, unde erau supravegheaţi îndeaproape (Irineu Mihălcescu, Nicolae Popoviciu, Sebastian Rusan). Obstinaţia cu care comunismul a înţeles să se împotrivească Bisericii se vădeşte şi prin măsurile luate în anul 1959 prin decretul 410 când 62 de mănăstiri vor fi închise şi mulţi monahi obligaţi să reintre în viaţa civilă. Asumându-şi toate scăderile şi compromisurile, dar neuitând să privească cu evlavie spre lungul şir de mărturisitori pe care i-a dat, BOR se vede ieşită din confruntarea cu demonul comunist biruitoare, ea dovedindu-se a fi clădită pe piatra cea tare pe care forţele iadului nu o vor dărâma. Prin clericii închişi care şi-au îndeplinit misiunea între zidurile groase ale închisorilor Biserica Ortodoxă a fost prezentă în deplinătatea ei harică în închisoarea din marea închisoare care devenise ţara noastră în timpul regimului comunist. Ofensiva pe care statul ateu a pornit-o împotriva bisericilor catolice a fost extrem de virulentă, legătura pe care acestea o aveau cu Vaticanul fiind unul dintre motivele care au făcut ca duritatea regimului faţă de ele să nu cunoască flexibilitate.

Biserica greco-catolică este desfiinţată printr-o mincinoasă unire realizată la 1 octombrie anul 1948, la Cluj, la care nu a participat nici unul dintre ierarhii acestei Biserici. Ştiind că singura atitudine demnă era aceea de a nu ceda compromisului unei uniri în care nu credeau, clericii şi ierarhii greco-catolici vor înfrunta temniţele comuniste. Ei au încercat să-şi menţină şi în condiţiile detenţiei spiritul treaz practicând rugăciuni particulare şi în comun, şi fapte de milostenie.

Privită cu suspiciune, Biserica romano-catolică îşi va aduce obolul său de jertfă pentru mărturisirea lui Iisus Hristos într-o perioadă a crimei şi ateismului. Prin diverse maşinaţiuni se încearcă dezbinarea conducerii din ţară a acestei Biserici, în fapt desprinderea ei de Vatican, faptul care incomoda cel mai mult puterea politică. Sunt expulzaţi din ţară reprezentanţii Sfântului Scaun şi orice punte de legătură cu acesta este ruptă, numeroşi clerici şi ierarhi romano-catolici sunt arestaţi şi anchetaţi, iar în final, Biserica rămâne cu statutul de tolerată. Şi în cazul Bisericii catolice de rit oriental şi în cazul celei de rit latin este consacrată în secret o ierarhie clandestină care avea rolul ca în cazul în care ierarhii oficial recunoscuţi erau arestaţi sau ucişi să le poată lua locul la serviciul cultic şi viaţa Bisericii să poată merge înainte. Faptul nu a rămas necunoscut atotştiutoarei Securităţi şi mulţi dintre episcopii „in pectore” vor fi şi ei închişi.

Şi în rândul cultelor neoprotestante vor exista manifestări ale acţiunilor represive. Pe lângă alţii care au cunoscut rigorile gulagului românesc, pastorul luteran Richard Wurmbrand este figura cea mai cunoscută mai ales datorită activităţii sale militante pe care a avut-o în occident după ce a reuşit să părăsească ţara. Însumând, pe parcursul a două perioade, 14 ani de detenţie înţelege închisoarea ca un loc de misiune apostolică şi de purificare lăuntrică. Povestea evreului converit, Richard Wurmbrand este cu atât mai fascinantă cu cât memoriile lui relatează singurul caz cunoscut în universul concentraţionar comunist din România în care anchetatorul este convertit de cel anchetat, aşa cum se întâmplă cu locotenentul Grecu.

În spaţiul sordid al sanatoriului penitenciar de la Târgu Ocna are loc întâlnirea memorabilă dintre două personalităţi duhovniceşti, este vorba de Valeriu Gafencu şi Richard Wurmbrand. Între cei doi se încheagă o prietenie autentică ce însă nu va dura mult pentru că ros de boală şi suferinţă, Valeriu trece în veşnicie lăsându-i însă prietenului său imaginea unui om care a reuşit să câştige Raiul. În închisoare, după propriile mărturisiri, Wurmbrand Îl simte pe Dumnezeu mai prezent ca oriunde. El reuşeşte să trăiască bucuria hristică a iubirii vrăjmaşilor de aceea mesajul lui mai târziu va fi „iubiţi-i pe comunişti”. Supranumit „Pavel de după cortina de fier” Wurmbrand este un exemplu pentru ceea ce a însemnat o viaţă de mărturisitor al secolului XX.

Având în vedere pe de-o parte eterogenitatea pe care o prezenta gulagul românesc, iar pe de altă parte, condiţiile extreme menite nu doar să producă exterminarea fizică ci să realizeze o disoluţie a interiorităţii şi o pulverizare a grilei morale şi axiologice a persoanei umane, devine important din perspectiva moralei creştine, şi nu numai, care a fost, sau care au fost soluţiile ce şi-au probat viabilitatea în atari situaţii.

Cu o doctrină care viza două puncte centrale ce contraveneau flagrant ideologiei comuniste (credinţa şi neamul), Mişcarea legionară a fost formaţiunea politică ce a ocupat locul de frunte în demonologia comunistă. Educaţi în spirit cazon şi ascetic totodată, legionarii au cunoscut prigoane numeroase şi sângeroase încă înainte de perioada comunistă. Dictatura carlistă, apoi cea antonesciană au însemnat pentru această mişcare ce avea adepţi cu precădere din rândurile tineretului, închisori şi execuţii, unele motivate, altele exagerate dar care au fost doar umbre a ceea ce va fi prigoana comunistă. Instaurarea regimului comunist găsea deja în închisori un număr mare de tineri legionari, marea majoritate a acestora înţeleseseră că temniţa poate fi receptată şi ca spaţiu al nevoinţei ascetice care duce la purificarea spiritului. Adoptând această perspectivă ei vor evolua din punct de vedere spiritual astfel că vor ajunge la trăiri mistice demne de filele unui pateric. Personalităţi ca cea a lui Valeriu Gafencu, Anghel (Arsenie) Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu se dezvoltă pe această direcţie constituind aşa numitul „grup al misticilor”, o adevărată şcoală monahală isihastă care practica rugăciunea neîncetată şi fapta creştină.

Legionarii şi nu numai, arestaţi după anul 1946 vor găsi la intrarea în detenţie aceste exemple care îi vor face să înţeleagă că spaţiul carceral nu este sfârşitul vieţii şi absoluta nefericire ci poate deveni un început al ei. Aşa cum mărturiseau cei intervievaţi (părintele Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Octavian Gherman) ei au adoptat „reţeta” celor mai vechi şi s-au dezmeticit înţelegând că „nu există suferinţă fără rost (…), suferinzii sunt garda de onoare a lui Dumnezeu” (interviu preot Ioan Sabău, 17.08.2008, sat Foldt, jud. Hunedoara, arhiva personală a autorului).

Încercând să depăşească imediatul cenuşiu şi disperant ei descoperă cu surprindere că : „…e păcat să ne pierdem vremea la închisoare şi să nu ieşim mai buni de aici decât am intrat” (interviu  Gherman Octavian, 06.08.2009, Cluj Napoca, jud. Cluj, arhiva personală a autorului).

În mod deosebit la deţinuţii cu afinităţi legionare este subliniată această viziune a suferinţei pentru propriile fărădelegi, dar şi pentru ale neamului. Ei sunt nişte sacrificaţi pe altarul neamului românesc care, prin jertfa lor, s-a curăţit şi s-a fortificat Ei nu doar că nu regretă sacrificiul, ci îl consideră un privilegiu şi din această viziune încărcată de eroism şi sacralitate vine forţa lor de tărie morală şi adesea chiar fizică. Plecând de la experienţa unui pedagog sovietic, A.S. Makarenko, Securitatea va pune în practică la penitenciarul Piteşti, destinat studenţilor – reeducarea. Un fenomen cu totul aparte ale cărui atrocităţi inimaginabile au mers cu mult dincolo de limita suportabilului şi de aceea în cazul lui criterii obişnuite de evaluare morală a actelor şi sentimentelor se cer cu obligativitate contextualizate. Reuşind să găsească între studenţii arestaţi un grup de indivizi dispuşi să încerce un astfel de experiment şi alegând Piteştiul ca prim loc de desfăşurare. Securitatea viza în fond crearea unui om robot, cu sufletul ucis, care după bătăi şi torturi inimaginabile şi-a negat şi terfelit tot ce avea mai sfânt, devenind astfel un supus docil, ascultând fără obiecţii ordinele trasate. Invariabil, toţi cei care au trecut prin acest experiment şi au dat mărturie despre el, afirmă că Piteştiul a fost iadul pe pământ. Fiecare metodă aplicată, de la bătăile de o cruzime înfiorătoare, până la scenele blasfemiatoare sau „statul în poziţie”, ori demascările interne (spovedanii răsturnate în care deţinutul povestea o serie de scabrozităţi referitoare la sine şi la membrii propriei familii, evident neadevărate) viza nu carnea şi sângele ci sufletul: „de sufletul tău am nevoie, banditule”, le spunea Ţurcanu celor intraţi în moara reeducării, el fiind dirijorul văzut al acestui scenariu diabolic. Ceea ce li s-a părut cel mai greu, şi faptul care a produs căderile cele mai spectaculoase a fost atunci când trebuia să-l baţi pe cel mai bun prieten ca să demonstrezi că te-ai transformat, că, după expresia lui Ţurcanu „ai scos putregaiul din tine”. Cazuri de pervertire tragică a interiorităţii ca în cazul lui Pop Cornel, Aligo Popescu, demonstrează monstruozitatea acestui experiment, ei nu au mai reuşit să îşi revină ca oameni. Pe de altă parte mult mai numeroase sunt exemplele în care, odată bătăile încetate, după chinuri interioare greu de descris, mulţi au reuşit nu numai să se recupereze, dar să iasă mai buni decât înainte, cu o tărie morală de neînfrânt şi cu o sensibilitate spirituală unică. Toţi mărturisitorii spun că singura lor salvare atât în timpul cât şi după perioada de reeducare a fost credinţa în Dumnezeu. Aşa cum concluzionează şi alţi analişti ai fenomenului, dacă experimentul Piteşti poate avea un sens, atunci cu siguranţă acesta este unul mistic.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa este unul dintre multele exemple de revenire spectaculoasă, dar el este cu atât mai elocvent cu cât trecut prin Piteşti şi Gherla (unde a fost reiterat, poate cu şi mai multă fantezie, tot ceea ce s-a întâmplat la Piteşti) el nu va înţelege nici după aceea să se ferească de confruntarea deschisă cu regimul comunist şi pentru că se angajează cu toată fiinţa în noua sa menire pe care şi-a ales-o, aceea de preot şi nu înţelege să facă compromisuri, va cunoaşte şi rigorile detenţiei politice în vremea dictaturii ceauşiste. Mărturisind despre Piteşti el îşi exprimă convingerea că ce s-a întâmplat acolo a fost o bătălie între bine şi rău care s-a dat pe câmpul de luptă din sufletul fiecăruia şi chiar dacă în mai multe împrejurări din pricina terorii paralizante ei au dat câştig de cauză diavolului, la ultima bătălie care a fost post – Piteşti, Dumnezeu a biruit în sufletul lor şi sufletul le-a „înmugurit”. Cei care s-au implicat de la început de bună voie şi mulţi din cei care li s-au alăturat ulterior au fost recompensaţi de sistem într-un proces regizat, în urma căruia au fost executaţi sau recondamnaţi. Experiment al terorii şi abjecţiei extreme, Piteştiul demonstrează viabilitatea şi totodată unicitatea soluţiei creştine în împrejurări limită. „Am rezistat pentru că am crezut în Dumnezeu, nelimitat, nelimitat” (Mărturie a lui Gheorghe Stănică). Există în peisajul concentraţionar românesc reprezentanţii a două mişcări religioase care vizau acelaşi lucru, revigorarea vieţii spirituale româneşti: este vorba despre Oastea Domnului şi despre mişcarea Rugului Aprins.

Oastea Domnului ivită în sânul BOR în anul 1923 se afla la ora instaurării regimului comunist, în ilegalitate, astfel reprezentanţii ei vor fi mai uşor de vânat de către aparatul represiv. Organizaţia Oastea Domnului era (şi este) o mişcare de masă care  prin întâlniri şi rugăciuni comune încerca să dea un suflu nou vieţii spirituale ce părea să lâncezească datorită viciilor care se accentuau în sânul societăţii. Perioada comunistă a însemnat pentru această mişcare proba de foc pe care a trebuit să o dea. Reprezentant al ei la acea vreme era poetul creştin Traian Dorz, un ţăran simplu dintr-o umilă localitate a judeţului Bihor dar care a înţeles să îşi trăiască experienţa carcerală ca o jertfă adusă Domnului. În fiecare moment în care tortura sau foamea sau alte lipsuri trupeşti se înteţesc, el adoptă acea acceptare smerită a celor rele ca şi a celor bune deopotrivă. Gheorghe Precupescu, Cornel Silaghi, Cornel Rusu – sunt exemple de membri ai acestei mişcări care au considerat perioada detenţiei ca timp de rugăciune şi spor duhovnicesc. Relatări referitoare la sfinte liturghii la care au participat în lagărele de muncă, la rugăciuni în comun, post sunt prezente în mărturisirile lor. Pentru poetul creştin Traian Dorz perioada închisorii se dovedeşte prolifică şi în ce priveşte creaţia poetică, multe din versurile sale pline de credinţă şi nădejde s-au născut în întunericul temniţei.

Mişcare elitistă, Rugul Aprins s-a născut la mănăstirea Antim şi l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Într-o vreme a răsturnării valorilor, a afirmării ca punct de reper a materialităţii, intelectualitatea bucureşteană şi nu numai, simţea nevoia unei regăsiri a propriului sine, a propriului suflet şi cum ar fi putut altfel decât prin rugăciune şi meditaţie. Sub oblăduirea unui călugăr isihast rus, Ivan Culighin şedinţele Rugului Aprins se desfăşoară realizând un nucleu de practicanţi ai rugăciunii isihaste care se vor trezi, într-o singură noapte, după gratiile Securităţii. Acuzaţi că „au vrut să dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu şi alţii” vor primi, în urma unui proces mascaradă precedat de anchete dure pedepse care variau între 25 de ani muncă silnică (Părintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) şi 5 ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea dată avea 74 de ani şi căruia detenţia îi va fi fatală.

Trezindu-se în spaţiul sordid al celulei comuniste, membrii Rugului Aprins şi-au dat seama că li se oferea cadrul propice exerciţiului lor spiritual. Întrebat în prezent despre relaţia lui cu Dumnezeu în detenţie, unul dintre membrii lotului mărturisea: „…mai aproape de Dumnezeu am fost când ăştia mă băteau până ce cădeam în comă şi atunci Dumnezeu mă readucea la viaţă şi eu Îl simţeam cel mai aproape, în inimă.” (interviu Arhim. Adrian Făgeţeanu, 23.08.2008, m-tirea Putna, jud. Suceava, arhiva personală a autorului).

Aparatul represiv comunist nu a cruţat nici femeile. Deşi mai reduse numeric ca bărbaţii ele au cunoscut rigorile temniţei cel mai adesea datorită ajutorului sau legăturilor pe care le aveau cu rudele şi cunoştinţele lor întemniţate. Cele care au fost închise pentru convingerile lor politice au fost în cele mai multe cazuri membrele Mişcării legionare. În cazul acestora regimul a fost necruţător şi adesea pe lângă pedeapsa primită la proces mai primeau şi un supliment administrativ astfel că cel mai adesea cumulul anilor de detenţie depăşea numărul de zece. Mărturisirea Aspaziei Oţel Petrescu referitoare la anii detenţiei este făcută cu seninătate şi, am putea spune cu bucurie, rugăciunile făcute în comun, postul, minunile evidente care le-au îmbogăţit anii detenţiei sunt pentru femeia care a intrat la 26 de ani în închisoare şi a ieşit la 40, cele mai frumoase momente ale vieţii ei. Ea, ca şi celelalte camarade ale ei, intră în închisoare cu conştiinţa că Iisus Hristos îi cere această jertfă. Perioada de detenţie o numeşte „exerciţiu de iubire” şi fiecare nouă restricţie care le era impusă însemna o potenţare a acestui exerciţiu. Relatarea cea mai tulburătoare pe care ne-o face şi despre care va pomeni şi o altă mărturisitoare cu care am stat de vorbă, Tanţa Moţei, este vindecarea de o boală gravă, nediagnosticată, a Elenei Codreanu, pe când se aflau la penitenciarul Mislea. Vindecarea a avut loc în urma a 40 de zile neîntrerupte de rugăciune pe care deţinutele le-au făcut pentru ea. Neîncetat, ziua şi noaptea, în timpul inspecţiilor şi al percheziţiilor, fără oprire a curs şuvoiul de rugăciune, iar în a 40-a zi bolnavă s-a vindecat complet.

După o mărturisire plină de evenimente în care graniţa dintre imanent şi transcendent este estompată, deţinuta afirmă: „Deci, cu adevărat, suferinţa este o cale de catharsis, o cale de purificare şi este o măsură plină de binecuvântare dacă ajungi să-i înţelegi rostul.”(interviu Aspazia Oţel Petrescu, 22.08.2008, Roman, jud. Neamţ, arhiva personală a autorului). Mărturiile orale sau scrise ale femeilor trecute prin temniţele comuniste, unele dintre ele cu tinereţea îngropată acolo au această constantă a raportării suferinţei la jertfa hristică. Sprijinul şi echilibrul lor se află în lumea sacrului, cu cât stăpânirea le împinge în suferinţă şi mizerie, cu atât nădejdea lor în Pronia divină devine mai tare. În frigul îngrozitor de la Miercurea Ciuc, riscând izolări ce puteau fi fatale, ele recită Sfânta liturghie sau cântă colinde în noaptea de Crăciun.

Atunci când credinţa nu este piatra de temelie, iar loviturile primite sunt prea dure, sufletul nu mai iese din detenţie fortifiat ci rănit şi ani în şir îi trebuiesc pentru vindecare. Este cazul Mariei Godea care, arestată doar la câteva luni de la naşterea fiicei sale trece prin chinuri cumplite, e pe punctul să-i fie tăiaţi sânii, primind apoi o condamnare de 7 ani, pe care o execută integral. Iar după detenţie nu poate scăpa de ispita urii, îşi simte sufletul chinuit, îi este foarte greu dar nu poate ierta, – dovadă evidentă că singura posibilitate de salvare în încleştarea cu sistemul diabolic comunist este răspunsul creştin, altfel salvarea morală a persoanei intrate în acest conflict devine imposibilă. Deţinutele provenite din mediul rural, majoritatea ajunse în temniţă pentru că nu şi-au trădat soţii (Elisabeta Rizea) sau pentru că nevrând să-i trădeze au fugit cu ei în munţi (Lucreţia Jurj), privesc detenţia ca şi relaţia lor cu noua putere dintr-o perspectivă specific tradiţională, conform căreia ritmurile statornicite de legile nescrise ale satului şi vieţii nu pot fi încălcate. Rabdă închisoarea şi torturile ştiind că altfel nu se poate, că în contextul dat, ăsta este rostul lor dat de Bunul Dumnezeu.

O serie întreagă de alte exemple mărturisitoare de la personalităţi exemplare ca Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, arhim. Mina Dobzeu, şi până la destine comune ca Gheorghe Stănciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probează prin viaţa lor, în care detenţia a însemnat un moment crucial că, parafrazândul pe Steinhardt, într-un univers concentraţionar rămâne soluţia mistică a credinţei. Rostind în ultimele clipe ale vieţii acel zguduitor „Să nu ne răzbunaţi!”, profesorul Vulcănescu pe lângă faptul că ne lăsa de îndeplinit o datorie grea, el mărturisea despre modul în care înţelesese el să privească pe cei care se făcuseră uneltele crimei. Asumându-şi dreptul de a suferi pentru Adevăr a ştiut că pentru a construi ceva nu se poate să pui ca temelie răzbunarea ci temelia trebuia să rămână jertfa lor, a celor ce în gropi comune şi în cimitire fără cruci s-au îngropat spre a rodi. „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12: 24)

Alături de alte personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti care au populat temniţele ţării, Mircea Vulcănescu, ca şi Nicolae Mărgineanu, George Manu, Constantin Noica şi nenumăraţi alţii au făcut din celula de închisoare amfiteatru academic, transformând detenţia care trebuia să secătuiască spiritul şi să usuce mintea, într-un fertil timp al îmbogăţirii culturale şi spirituale. Această atmosferă a efervescenţei culturale şi religioase este viu redată în mărturisirile lui Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, însuşi titlul scrierii sale fiind ilustrativ pentru ceea ce a însemnat în viaţa lui Steinhardt închisoarea. Botezul său care a avut loc într-o sordidă celulă din închisoarea Jilava, relatat şi de preotul oficiant, arhim. Mina Dobzeu este tulburător nu doar prin contrastul dintre profunzimea Tainei şi decorul celulei, ci mai ales prin exaltarea şi totodată firescul cu care este trăit evenimentul.

Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu relatează experienţa închisorii şi a anchetelor, de care nu a fost scutit nici în timpul regimului Ceauşescu, cu convingerea că acesta era răspunsul pe care un slujitor al lui Dumnezeu trebuia să-l dea în acele vremuri ateiste în care credinţa era abjurată şi numele lui Dumnezeu – hulit. A simţit tot timpul că nimic nu a fost întâmplător şi indiferent că a fost în temniţă sau în lagărele de muncă, el şi-a împlinit misiunea preoţească. A spovedit, a împărtăşit, de câte ori s-a putut a slujit Sfânta Liturghie. Aflat la izolare a compus rugăciuni de căinţă şi mărturisire pentru tot neamul românesc, căci suferinţa care ne-a fost provocată de comunism, este în mare parte, rezultatul păcatelor de care neamul nostru se face vinovat înaintea lui Dumnezeu. (interviu, Arhim. Mina Dobzeu, 22.08.2008, Huşi, jud. Vaslui, arhiva personală a autorului).

La majoritatea mărturisitorilor discursul le este structurat dihotomic: pe de-o parte, momentele de rugăciune în comun sau particulare, pomenirea acatistelor învăţate sau a sfintelor slujbe; iar pe de altă parte, atrocităţile şi suferinţa pe care o vedeau în jurul lor şi pe care o trăiau ceas de ceas. Iar dacă la nivel raţional mărturisirile lor sunt cât se poate de explicite, la nivel spiritual şi afectiv înţelegerea devine anevoioasă, căci altruismul, evlavia şi sensibilitatea amestecate cu abjecţia, delaţiunea şi teroarea sunt atât de ireconciliabile încât pare imposibil ca sufletul să le experieze deopotrivă ca intensitate şi simultan să reuşească să rămână credincios celor dintâi, ştiind totodată că aceasta este singura lui şansă.

Parcurgând numeroase mărturisiri ale experienţelor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detenţie, fie redate nemijlocit de protagonişti, în interviurile realizate, se constată că trăirea religioasă şi fenomenul creştin a cunoscut o manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaţiul ostracizant al temniţei devine prilej de adâncire spirituală,  într-o aşa măsură încât se poate afirma, că trăirea creştină în temniţele comuniste a fost un fenomen de masă.

De la efortul personal de interiorizare prin rugăciune şi asceză şi până la manifestările cultice complexe precum Sfintele Taine (Sfânta Liturghie, Spovedania), mediul carceral ne oferă exemple menite să demonstreze că o autentică viaţă creştină poate fi dusă în orice condiţii exterioare. Cea mai răspândită formă de trăire creştină a fost rugăciunea. Rugăciunile în comun, respectând un program ofereau deţinutului nou venit o schemă pe care îşi putea ordona viaţa duhovnicească. Luând parte la acest program, sesizându-i apoi pe ceilalţi care îşi continuau rugăciunile particulare, observând ulterior la aceştia o stare de spirit dominată de seninătate şi optimism, deţinutul adopta şi el această reţetă de rezistenţă pe care curgerea timpului şi evenimentele mediului carceral i-o dovedeau ca viabilă.

Părintele Dimitrie Bejan, preotul militar trecut prin lagărele siberiene şi apoi prin penitenciarele României comuniste a experiat nu numai puterea de rezistenţă pe care rugăciunea o dă celui întemniţat, dar a trăit fericirea unei rugăciuni făcute în suferinţă, când ciomegele gardienilor curgeau pe trupul istovit fără însă ca acesta să le simtă.

Salvat de rugăciune şi de dangătul clopotelor ce a pătruns prin pereţii celulei în care era zidit de viu, Nicolae Cojocaru, un ofiţer român ce cunoscuse rigorile Vorkutei siberiene, de data aceasta aflat în închisoarea Gherla, simte că reînvie şi capătă puterea de a rezista alungând din cuget gândul ademenitor al sinuciderii la care îl invitau zilnic torţionarii. „Doamne, Dumnezeul meu, de acum încolo sunt în stare să rezist până la marginile lumii.” (Nicolae Cojocaru, Filmul unei existenţe, („în regie proprie”), Ed. Gh. Andreica, Bucureşti, 2003, p.358.)  Maşina comunistă, ridicând ura de clasă la rang de virtute, urmărea cu asiduitate inocularea acestui sentiment şi la cei încarceraţi; prin urmare, existenţa, intensitatea şi frecvenţa cu care rugăciunea pentru vrăjmaşi apare în paginile memorialistice devine literalmente miraculoasă.

Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, aflat la Securitatea Uranus, experimentează şi el acest act sublim al rugăciunii pentru vrăjmaşi, după ce fusese torturat atât de îngrozitor de Brânzaru încât leşinase: „M-am ridicat în mâini, m-am întins pe pat, am închis ochii, apoi am început să mă rog pentru cei ce mă torturaseră şi mă întrebam dacă mă rog cu sinceritate sau numai pentru a-mi amăgi o conştiinţă ce-mi poruncea să fac aşa şi am fost fericit să văd în adâncul meu că-i iertasem pe călăi şi că mă rugam sincer. Am adormit gândindu-mă că Brânzaru va fi ajuns acasă, bucuros de ispravă, îşi mângâia nevasta sau poate îşi săruta pe frunte băieţelul sau fetiţa prin somn…” (Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pp. 271 – 272.)

Rugăciunea pentru sine, pentru ceilalţi de aproape sau de departe, pentru vrăjmaşi, pentru neam, pentru întreaga lume a fost suportul rezistenţei celor încarceraţi indiferent de loc sau timp. Acolo s-au estompat diferenţele confesionale, sociale, politice şi suferinţa a unit oamenii, deşi sistemul îşi dorea cu asiduitate să-i dezbine: „Ionescu era adventist reformist, Iliescu şi Gachi erau ortodocşi iar eu eram catolic. Ne rugam toţi împreună, fără a face polemică. Suferinţa ne făcea egali. Duşmanul comun era ateismul.” (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Ediţia a-II-a, Revăzută şi adăugită, Ed. Signata, Timişoara, sine anno, p.272). (va urma)