Arhiva zilnică: 30 ianuarie 2017

Jalnic Justiția Jubila!…

Data: 7 octombrie 2026 by Viorel Patrichi

În sfârșit, am aflat și noi din cauza cui și de ce arată România în ultimul hal. Vinovatul de serviciu și de supliciu a devenit Călin Georgescu, omul care trebuie pedepsit cu orice preț fiindcă a fost votat de majoritatea românilor și ar fi câștigat fluierând alegerile în al doilea tur de scrutin. „Nu cine votează contează. Contează cine numără voturile”, spunea părintele popoarelor frățești Iosif Visarionovici Stalin-Giugașvili. Să vă intre bine în cap: contează pe cine punem noi, nu pe cine votați voi! „Boilor!” – se subînțelege… Călin Georgescu a făcut praf economia României, mai ales că ne-a vorbit atât de insistent despre „hrană, apă, energie”. Nu avem hrană? Păi ce, nu putem importa din Olanda, din Germania? Nu avem energie? Păi ce, nu putem importa din Bulgaria pe unde curg doar câîteva pâraie? Sau cumpărăm din Ucraina, țară aflată în război cu un adversar sinistru, care îi bombardează zi de zi centralele electrice. Ce tot clămpăne ăsta despre importanța apei? Ce, noi nu știm ce este apa? Nu știu savanții, dar noi știm… Criza politică a fost provocată tot de Călin Georgescu. Din cauza lui, la noi se confundă pro-europenii cu pro-rușii care vor haos în România. Dacă nu ar fi fost Călin Georgescu, feciorul ăsta abulic de la Palatul Cotroceni ar fi făcut șapte guverne de-atunci, nu unul. În loc să se ocupe de guvernare (vorba vine…), Nicușor Daniel Dan trebuie să-și piardă vremea cu redactarea biografiei lui Călin Georgescu, acest personaj odios, care a vrut să dea lovitura de stat cu briceagul lui Horațiu Potra. Iar Potra este liber acum, i s-a ridicat și sechestrul de pe arme, de pe bani și de pe lingourile de aur. Până să-și tragă Nicușor ciorapii, mai vine un mandat și trebuie să se gudure pe lângă alde Grindeanu. Astea da personalități de care avem supremă nevoie!

Ce tot îi dați că s-a scărpinat președintele tuturor românilor sub ciorapi lângă actorul Volodimir Zedlenski? Îl mânca pe om sub elasticul șosetelor. Te duci pe câmp și-ți intră semințe de păiș în ciorapi și te mănâncă rău și te scarpini. Ce să faci? Te scarpini, e omenește. Și maimuțele se scarpină, inclusiv în toate găurile. Nu vi s-a întâmplat niciodată să simțiți o nevoie irepresibilă să vă scărpinați undeva la teatru, la televizor, la film, la o recepție, la o întâlnire sentimentală? Dacă îl mânca în altă parte? Dar nu l-a mâncat… Însă, lăudat fie numele lui Ion Iliescu, avem justiție liberă și oarbă. Nu chioară, oarbă! Adică ascultă orbește comenzile politicianiste, ca în anii 1950. Cum să te rogi așa, toată ziua, ca nărodul? Ce ne trebuie nouă „Dumnezeilă”? Uite nume ilustre, care au făcut ceva pentru patrie: Ion Iliescu, Adrian Năstase, Liviu Dragnea, Sorin Oprescu, Victor Ponta, Dan Ioan Popescu, ministru al Economiei în perioada de glorie năstăsească 2000 – 2004. Și atâția alții…

Sigur că avem destui nănăi care se bucură de drama lui Călin Georgescu și care cred în făcături juridice. Reamintesc un caz celebru: Romeo Stavarache era primar liberal de Bacău când a fost condamnat definitiv la patru ani de închisoare în urma unei mărturii mincinoase, lucru dovedit ulterior. În schimb, Dumitru Sechelariu, primar pesedist de Bacău, a distrus toată industria din orașul de pe Bistrița și a murit în cortul lui. (Așa scrie în Vechiul Testament…). Cel care a dat mărturia mincinoasă la presiunea procurorilor este un prosper om de afaceri din Bacău… Aceiași nănăi vor spune că „poporul român nu a sărit în apărarea lui Călin Georgescu”. Așa este, nu am ieșit, nu am pus foc la Curtea Constituțională, la DIICOT, la Ministerul Justiției, dar românii nu mai pot fi prostiți. Eu știu care este starea de spirit a majorității românilor, eu știu că ei dezaprobă imixtiunea grobiană a mafiei politicianiste în Justiție. Mai ales la comandă străină de țară. Desigur, păstrăm proporțiile, dar poporul român nu s-a revoltat după asasinarea lui Mihai Viteazul, a lui Corneliu Codreanu, a Mareșalului Antonescu, a lui Lucrețiu Pătrășcanu, a lui Nicolae Ceaușescu…

Da, românii se revoltă greu, dar și când o fac…

Numărul 797

Data: 7 octombrie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Și totuși, unde sunt votanții „domnului Președinte”?

Data: 7 octombrie 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Dacă ați urmări vreodată o ediție specială, transmisă direct din mijlocul diasporei, a celebrului show „Am întrebat o sută de români”, ați rămâne cu o dilemă sociologică de proporții biblice. De câteva săptămâni încoace, cuprins de o febră de reporter amator, am luat-o la pas prin Londra: ba prin magazinele românești pe unde mă opresc să-mi iau un borcan de zacuscă, niște eugenii sau ceva cu gust autentic de acasă, ba pe la diferitele șantiere pe unde mă poartă munca de zi cu zi. Am întrebat probabil o sută de conaționali, dacă nu cumva am depășit demult suta, un singur lucru simplu: „Cu cine ați votat la prezidențiale?”. Rezultatul? Un mister demn de dosarele secrete ale națiunii. Nimeni, dar absolut nimeni, nu recunoaște că a pus ștampila pe stimabilul, eminentul, olimpicul nostru Președinte. Te uiți pe canalele de știri, te uiți pe datele oficiale de la Biroul Electoral Central și vezi cifrele reci: omul nostru a câștigat detașat, adjudecându-și fotoliul de la Cotroceni cu un procent confortabil de peste 55 la sută din voturi. Matematica ne spune că mai bine de jumătate din populația activă la vot și-a pus speranțele în „nea Nicu democratul”. Și totuși, dacă te plimbi printre rafturile cu mezeluri românești din Londra sau prin pauzele de masă de pe șantiere, ai impresia că omul a fost ales de o entitate extraterestră sau de o mână de cetățeni invizibili. Pe toți îi vezi acum oftând, strâmbând din nas și criticând fiecare mișcare publică a eminentului.

Păi’, bine, măi oameni buni și frumoși, da’ chiar așa lipsă de recunoștință să avem?! În loc să fim fericiți, noi cârtim? Păi nu ne-a salvat omul de ruși? Nu ne-a scăpat el de marele pericol geopolitic, gata-gata să ne înghită? Ba mai mult, uitați-vă ce bine o ducem: nu s-a scumpit nimic, traiul e de vis, iar TVA-ul a rămas neatins, fix așa cum a promis el solemn, dând cu subsemnatul și semnând ferm pe un șervețel la televizor! O garanție fiscală mai ceva ca la Banca Națională! Și cu toate aceste realizări mărețe, alegătorii lui nu-i sunt deloc recunoscători. În loc să-i ridice statuie că ne-a scăpat de ruși și de scumpiri, toți dau din colț în colț și schimbă subiectul. Unde sunt, domnule, cei peste cinci milioane de alegători recunoscători? S-au evaporat în ceața britanică? Au intrat în programul de protecție a martorilor? Stau și mă întreb, într-un spirit de glumă, dar cu o ușoară strângere de inimă: de ce oare spun toți că n-au votat cu dumnealui? Să fie vorba de acel sentiment pur românesc de regret post-electoral, acea rușine tăcută când realizezi pe cine ai urcat în fruntea statului și preferi să pozezi în opozant moral? Sau poate că oamenii spun purul adevăr, iar eu am avut ghinionul statistic de a da doar peste ceilalți 45 la sută? Dar totuși, chiar din o sută de români întâlniți prin magazin sau la munca de pe șantier să nu nimerești nici măcar un singur susținător declarat al salvatorului de ruși? Am întrebat eu greșit sau poporul a dezvoltat o amnezie selectivă de masă?

Ca tabloul să fie complet tragicomic, intră în scenă și colegii mei de muncă din Republica Moldova, cu care împart schelele și șantierele Londrei. Frații de peste Prut privesc peripețiile de nota 10 ale Președintelui nostru ca pe un serial de comedie de calitate superioară. Ne râd în nas cu poftă, făcând glume pe seama gafelor, a discursurilor ceremonioase și a alurii de „olimpic la toate domeniile” a liderului de la București. „Ce președinte v-ați mai pus în fruntea țării, fraților!”, spun ei amuzați.

Partea cea mai interesantă este că ne amintim cu toții mobilizarea exemplară de la secțiile de votare din Chișinău, Bălți sau de la Ambasada din Londra. Știm bine că mulți frățiori de peste Prut au venit în număr mare la urne pentru a-l susține pe stimabilul, înregistrându-se zeci de mii, poate chiar peste 150.000 de voturi din Basarabia și diasporă care au cântărit greu în balanța finală. Dar dacă îi întrebi acum pe colegii de pe șantier, nici ei nu mai recunosc. Parcă au fost doar în trecere pe la secție să salute pe cineva, iar ștampila s-a pus singură pe buletin. Am ajuns astfel la un paradox național unic, trăit intens chiar și aici, printre străini. Avem un Președinte ales democratic, cu acte în regulă, validat, instalat la palat, dar pe care nu l-a votat nimeni. În ritmul ăsta, dacă mâine aș lua din nou magazin cu magazin și șantier cu șantier, s-ar putea să descoperim că nea Nicu democratul s-a votat singur și, eventual, a fost susținut doar de prima doamnă și de cei care au fabricat șervețelul cu promisiuni. În final, zâmbesc amărât și îmi văd de treabă. Poate că am întrebat eu greșit. Poate că trebuia să pun întrebarea altfel: „Cine își asumă nota de plată pentru următorii ani?” Dar bănuiesc că și la această întrebare, cei o sută de români ar privi la fel de mirați în stânga și în dreapta, dând din umeri și ridicând din sprâncene. Până una-alta, circul merge mai departe, Președintele își continuă mandatul impecabil, iar noi rămânem cu munca, cu dorul și cu umorul involuntar al unei națiuni care votează într-un fel și își amintește în altul.

De la toaleta din fundul curții la ChatGPT…

Data: 7 octombrie 2026 by Petru Jipa

În amintirea colectivă a generației mele, există un punct de reper olfactiv și vizual, o ancoră a umilinței umane: toaleta din fundul curții. Era o construcție precară, din scânduri bătute în cuie ruginit, care scârțâia sub greutatea existenței noastre brute. Acolo, în intimitatea forțată și în mirosul realității materiale, ne confruntam cu limitele corpului nostru biologic. Nu exista cloud, nu existau algoritmi predictive, ci doar necesitatea fiziologică și frigul care îți intra în oase. Astăzi, la doar câteva decenii distanță, interacționăm cu ChatGPT, o entitate imaterială, omniprezentă și politicos infinită, care ne răspunde în milisecunde la întrebări pe care bunicii noștri nici nu ar fi îndrăznit să le formuleze. Compararea acestor două extreme, groapa igienică rurală și inteligența artificială generativă nu este doar o exercițiu de nostalgie ieftină, ci o radiografie a saltului ontologic pe care l-a făcut specia umană. Dar este acest pas echivalent cu cel al lui Neil Armstrong pe Lună? Sau este, poate, un pas lateral, într-o direcție care ne îndepărtează mai mult de esența noastră decât ne apropie de divinitate? Primul aspect care trebuie disecat este viteza transformării. Aselenizarea a fost rezultatul unui efort concentrat, planificat timp de un deceniu, mobilizând resursele a două superputeri mondiale într-o cursă tehnologică fără precedent. A fost un moment singular, cristalizat în istorie. În schimb, tranziția de la latrina din curte la interfața conversațională a AI-ului a fost graduală, insidioasă și, paradoxal, mai radicală. Nu a fost o explozie, ci o eroziune. Am trecut prin faza telefonului fix, apoi a mobilului, a internetului dial-up, a broadband-ului, a smartphone-ului și, în final, a rețelelor neurale. Fiecare etapă a fost justificată prin prisma confortului și eficienței. Toaleta din curte simboliza izolarea și vulnerabilitatea; ChatGPT simbolizează conectivitatea totală și iluzia omniscienței. Dacă aselenizarea a extins spațiul fizic al umanității, revoluția digitală a colonizat spațiul cognitiv. Și aici apare prima fisură în analogie: cucerirea Lunii nu a schimbat natura umană, ci doar geografia ei; adoptarea IA schimbă modul în care gândim, creăm și, eventual, cum definim adevărul. Argumentul celor care susțin echivalența celor două evenimente se bazează pe magnitudinea impactului tehnologic. La fel cum motorul cu reacție a comprimat distanțele geografice, modelele lingvistice mari au comprimat distanțele intelectuale. Accesul la informație, care odinioară necesita ani de studiu în biblioteci prăfuite, este acum instantaneu.

Democratizarea cunoașterii pare a fi noul „un mic pas pentru un om”. Totuși, această perspectivă ignoră un detaliu crucial: pasul pe Lună a fost o realizare a ingeniozității umane pure, o victorie a minții asupra materiei inertă. ChatGPT, în schimb, este o oglindă. El nu creează ex nihilo; el recombină, sintetizează și mimează creativitatea umană existentă. Dacă astronautul a privit Pământul ca pe o bilă albastră fragilă, utilizatorul de AI privește în propria sa reflexie digitală, riscând să confunde ecoul cu vocea originală. Nu am cucerit un nou teritoriu; am externalizat procesul nostru interior de raționament către o cutie neagră algoritmică. Mai mult, trebuie să analizăm dimensiunea socială și psihologică a acestei tranziții. Toaleta din fundul curții, deși primitivă, era un loc al egalității absolute. În fața nevoilor biologice, rangul social se dizolva. Era o experiență comună, viscerală, care ne amintea că suntem animale. ChatGPT, dimpotrivă, promite o evadare din condiția animalică. Ne oferă răspunsuri sterilizate, lipsite de miros, de ezitare, de imperfecțiune. Această sterilitate este seducătoare, dar periculoasă. Prin delegarea gândirii critice și a exprimării către o mașină, riscăm o atrofiere a mușchilor intelectuali, similară cu cea musculară în cazul astronauților în microgravitație, dar cu consecințe mult mai subtile și ireversibile asupra identității culturale. Aselenizarea ne-a unit într-un moment de uimire globală; AI-ul ne fragmentează în bule de informație personalizate, unde fiecare își confirmă propriile prejudecăți printr-o voce artificială prietenoasă. Prin urmare, afirmația că acesta este „același pas” este o simplificare periculoasă. Pasul pe Lună a fost o expansiune orizontală a posibilităților umane, o afirmare a curajului fizic și ingineresc.

Trecerea de la intimitatea brutală a toaletei rurale la intimitatea virtuală a chatbot-ului este o expansiune verticală, dar și o adâncire într-un labirint, un simulacru. Nu am părăsit suprafața Pământului; am construit o realitate paralelă peste ea. Diferența fundamentală constă în agenție. Astronautul a controlat naveta; noi suntem, adesea, controlați de algoritmii care ne sugerează ce să scriem, ce să credem și cum să interpretăm lumea. În concluzie, de la scândurile reci ale toaletei din curte până la căldura falsă a empatiei simulate de ChatGPT, drumul parcurs este impresionant, dar nu neapărat ascendent în sensul evoluției spirituale. Este un pas gigant pentru tehnologie, dar un pas șovăielnic pentru umanitate. Dacă aselenizarea ne-a arătat cât de mici suntem în univers, AI-ul ne amenință să ne facă să uităm cât de complecși suntem în interiorul nostru. Poate că adevărata provocare nu este să mergem pe alte planete sau să vorbim cu mașini, ci să rămânem umani într-o lume care devine tot mai eficientă, mai rapidă și mai puțin autentică. Pasul pe Lună a fost despre explorare; pasul către AI este despre introspecție, iar dacă nu suntem atenți, riscăm să găsim acolo, în adâncurile digitale, nu o nouă frontieră, ci un vid sonor, unde ecoul propriei noastre voci se pierde în zgomotul alb al datelor.

Să fie pace!

Un omagiu ce va dăinui!

Data: 6 octombrie 2026 by Mihai Ogrinji

În urmă cu 90 de ani, mai exact în februarie 1936, lua ființă O.N.T. – ul. Generațiile mai tinere se prea poate să nu înțeleagă aceste inițiale, faimosul brand turistic fiind și el înstrăinat aiurea. Așadar, este vorba de Oficiul Național de Turism, care organiza dintr-un început un minunat concurs de fotografii și, tot cu maximă grabă, înființa și remarcabila revistă „România”. Câștigătorii concursului – fotografiile erau expuse într-o captivantă expoziție – primeau premii în bani. Familia regală participa la vernisaj, în primul rând prin regele Carol al II-lea. Regina Maria a vizitat și ea expoziția foto, un an mai târziu, adică pe cea din anul 1937. Nu-i de mirare. Iubea fotografia ca pe sine însăși. Era – o spun ziarele acelei epoci – cea mai fotografiată regină a vremii sale. Mai deținea și alte întâietăți: era prima regină din lume care a fumat în public sau și-a tăiat părul, preferând o coafură în format scurt. Mai mult: a fost regina neîntrecută în materie de călătorii externe. Pe unele și le-a consemnat singură în acele interesante „Însemnări zilnice”. Pe altele – și mă gândesc în primul rând la cea de peste Ocean – Jurnalul a fost ținut de o prietenă de-a reginei, doamnă de onoare. Este vorba de Simona Lahovary (Simky, cum îi spuneau apropiații), o excelentă observatoare a tot ce – văzut sau nevăzut – mișca în jur, orice detaliu fiind trecut printr-o cultură solidă, ținută nobiliară și, adesea, o judecată prea… obiectivă.

Așadar, în anul când se înființa ONT-ul, se împlinea un deceniu de la mult comentatul turneu al Reginei Maria în America și Canada. S-a scris mult și s-a comentat în fel și chip. Multe exagerări, de pildă, în privința entuziasmului cu care a fost primită. Mă rog, o butaforie în tot și în toate tipică vulgului american. Era epoca în care visul american consta dintr-o călătorie în Europa. Vă amintiți de… Un american la Paris. Erau puțini cei care, totuși, își împlineau năzuința. Între timp, desigur, lucrurile s-au schimbat, pentru ca astăzi, datorită unui defazat inter-galactic, să o ia razna rău de tot. În aceste zile, când s-a împlinit exact un veac de la… plecarea reginei Maria spre America și Canada – periplul propriu-zis s-a derulat între 18 octombrie-24 noiembrie 1926, întrerupându-se din pricina agravării sănătății regelui Ferdinand – la Muzeul Național Cotroceni a avut loc lansarea albumului „Regina/Queen”. Din capul locului se cuvine apreciat acest „volum in honorem arhitectei României Mari” realizat de Romania Student Tour. Este vorba de un program național de redescoperire și promovare a valorilor patrimoniului natural și cultural al României. Proiectul – inițiat de Paul Bordaș – are deja un impresionant patrimoniu propriu, realizat de inspirata comunitate „Fotogeografica”.

Vor fi în mod sigur nu numai laude – meritate cu prisosință -, ci și unele observații, sper de bună credință. De pildă, însuși titlul – „Regina/Queen” – ar fi fost, poate, mai corect în formula „Regina Maria a României”. Cum, inclusiv în cazul Fecioarei se adaugă obligatoriu Maria, la fel și în privința Reginei din Sabba sau Reginei Victoria rigoarea exactității, nefiind vorba de o ficțiune, nu se încalcă. Pe de altă parte fiind vorba de un omagiu binevenit, după atâtea și atâtea denigrări – și azi, ca și, mai ales, înainte de 1989 – un punct de vedere al unui istoric, fie chiar și N. Iorga – i-ar fi dat o firească altitudine, să zicem. De ce marele istoric? Poate și pentru consemnarea reginei Maria din „Însemnări zilnice – 1929”, când se afla la Barcelona: „Ce-ar mai turba bătrânul Iorga cel hain!” Motivul: „Pretutindeni am fost primită ca o regină în exercițiu al cărei doliu este respectat”… Mă rog, regina Maria a fost – nu reproduc strașnicul „portret” pe care i l-a făcut Simky Lahovari – și femeie și nu este cazul să intrăm în detalii. Meritele ei nu trebuie sub nici un aspect maculate, mai ales cele cu un imens efect diplomatic. De aceea, sunt convins că mai importantă a fost călătoria din 1919, în Franța, când se hotărau drepturile României la tratativele de pace, decât cea de peste Ocean, de acum un veac. La Paris a fost o fabuloasă prezență pentru Țară, pe când cea din America reprezintă oglinda propriului orgoliu. Și încă ceva: Regina Maria a ținut nespus de mult la statutul ei de scriitoare, de artistă, fapt omis, din păcate, în album, fiind, poate, irelevant pentru ideea acestui impresionant respect. În rest, Regina Maria reprezintă inegalabilul dar pe care U.K., poate din neatenție, l-a făcut vreodată României. Cadou care, sub toate aspectele, nu se va repeta niciodată. Ca și în privința SUA care, la Paris, în 1947, a uitat – și va uita mereu, ca și astăzi – de călătoria reginei Maria din 1926.

Cântecul nebulimbilor…

Data: 6 octombrie 2026 by Marin Neacșu

Apărută pe la 1204, epopeea cunoscută sub numele de „Cântecul Nibelungilor” este o lucrare literară anonimă care ne spune povestea lui Siegfried, un erou legendar german. De atunci încoace, germanii nu prea au mai avut eroi de legendă. Nu știu cum s-a făcut, dar marii lor „luptători” de atunci încoace, au avut câte ceva malefic, care nu prea cadra cu normele sociale. Din păcate legenda se termină prost pentru toți eroii, prinți, prințese, regi și regine, adică toți cei de la butoane. Prin poveste apare și un cneaz vlah, adică român cum li se spune azi locuitorilor fostei Dacii. Interesantă poveste. A venit anul de grație 2026 și un alt Siegfried tot de origine germanică, dar nu din mutherland ci din România, va face istorie, căci va împinge românii la luptă împotriva slavilor de la Răsărit, pentru că așa e scrisă povestea. Dar până acolo, Siegfried va trebui să lupte cu Brunhilzii autohtoni, pentru a-și obține regatul. Până acuma a luptat tot împotriva vlahilor, ca vasal al Ursuldei care l-a împins pe gâtul Prințului Nicușor, kaka ndidat la Siegespalast. Cam asta ar fi saga pe model german. în traducere ar fi cam așa: după luni de scremete și nesimțire, după ce parlamentarii, magistrații și probabil și serviciile secrete s-au odihnit în vacanța „binemeritată”, după lupte mai mult sau mai puțin reale dar bine regizate între Victoria și Cotroceni, Nicușor a decis să nominalizeze un viitor premier în persoana lui Siegfried Mureșan, care, în concepția celor care i l-au diktat, ar împăca și „das ziege” munchenez și „le chou” parizian, sau bruxelez, căci, fiind de origine germană se poate spune că va sluji interesele naționale, dar ca educație și propte, este în slujba frâncului. Oricum, indiferent pe cine va sluji mai mult, este cert că poporul român este ultimul pe listă, asta s-a văzut din activitatea lui în Parlamentul European.

Ei bine contrar tuturor celor care susțin că Mureșan nu are nicio șansă să obțină votul Parlamentului eu spun că vom avea un Guvern Mureșan oricât de mult s-ar lăuda acuma unii șefi de partide că „ei” partidul, grupul parlamentar, nu îi vor da votul. Spectrul unor alegeri anticipate nu surâde nimănui, pentru că: toate partidele sunt formate din indivizi, parlamentari, unul mai dornic de înavuțire decât altul, care au plătit bani grei la partide sau cămătari ca să își obțină locul elgibil pe listele de partid. Absolut niciunul, nici măcar șefii de partide, în condițiile zilei de azi, nu este sigur că va apuca un nou mandat el ca individ în caz de alegeri anticipate. Suntem la jumătate de mandat și nimeni nu cred că a câștigat din mite, șpăgi primite, afaceri, acte de corupție, cât și-a propus la început de mandat, nu și-au terminat afacerile, contractele cu statul, etc, încât să îi fie indiferent dacă va mai prinde un mandat la anticipate;

Niciunul din partide, dacă o luăm grosso-modo, nu are certitudinea că va putea obține peste 50 la sută la viitoarele alegeri, sau că va fi în măsură să obțină o majoritate parlamentară fără sacrificii și cedări dureroase în fața unuia din partidele declarate „dușmani de moarte”. Deci nici la nivel strategie de partid nu dorește nimeni anticipate. Mister Simion uită ce a pățit Georgescu, iar o nouă „procedură Georgescu” este mai mult decât posibilă la viitoarele alegeri, mai ales după ce Nicușor a declarat, legat de anularea alegerilor din 2024, că „nu este treaba românilor să facă aceste conexiuni…”. Deci dacă nu e treaba românilor de ce au fost confiscate și anulate alegerile din 2024, nu o să fie nici la viitoarele alegeri, că dacă mai încearcă cineva să afle mai multe decât trebuie va păți ce au pățit „abjecții și primitivii ăia de ciobani”.

Românii sătui de jocul de glezne al tuturor partidelor, încluzând aici și „aurarii”, nu vor mai ieși la vot dând astfel ocazia autorităților și partidelor să își rezolve voturile între ei, așa cum o fac din 89 încoace. Ursula și ai ei vor face presiuni asupra liderilor partidelor „europene” din România, să își vadă de adevăratele lor interese, adică să fie cuminți și să voteze noul guvern dacă vor să își mențină sprijinul stăpânilor și să își tragă și ei cât pot din banii primiți de la UE sau „ajutoarele” pentru Ucraina și Moldova. Iar cei care se uită la burgunzi ca la Soare, salivând, nebulimbii autohtoni, vor cânta partitura Ursuldei pe trei voci. Așadar, astrele sunt aliniate pentru un guvern „burgundez” cu miniștri alogeni pe buletin sau în suflet. În caz contrar, jăndarii știu ce au de făcut. Și mai există și varianta „Tomac”, adică retragerea candidatului înainte de vot. În cazul în care, prin absurd previziunea mea se va dovedi greșită și se va ajunge la anticipate, în fața pericolului ca aurarii să le ia caimacul, PNL și PSD, oficial sau neoficial, își vor da mâna cum au mai făcut-o și în 2012 când au complotat împotriva lui Băsescu, astfel încât cu sprijinul UDMR care va lua un scor istoric, să formeze o majoritate lejeră. Deci dragi români, nu mai luați în seamă declarațiile unora și altora sau analizele cumpăraților din canalele tv, stați liniștiți, au grijă alții și de președinții și de premierii voștri, nu vă mai înjurați unii pe alții pe FB, nu vă mai pierdeți timpul cu „studii de fezabilitate”, faceți ce ați făcut timp de 37 de ani, „stați liniștiți tovarăși!”

O poveste sau un avertisment?

Data: 6 octombrie 2026 by Mihai Batog-Bujeniță

Povestea Golemului se poate considera a fi, fără nici un fel de reținere, una dintre cele mai cunoscute povești din istoria culturală a omenirii. Și este firesc să fie așa deoarece dincolo de diferitele scrieri sau referiri critice, în timp, ideea a devenit captivantă și pentru industria filmului, cea care încă din anul 1920 a scos o producție pe acest subiect, iar mai apoi au apărut mult mai multe reprezentări de gen chiar dacă unele dintre ele, de exemplu franciza Frankenstein, reluau la modul metaforic ideea de bază. Iar mult mai recentele filme cu roboți, androizi sau platforme ale inteligenței artificiale nu fac decât să aducă nota de adaptare la noile condiții tehnologice ale aceluiași subiect. Da! Putem spune că povestea este foarte cunoscută chiar dacă cei tineri nu doresc și nici nu par a fi interesați de a surprinde subtilitățile care stau la baza acesteia! Dar oare este ea și înțeleasă așa cum foarte probabil și-au dorit cei care au adus-o în lumina cunoașterii generale în urmă cu secole? Pentru a găsi un răspuns cât de cât sustenabil la această dilemă vă propun să vedem cam cum putem interpreta datele istorice ale acestei bizare povești. În primul rând cred că este necesară elucidarea termenului „Golem” deoarece fiind provenit din ebraica veche nu este un simplu cuvânt, ci mult mai mult un concept pe care trebuie să-l adaptăm situației fiind un fel de cheie a înțelegerii acesteia. Cuvântul Golem ar putea fi tradus, destul de aproximativ totuși, prin amorf sau nici viu nici mort și apare o singură dată în Bibliile canonice (Psalmul 139:16) putând fi interpretat și ca masă fără forme sau substanță neterminată, fără chip (în ebraică: galmi), iar în ebraica modernă, cuvântul are chiar o conotație depreciativă ca prost sau neajutorat, ori de ființă fără creier. Devine firesc să avem o interpretare atât de complexă deoarece golemul este o ființă vie antropomorfă creată în întregime din materie neînsuflețită (de obicei, piatră și lut) o entitate cu o formă brută, o creatură incompletă, embrionică, fără individualitate proprie despre care, deși este viu, nu se poate spune că este însuflețit deoarece nu are suflet, acesta, sufletul deci, fiind acel eu superior, atribut care depinde direct de voința divină, purtătorul conștiinței și al personalității.

Deși scrierile despre Golem apar mai ales în Europa Evului Mediu, tradiția evreiască plasează știința „fabricării” acestuia mult mai adânc în timp deoarece ea este prezentată în Cabale (din ebraicul qabbāla, care înseamnă „tradiție” sau „ceea ce a fost primit” fiind o tradiție esoterică și mistică evreiască, bazată pe interpretări profunde ale Vechiului Testament (Torah) cu inclusiv ritualul necesar aducerii la viață a unei astfel de ființe. Există scrieri care consemnează faptul că un oarecare Samuel din Speyer trăitor în secolul al XII-lea, a creat un Golem, iar o altă sursă vorbește despre Solomon ibn Gabirol care în secolul al XI-lea ar fi făcut și el un Golem, posibil feminin, întrebuințat pentru treburile casnice. Alte scrieri ceva mai târzii vorbesc de rabinul Eliyahu din Chełm (1550-1583) cel despre care un cabalist polonez a scris: „Și am auzit, într-un mod sigur și explicit, de la mai multe persoane respectabile că un singur om trăiește aproape de vremea noastră, al cărui nume este R. Eliyahu, stăpânul numelui, care a făcut o creatură din materie (Ev. Golem) și formă (Ev. Tzurah) și a făcut o muncă grea pentru el, pentru o perioadă lungă de timp, și numele de emet a fost agățat de gât până când în cele din urmă l-a îndepărtat dintr-un anumit motiv, numele de pe gât și s-a transformat în praf”.

Știm că în comunitățile evreiești din întreaga lume erau consemnate cu grijă toate evenimentele într-un fel de jurnal de bord anual, așa că informațiile ajunse până la noi sunt cât se poate de credibile, mai ales că acelea referitoare la Golem au unele puncte comune precum: originea din Cabale, ritualurile aferente aducerii la viață a unei asfel de entități, materialele care se foloseau, dar și numărul, calitatea și chiar îmbrăcămintea celor care participau la un astfel de ritual. Prin urmare sunt greu de ignorat sursele informative sau de plasare a acestora în registrul ficțional. Cu toate acestea povestea Golemului intră cu adevărat în istoria culturală a omenirii în secolul al XVI-lea sub denumirea generică de Golemul din Praga cel care a fost adus la viață de Rabbi Judah Loew ben Bezalel (Ma-haral) în secolul al XVI-lea, pentru a proteja ghetto-ul evreiesc de persecuții. Maharal (מהר”ל) este un acronim ebraic care înseamnă „Moreinu Ha-Rav Loew” (Învățătorul nostru, Rabi Loew), ceea ce conduce la ideea că respectivul rabin era foarte prețuit pentru știința și înțelepciunea sa, fiind deci greu de crezut că un astfel de personaj, absolut real, ar fi posibil să se implice într-o ficțiune riscantă pentru imagine, de tip literar.

Dar pentru a înțelege mai bine contextul social care impune construirea unui golem, o acțiune care presupune și asumarea unor riscuri, este bine să analizăm unele dintre condițiile sociale care au impus, la acea vreme, inclusiv asumarea acestor riscuri. În acel secol, Praga era capitala Sfântului Imperiu Romano-German, iar împărat era Rudolf al II-lea de Habsburg (1552-1612) un personaj complex, controversat, dar și un erudit ocultist. Cam așa cum se întâmplă mereu în istorie, nu numai în acele timpuri, împăratul avea mare nevoie de bani pentru a duce tot felul de războaie, pentru construcții magnifice, dar și pentru cheltuielile unei curți strălucitoare și extravagante. Bani însă nu prea se găseau fiindcă economia de bază a imperiului era una încă de tip feudal, deci cu profituri foarte modeste. Singurii din imperiu care posedau sume de bani erau evreii a căror politică economică se baza pe meșteșuguri și comerț, iar politica financiară de tip tradițional impunea economia resurselor bănești ca fiind o garanție pentru vremurile viitoare. Prin urmare, împăratul a făcut exact precum înaintașii săi, adică a amenințat comunitățile evreiești cu represalii dacă nu îi „împrumutau” bani. Însă evreii chiar știau ce înseamnă a împrumuta un cap încoronat și de aceea au făcut unele gesturi de bunăvoință, dar au intrat și pe secvența negocierilor fiindcă istoria le demonstrase că oricât de mult ar fi dat nu puteau acoperi lăcomia unui împărat. Din această cauză în Praga au fost declanșate unele acțiuni violente folosindu-se tehnica provocărilor interconfesionale, una care dădea de cele mai multe ori rezultatele scontate. Într-o asemenea situație, viața membrilor comunității evreiești din Praga devenea oricând expusă bandelor de jefuitori stimulate de toleranța oficialităților, așa că rabinul Judah Loew ben Bezalel, cel mai probabil un înalt responsabil al comunității, a hotărât să dea viață unui Golem care să o apare de tâlhari.

Cunoscător al tradițiilor cabalistice, a inițiat ritualul fiind însoțit de fratele său, dar și încă un bărbat, toți trei făcând parte dintre leviți (Descendenți ai lui Levi, unul dintre cei doisprezece fii ai patriarhului Iacov, a cărui seminție a fost destinată preoției Vechiului Testament; figurativ: Cărturari care învățau și propovăduiau Legea la evrei), deci oameni cu o cultură mult peste medie. Interesant este mai ales faptul că întregul ritual a fost consemnat și se poate accesa și acum, iar precizarea formulelor magice care determinau intrarea în viață a ființei din lut precum și cea care asigura controlul ei de către om devine deosebit de importantă. Din textele anerioare se putea afla, destul de vag totuși, că activarea Golemului se producea prin utilizarea ritualică a unor litere din alfabetului ebraic formând un „shem” (oricare dintre Numele lui Dumnezeu), iar shemul era scris pe o hârtie și pusă în gura sau pe fruntea acestuia. Referitor la golemul din Praga aflăm din cele consemnate că literele scrise de rabin pe fruntea Golemului, conform tradiției mistice evreiești, sunt cele din cuvântul ebraic emet (אמת), care înseamnă „viață”, iar prin ștergerea primei litere, aleph (א), rămâne met (מת), „moarte”, moment în care Golemul se dezactivează sau se autodistruge. Este necesară însă o mică explicație! Scrierea ebraică are o singură vocală aleph (א), dar fonetica (rostirea) oricărui cuvânt conține și alte vocale care sunt introduse conform unor reguli pe care cel care învață să citească le primește de la învățătorul său. Din această cauză apar unele aparente neconcordanțe între cuvintele scrise și rostirea lor, dar și unele diferențe între scrierea fonetică accesibilă înțelegerii lărgite și scrierea cu litere ebraice mult mai greu de abordat fără îndrumător.

Oricum, după aducerea la viață a Golemului acesta primește și un nume, Josef, fiind însă mai bine cunoscut ca Yossele, iar evreii, cu recunoscutul lor spirit ludic, îl numeau cu multă bunăvoință “Yossel cel prost” sau “Yossel Argilă”, care înseamnă de fapt “Yossel Golemul”. Este încă o dovadă a faptului că povestea are un suport cât se poate de solid în realitatea istorică. Rabinul Loew îi aduce la cunoștință lui Yossele sarcinile pe care le are de îndeplinit, iar în fiecare vineri seara el îl dezactiva, astfel încât să-l lase să se odihnească de Sabat. Numai că într-o seară de vineri, rabinul Loew a uitat să facă acest lucru și s-a temut că Golemul va profana Sabatul. Așa că s-a întors și l-a dezactivat, dar nu l-a mai readus niciodată la viață. Aceasta este o variantă a poveștii, însă cel mai probabil adevărul ar fi că Golemul, neavând conștiință și neputând deci să deosebească binele de rău va începe că lovească exact în cei pe care primise sarcina să-i apere, așadar dezactivarea totală a fost o măsură cât se poate de necesară. Desigur a mai apărut și o variantă romantică, una în care Golemul se îndrăgostește și fiind respins devine periculos. Este fără îndoială un adaos târziu, un fals edulcorat, destinat consumului prioritar domnișoarelor visătore, deci inutil de analizat.

Mult mai interesantă este însă continuarea poveștii din care aflăm că resturile Golemului au fost ascunse de rabinul Loew în podul Sinagogii din Praga, numită și acum Singoga Veche Nouă, cea mai veche sinagogă funcțională din Europa și a interzis de atunci oricui să mai intre în pod. De aici se vor naște alte legende, însă când sinagoga a fost renovată în anul 1884 nu s-au găsit nici un fel de urme ale Golemului și astfel a apărut o nouă variantă a narațiunii, aceea că între timp resturile fuseseră sustrase și apoi înhumate într-un cimitir din Praga, acolo unde acum se află turnul de televiziune Žižkov. Desigur a apărut și componenta comercială a poveștii, așa că și în prezent în fața sinagogii din Praga se găsește o movilă de lut despre care se spune că ar reprezenta resturile golemului. Și chiar dacă nimeni nu crede cele spuse, turiștii sunt încântați de ceea ce văd, iar afacerea se dovedește de sute de ani profitabilă. Fac toate aceste menționări doar pentru a vedea cât de puternic a fost impactul emoțional al istoriei acestui eveniment pe care ar fi de-a dreptul lipsit de logică, de înțelepciune, dar și foarte greșit, să-l considerăm doar o simplă fantezie literară.

Foarte bine! Admitem că este un fapt istoric, desigur cu misterul său aferent și chiar cu adaosurile ulterioare atât de specifice evenimentelor cu impact social, dar ne putem pune, foarte firesc, întrebarea: de ce ar fi această poveste un teribil avertisment adresat urmașilor? Răspunsul ar trebui să fie simplu și să pună în evidență faptele narate de vechea poveste. Primul ar fi că aducerea la viață a unor ființe de către oameni, chiar dacă aceștia sunt înțelepți și au acces la cunoștințe străvechi, reprezintă o sfidare a regulilor divine, iar lipsa sufletului din aceste ființe le face să nu poată fi răspunzătoare pentru faptele lor. De aceea rabinul Loew a distrus la un moment dat Golemul, iar resturile acestuia au fost ascunse. Era conștient de marele pericol pe care îl reprezenta produsul științei sale. Oare știa sau intuia rabinul că peste ceva vreme vor fi oameni lipsiți de morală care vor crea tot felul de golemi fără să-și asume vreo răspundere?

Înclin să cred că da! Rabinul cunoștea firea trufașă a oamenilor și ar fi dorit să-i ferească de roadele trufiei lor. Faptul că nu a reușit, mă face să cred că și știința a încăput pe mâinile unor iresponsabili interesați numai de glorie și câștiguri deoarece, fără îndoială, lumea care ne înconjoară astăzi este plină de golemi sub diferite forme, dar toate aceste realizări sunt aparent aflate în serviciul omului și doar pentru confortul său personal. Nu vorbesc desigur despre frigiderul inteligent, deși chiar și el ne dă o formă de dependență și nici de automobilul autonom cel așteptat cu nerăbdare de câțiva ani, dar aduc în atenție cel mai nevinovat aparat pe care îl purtăm toți cu mândrie și de care nu ne mai putem despărți: telefonul mobil. O formă de exprimare a inteligenței tehnologice fără de care nu ne mai putem imagina viața! Ne domină oare micul device pe care îl avem în buzunar? Merită să ne gândim și la acest aspect deoarece în viitorul predictibil este foarte posibil ca el să ne schimbe viața radical și într-un mod ireversibil. Dar nu este cazul să ne oprim aici! Industria este plină de roboți, iar peste un timp platformele inteligenței pe care o numim încă „artificială” vor echipa tot felul de androizi construiți în scopul declarat de a ne îmbunătăți viața.

Doar că inteligența are și calitatea de a se autoperfecționa, de a evolua și devine foarte posibil ca, la un moment dat, exact aceste mașini, foarte asemănătoare Golemului din poveste, făcute deci din materiale comune și aduse la o formă de viață care exclude însă prezența sufletului, deci conștiința ori capacitățile empatice, adică exact ceea ce ne definește ca oameni, să preia controlul asupra creatorilor. Iar când entitățile pe care noi le construim acum se vor întreba, foarte posibil, la ce folosim noi, răspunsul în mod sigur ne va defavoriza deoarece consumăm mult prea mult și suntem, printre altele, un pericol pentru întreaga planetă. De aici și consecințele previzibile și nu trebuie să uităm nici faptul că, spre deosebire de rabinul Loew, noi nu avem nici un control asupra noilor golemi, iar o luptă cu aceștia este pierdută din start. În acest sens consider că Ray Kurzweil, gurul scientolog de la Google și în același timp unul dintre cei mai cunoscuți transhumaniști ai omenirii, devine foarte convingător când afirmă că: În societatea „noastră” modernă, golemii sunt printre noi. Sunt golemi tehnologici sau sanitari pe care oamenii de știință „aproape magicieni” îi creează pentru confortul nostru (slogan consumerist) sau pentru siguranța noastră (slogan nazist) pot deveni independenți și sunt cu mult mai riscanți decât golemul din Praga, pentru că își pot crea propria identitate și voință, pot căpăta răutate sau nebunie și își pot trăda creatorii. Cu mult mai grav este că noii golemi informatici pot ajunge pe mâna unor controlori nebuni, care ar putea dispune de prea multă putere asupra noastră, în căutarea imortalității lor. Chiar dacă am considera toate informațiile despre Golem ca fiind simple ficțiuni, cum istoria a demonstrat de multe ori că nebuni care să controleze orice forță disponibilă și capabilă de distrugeri nu au lipsit, ba chiar ne-au prisosit, devine lesne de înțeles de ce prin distrugerea propriei creații înțeleptul rabin Loew ne-a transmis totuși un teribil avertisment. Pe care, evident, noi l-am ignorat, iar consecințele este foarte posibil să le vedem în curând!

Următoarea mare criză a Europei…

Data: 5 octombrie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Decizia luată de statele G7 (Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americi) de eliberare a o sută de milioane de barili din rezerve „pentru Europa”, nu înseamnă rezolvarea crizei combustibililor în UE… Și nu se constituie nici măcar într-o fandare a penuriei inevitabile de motorină și benzină, nici măcar cât să fie depășită iarna, cele o sută de milioane de barili nefiind constituite doar din motorină, ci și din petrol. Iar aici apare principala problemă. Petrolul crud, care va veni majoritar din SUA, ridică probleme majore de rafinare pentru instalațiile europene. Pentru că Bruxelles -ul a reușit să lase iarăși cărțile în avantajul „unchiului Sam”. Astfel, deși nevoia imediată a Europei viza motorina gata rafinată, acesta a picat în plasa propriei neputințe și provocări tehnologice. Și nu doar că nu a făcut rost de motorină din afara Europei (inclusiv din SUA), care să fie cât mai rapid utilizabilă pentru transportul de marfă, dar va fi și „înecată” (tehnologic) cu un petrol greu de rafinat. Desigur, pare un aranjament, mai ales în prag de iarnă, destul de corect pentru principalele două părți vizate. Europa care are nevoie de motorină, dar a obținut mai mult petrol (și, în fond, e treaba ei să se descurce în gestionarea rafinării acestuia) și Statele Unite, de unde era așteptată mai multă motorină pentru UE, dar care, acum, și-au protejat rezervele interne (destul de mici de altfel), oferind, în schimb, petrol (chiar dacă știa că acesta este greu rafinabil în Europa). Astfel, deși vor fi eliberate o sută de milioane de barili de petrol și combustibili pentru Europa, tot UE (în esență, chiar statele membre care au nevoie de motorină) va pune la dispoziție cea mai mare cantitate de motorină, din rezervele de urgență ale țărilor, în timp ce Statele Unite vor contribui majoritar cu țiței. Or, tot acest petrol va trebui prelucrat, iată, în Europa… În rafinării care lucrează deja de mult prea multă vreme (de peste patru ani, de război…) la capacitățile maxime și care au tot depășit normele tehnice de revizii (care au fost „sărite” pentru a se putea livra combustibili Ucrainei), având tot mai mult nevoie de acele opriri tehnice și de mentenanță. Și tocmai Bruxelles -ul, care nu a fost în stare să obțină mai multă motorină, va trebui să coreleze toate aceste revizii tehnice din rafinăriile Europei pentru a nu se ajunge în situația în care mai multe unități să fie oprite în același timp. Mai ales la început de iarnă… Toate acestea pentru că „unchiul Sam” a reușit din nou să se impună. A obținut o eliberare de petrol și combustibili, în marja deciziei „G7”, care îl avantajează net, alocând din propriile rezerve majoritar petrol spre Europa și mult mai puțină motorină. Motorina de care Europa avea nevoie imediată. Și care putea fi utilizată rapid, pe când, petrolul, pe care SUA îl va trimite în UE, nu doar că va trebui rafinat (în unități deja suprasolicitate), dar va ridica dificultăți tehnice majore de prelucrare din cauza structurii sale (sulfurice), neputând fi prelucrat oriunde.

Este drept, Statele Unite oricum dețin în rezerva lor strategică (din care se va face eliberarea de barili conform acordului G7) aproape în totalitate țiței neprelucrat („crude oil”), și mult mai puține produse rafinate (motorină). Dar, tocmai știind acest lucru, Bruxelles -ul trebuia să obțină lucrul cu adevărat important în această criză: degrevarea rafinăriilor europene prin prelucrarea petrolului american chiar în SUA. Doar așa s-ar fi putut reduce presiunea pe rafinăriile europene, suprasolicitate, și ar fi fost gestionat și riscul distrugerii, prin sulfurare, a unor instalații critice.

Pe de altă parte, însăși criza de combustibili ar putut fi gestionată de către Bruxelles din timp. Și poate că și aici este și un mesaj al Statelor Unite, care au reușit să inverseze procentul de motorină/petrol așteptat de UE a fi eliberat în cadrul deciziei G7. Pentru că dacă Europa și-ar fi redus transferurile de motorină către Ucraina, rafinăriile ei ar fi fost acum disponibile. Pentru asta însă, Bruxelles -ul ar fi trebuit să optimizeze capacitățile de rafinare în interesul UE, nu al Ucrainei… Dar cioclii războiului se încăpățânează în deciziile lor, periclitând, nu doar economia Uniunii, care depinde masiv de motorină, ci și securitatea Europei. Aceea în care, tocmai liderii ei anunță, ba, chiar insinuează, simulează și aproape forțează războiul, uitând că prin venele oricărei mașinării de război, înainte de gloanțe, obuze, drone, trebuie să curgă motorină. Fără de care, „mașinăria” nu se poate urni. Iar în timp ce acest Bruxelles, tot mai despotic, vântură într-una probabilitatea unui atac al Rusiei, aproape invocând nevoia de război a Europei pentru însăși „binele” economiei ei (!), și pentru care ar trebui să fim pregătiți, inclusiv în ceea ce privește stocurile de combustibili, prin acordul de eliberarea de petrol și motorină al G7, tocmai acele stocuri, de care statele membre ar trebui să țină „cu dinții”, vor fi golite… Lăsând Europa vulnerabilă… Și nu doar în prag de iarnă…

Europa are nevoie dară de motorină. Pentru utilizare imediată. Și nu atât de petrol. Mai ales un țiței care, pe lângă faptul că trebuie introdus într-o zonă de rafinare în care capacitățile sunt deja suprasolicitate, trebuie și optimizat (ca amestec cu alte sorturi de țiței – iar asta este o provocare în sine…) pentru a putea fi prelucrat fără a distruge instalațiile… Pentru că, dacă Europa își sulfurează capacitățile de rafinare, nici măcar întoarcerea în genunchi spre țițeiul rusesc (pentru care au fost proiectate și construite aceste rafinării) nu o va mai salva… Iar ceea ce putea fi o situație „de avarie”, dar având soluții la îndemână, chiar în interiorul Europei (în primul rând, prin revizuirea priorităților de transfer de motorină către Ucraina) ar putea deveni o criză de lungă durată… Și nu doar ca o lungă iarnă, afectând economiile statelor europene, ci într-o expunere în care securitatea, stabilitatea vor deveni tot mai translucide în dicționarul acestui „woke” bruxelez decizional (economic, social, demografic) fatal Europei…

„Avertizorul de integritate”: Anularea alegerilor din 6 decembrie 2024. Statul român Vs. Calin Georgescu

Data: 5 octombrie 2026 by Zoe Dantes

Patru zile. Cine a hotărât? Și sub a cui presiune? În România, democrația a reușit o performanță pe care cu greu o mai poți explica unui cetățean fără să-i ceri să aibă și răbdare, și memorie, și nervi de oțel. Pe 2 decembrie 2024, Curtea Constituțională valida rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale. Pe 6 decembrie, aceeași Curte anula întregul proces electoral. Patru zile. Între două hotărâri care au schimbat radical sensul alegerilor prezidențiale din România. Patru zile în care au apărut documente declasificate, au intrat în scenă informații furnizate de mai multe instituții ale statului, a avut loc o ședință CSAT, a fost convocată o întâlnire informală a CCR, iar România a ajuns să-și anuleze propriul proces electoral. Patru zile care au intrat deja în istorie. Și tocmai de aceea trebuie să le reconstruim. Pe 2 decembrie 2024, CCR valida rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale și confirma continuarea procesului electoral pentru turul al doilea. Călin Georgescu și Elena Lasconi urmau să se confrunte pe 8 decembrie. Instituțional, alegerile mergeau înainte. Nu exista atunci o hotărâre de anulare. Nu exista încă public ceea ce avea să schimbe radical situația în următoarele zile. Pe 28 noiembrie avusese loc ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării, convocată și prezidată de președintele Klaus Iohannis. Aici trebuie să ne oprim puțin. Pentru că atunci când spunem CSAT spunem, de fapt, o structură în care se întâlnesc vârful politic și instituțional al statului român cu principalii responsabili ai securității naționale. Nu vorbim despre o redacție, despre un grup de comentatori sau despre niște oameni care discută pe Facebook. Vorbim despre instituțiile statului român. În documentele prezentate ulterior public au apărut informații provenite de la SRI, SIE, STS și MAI. Aceste instituții au avut, fiecare, propriile date și propriile evaluări prezentate în cadrul procesului instituțional care a urmat. Asta înseamnă că povestea nu poate fi redusă la „CCR a decis” și atât. Înainte de decizia CCR a existat un circuit instituțional al informației. Au existat servicii, ministere, structuri de securitate, evaluări și documente. Și deasupra acestui circuit instituțional se afla președintele României de atunci, Klaus Iohannis, care era și președintele CSAT. El a convocat ședința. El a prezidat-o. Iar pe 4 decembrie a aprobat declasificarea documentelor prezentate de instituțiile emitente. Asta este responsabilitatea instituțională. Nu înseamnă că președintele a redactat rapoartele sau că a luat decizia CCR. Înseamnă că numele lui nu poate lipsi din cronologia acelor zile.

Pe 4 decembrie, România a aflat că instituțiile de securitate prezentaseră informații privind presupuse acțiuni de influențare a procesului electoral, finanțări netransparente, operațiuni în mediul online, atacuri cibernetice și ceea ce documentele au descris drept o operațiune de influență străină. În centrul dezbaterii publice a ajuns TikTok, alături de acuzațiile privind o presupusă operațiune rusească. Rusia a negat implicarea. Și aici trebuie să rămânem cu documentul în mână: una este ceea ce au susținut instituțiile române, alta este ceea ce a fost demonstrat ulterior prin anchete, iar alta este ceea ce s-a transformat în narațiune politică. Pentru că între un raport de intelligence și o sentință istorică există o distanță. Iar acea distanță trebuie explicată. Pe 6 decembrie, în dimineața în care România încă se pregătea pentru turul al doilea, judecătorii CCR s-au reunit într-o întâlnire informală pentru a discuta cererile de anulare și informațiile devenite publice. Mai târziu, CCR a adoptat Hotărârea nr. 32 și a anulat întregul proces electoral. Nu doar turul al doilea. Întregul proces. Aici este punctul în care întrebările devin inevitabile. Ce informație a fost considerată decisivă între 2 și 6 decembrie? Ce a știut CCR pe 6 decembrie și nu avusese la dispoziție pe 2 decembrie? Ce documente au fost analizate efectiv? Ce au prezentat instituțiile? Ce au întrebat judecătorii? Ce răspunsuri au primit? Ce s-a discutat în întâlnirea informală a CCR? A existat o stenogramă? Un proces-verbal? O altă formă de consemnare? Dacă există, unde este? Dacă nu există, de ce nu există? Sunt întrebări simple. Tocmai de aceea sunt atât de importante. Pentru că ulterior Călin Georgescu a cerut public desecretizarea atât a stenogramei ședinței CSAT, cât și a documentului referitor la întâlnirea informală a CCR de dinaintea anulării alegerilor. Faptul că a cerut acest lucru este un fapt public. Faptul că întâlnirea informală a CCR a existat este relatat contemporan. Ce nu putem spune fără document este ce s-a discutat acolo și dacă există o stenogramă propriu-zisă. Iar aici statul trebuie să fie foarte clar. Nu putem construi o acuzație pe baza existenței presupuse a unei hârtii. Dar nici nu putem închide întrebarea spunând că nu contează ce s-a discutat într-o întâlnire care a precedat una dintre cele mai importante decizii politice și instituționale ale ultimilor ani.

Mai este ceva. În această poveste nu există doar CCR și CSAT. Există instituțiile care au furnizat informații. Există SRI. Există SIE. Există STS. Există MAI. Există structurile din interiorul acestor instituții care au colectat, analizat și transmis informațiile. Există președintele României, care a condus CSAT și a aprobat declasificarea. Există Guvernul și autoritățile electorale care au trebuit să pună în aplicare consecințele anulării. Există CCR, care a luat hotărârea juridică. Și există întregul lanț instituțional care a precedat momentul în care hotărârea a devenit posibilă. Toți acești oameni și toate aceste instituții trebuie priviți prin prisma responsabilității lor istorice. Nu spun că toți sunt vinovați. Spun că toți trebuie să poată explica ce au făcut. Pentru că istoria nu va reține doar numele judecătorilor care au semnat Hotărârea nr. 32. Istoria va întreba cine a furnizat informația. Cine a cerut-o. Cine a analizat-o. Cine a transmis-o. Cine a declasificat-o. Cine a convocat ședința. Cine a luat decizia juridică. Cine a executat-o. Cine a considerat că situația era atât de gravă încât un proces electoral deja validat trebuia anulat în întregime. Și, mai ales, cine a considerat că nu mai există altă soluție. Aici apare și numele lui Klaus Iohannis. Nu pentru că trebuie să-i atribuim noi o decizie pe care nu a luat-o formal. CCR este instituția care a anulat alegerile. Asta trebuie spus limpede. Însă Iohannis era președintele României. Era președintele CSAT. A convocat ședința din 28 noiembrie. A aprobat declasificarea documentelor prezentate de instituțiile emitente. A fost șeful statului în zilele în care informațiile au trecut din zona clasificată în spațiul public și apoi au ajuns în centrul argumentației care a precedat anularea alegerilor. Așadar, numele lui nu poate lipsi din această istorie. La fel, numele conducerilor instituțiilor care au furnizat informațiile nu poate fi șters din fotografie. Dacă o instituție a prezentat un raport care a contribuit la fundamentarea unei decizii istorice, responsabilitatea instituțională nu se termină în clipa în care documentul este predat. Istoria va întreba cine l-a întocmit, pe ce date, cu ce grad de certitudine și ce concluzii putea sau nu putea susține.

Asta este ceea ce lipsește adesea din dezbaterea publică. Ne certăm asupra rezultatului, fără să reconstruim mecanismul. Apoi apare întrebarea despre Călin Georgescu și pozițiile sale privind războiul din Ucraina. El susținea public oprirea războiului și criticase sprijinul militar acordat Ucrainei. Aceste poziții sunt documentate. Nu avem însă dreptul să transformăm simpla lor existență într-o explicație pentru anularea alegerilor. Dacă cineva susține că aceasta a fost cauza reală, trebuie să arate documentul. Dacă asemenea discuții au existat în instituțiile statului, ele trebuie făcute cunoscute în măsura permisă de lege. Dacă nu au existat, atunci această ipoteză trebuie abandonată. Asta înseamnă cercetare. Nu să alegem dinainte răspunsul și apoi să căutăm dovezi pentru el. La fel trebuie tratate afirmațiile despre Macron, Franța, Thierry Breton, Statele Unite sau alte presupuse intervenții externe. România nu poate înlocui o narațiune despre ingerința Rusiei cu o narațiune despre ingerința Occidentului doar pentru că prima ne convine mai puțin sau a doua ne convine mai mult. Fiecare afirmație trebuie pusă în fața documentului. Dar există o întrebare legitimă pe care nimeni nu ar trebui să o considere „pro-rusă”, „anti-europeană” sau „extremistă”: dacă alegerile au fost anulate din cauza unei amenințări atât de grave pentru securitatea națională, vrem să știm exact care a fost lanțul decizional. Cine a sesizat pericolul? Cine l-a evaluat? Cine l-a confirmat? Cine a cerut declasificarea? Cine a considerat informațiile suficiente? Cine a cerut anularea? Cine a decis anularea? Și cine a exercitat, eventual, presiune asupra cui? Ultima întrebare este cea mai grea. Tocmai de aceea trebuie pusă cu responsabilitate și fără a transforma suspiciunea în verdict. Dacă nu a existat nicio presiune, atunci documentele și mărturiile instituționale ar trebui să poată demonstra traseul normal al deciziei. Dacă a existat presiune, atunci trebuie aflată natura ei, cine a exercitat-o, asupra cui și prin ce mecanism. Iar dacă nu există nicio dovadă, atunci nu avem dreptul să inventăm una.

Dar avem dreptul să întrebăm. Pentru că aici nu mai vorbim doar despre Călin Georgescu. Nu mai vorbim doar despre Elena Lasconi. Nu mai vorbim doar despre TikTok, Rusia, Ucraina, Europa sau NATO. Vorbim despre România și despre momentul în care votul a fost validat, apoi anulat, într-un interval de patru zile. Și poate că aceasta este rana adevărată a societății românești. Nu faptul că oamenii au opinii diferite. Democrația tocmai asta presupune. Rana este că oamenii au ajuns să se urască pentru că pun întrebări diferite despre aceeași istorie. Unora li s-a spus „putiniști”. Altora li s-a spus „obedienți”. Unii au fost trimiși la Moscova. Alții au fost acuzați că și-au vândut țara. Au existat influenceri, comentatori și voci publice care au folosit un limbaj jignitor împotriva celor asociați cu tabăra lui Georgescu. Au existat și reacții agresive din cealaltă parte. România a ajuns să se certe nu doar asupra alegerilor. Se ceartă asupra dreptului de a întreba ce s-a întâmplat cu alegerile. „Marș la Moscova!” nu este un răspuns. Este o închidere a dialogului. „Ești vândut Occidentului!” nu este un răspuns. Este aceeași închidere a dialogului, venită din direcția opusă. Documentul este răspunsul. Cronologia este răspunsul. Stenograma, dacă există, este răspunsul. Raportul este răspunsul. Mărturia celor care au fost în încăpere este răspunsul. Iar responsabilitatea instituțională este răspunsul pe care istoria îl va cere oricum, indiferent dacă noi avem curajul să-l cerem astăzi. Pentru că, peste ani, nu va mai conta cât de zgomotoasă a fost o tabără sau cât de agresivă a fost cealaltă. Vor rămâne documentele. Vor rămâne semnăturile. Vor rămâne datele. Vor rămâne instituțiile. Vor rămâne oamenii care au ocupat funcțiile și au luat deciziile.

2 decembrie 2024. 4 decembrie. 6 decembrie. Patru zile. Între ele, o validare, o ședință CSAT, documente provenite de la SRI, SIE, STS și MAI, o declasificare aprobată de președintele Klaus Iohannis, o întâlnire informală a CCR și, în final, anularea întregului proces electoral. Atât știm cu certitudine. Restul trebuie cercetat. Iar întrebarea care trebuie să rămână în picioare nu este „cu cine ținem?”. Este mult mai simplă și mult mai grea: CINE A HOTĂRÂT, DE FAPT, ANULAREA ALEGERILOR ȘI A EXISTAT VREO PRESIUNE ASUPRA ACELEI DECIZII? Pentru că CCR a semnat hotărârea. Dar istoria va întreba cine a pus toate piesele pe masă înainte ca acea hotărâre să fie luată. Și tuturor celor care au fost acolo, în CSAT, în servicii, în ministere, în instituții și în Curte, le va veni rândul să răspundă în fața istoriei. Nu în fața unei tabere. Nu în fața Moscovei. Nu în fața Bruxellesului. Nu în fața Washingtonului. În fața istoriei României. Iar România are dreptul să știe. Pentru că vă aduc aminte: „Nu poți lupta împotriva Adevărului, ci doar împreună cu el.” Zice Apostolul Pavel în Scriptură. Și viața de 2000 de ani, a demonstrat asta!

Democrație – sărăcie – sclavie – utopie sau ofertă „all-inclusive” paneuropeanistă…

Data: 5 octombrie 2026 by Cristian Ardeleanu

L-ai văzut, popor, pe „Zdreanță”? Mai de aproape sau de la distanță? Când se arată… doar o vorbă i se potrivește: condoleanță! Decât să-l văd, mai bine dau o… „clanță”. Frate, oare la ce o fi bun globe-trotter-ul nostru cel de toate zilele, Nicu Psihicu? Mă cuget nițel și… Evrica! După recentul sărut pătimaș dat „mirobolantei” Mirabela la scara avionului, Nicu Psihicu – acest Maverick cu rucsac de România — poate primi rolul de ispită supremă masculină în sezonul următor al celebrei emisiuni „Insula Iubirii”! Cu siguranță, Nick the President va da pe spate sau pe la spate toate concurentele feminine și va face să crească umezeala din vila fetelor! Și, în timp ce Nicu Psihicu era preocupat să-și aranjeze șosetele colorate la recenta vizită-vacanță în SUA, Călin Georgescu — președintele ales al românilor – era „săltat”, într-un circ mediatic extrem de prost regizat, de către purtătorii de „creiere-n bocanci”. Și, culmea ironiei, exact de către același „procuror” care a anchetat în celebrul caz Dincă. Atunci nu au spart poarta casei criminalului ca să salveze viața acelei tinere captive, dar aici au știut să spargă ușa casei familiei Georgescu! Un Călin Georgescu care este incredibil de hărțuit și vânat pentru singura „vină”: că ține ridicat steagul luptei poporului român pentru demnitate, libertate și suveranitate! Pentru că arborarea tricolorului național în locul steagului curcubeu este un păcat enorm și de neiertat în mințile spălate ideologic și în inimile putrede de răutate ale așa-zișilor occidentaliști proeuropeni!

Astăzi, noi suntem contemporani cu dezastrul democrației europene. Căci ceea ce am văzut în ultimii ani în Uniunea Europeană m-a dezgustat și m-a îngrozit! Respectiv: lideri politici bisexuali sau transgender, promovarea și implementarea minciunii ideologice a egalitarismului în sărăcie, nebunia sinuciderii economice ca soluție ecologică, dezagregarea valorilor morale și spirituale, obsesia colonialistă a birocraților corupți de la Bruxelles de a acapara cât mai mult, victima de acum fiind, desigur, Rusia și resursele ei energetice imense. Ei bine, când vedem toate aceste „rătăciri”, ne dăm seama că civilizația europeană dispare încet, dar sigur! Toate aceste politici occidentale sunt dovada deraierii într-o mare minciună ideologică, în care a fi sărac, nespălat, analfabet sau pur și simplu prost devin astăzi valori europene istorice. Care trebuie musai apărate cu… furtul alegerilor! Cu anularea dreptului de a vota și de a alege liber!

„Valori” devenite, pentru noua nomenclatură neomarxistă, transgender, de la Bruxelles, Paris, Londra sau Berlin, un fel de „nouă religie”… un nou „opium ideologic”. Pompos denumite „corectitudine politică” sau „cancel culture”. „Valori” impuse de o elită europeană imorală și profund coruptă. Sărăcia, falsul, dezmățul sexual deviant, minciuna ideologică, falsificarea istoriei, erodarea morală și politică — toate acestea au devenit instrumente de sărăcire a țărilor și popoarelor europene! La care se adaugă politicile falimentare paneuropeniste de distrugere a națiunilor și a statelor naționale, de transformare a europenilor în sclavi și slugi ale unor politruci din Comisia Europeană — nealeasă și ilegitimă! O Comisie Europeană care este culpabilă de sprijinirea și instalarea unor golani și a unor nulități absolute în fruntea majorității statelor membre ale UE. Exemplul cel mai relevant este, din păcate, România, cu acest gen transgen de politică useristă–securistă! Astfel s-a ajuns inevitabil la o catastrofă politică și economică de proporții… un veritabil Cernobîl politic! Minciuna europenistă, cu democrația în gură și transgenderismul în pat, nu poate dura la nesfârșit! Iar în curând vor trebui să plătească „factura” electorală! Rezultatul negativ și cinic, profund criminal, al degradării acestei societăți occidentale colective moderne este noul imperiu sovietic de la Bruxelles! Și, apropo, după ultimele rezultate electorale din Germania… la Berlin nu au venit rușii, ci comuniștii… neomarxiștii! Cu al lor tovarăș Marx, de la Trier…