Liderilor masoni ai politicii de subordonare a intereselor naţiunii dacoromâne faţă de privilegiile alogenilor, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, P. Carp, etc., care cereau jertfirea unor drepturi naţionalist-suverane, pentru a ne îndrăgi Europa, Mihail Eminescu le ripostează: „… este guvernul atât de naiv să creadă că, prin admiterea la drepturi civile a o jumătate de milion de vagabonzi (aluzie la evrei), teritoriul României devine sacrosant şi, dacă nu s-ar putea menţine un stat apărat de badea Toader, se va putea menţine unul trădat din capul locului de Iţic şi de Leiba?” (ibid. p. 56). Definirea Românului, rostul şi sensul său sunt credinţa şi jertfa-coordonate ale mântuirii Neamului: „Ca neam ori ca individ trebuie să te pui în discuţie, să te înnoieşti şi să tinzi către necurmata ta definire.” (Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns Dat Tinerilor.Ed. Crater, p. 530)
Toţi marii luminători au avut pentru Neamul dacoromân o viaţă jertfelnică, dăruită lui Dumnezeu: „În ţara noastră, Biserica a fost unul dintre centrele spirituale ale acestui neam şi n-a făcut deosebire între naţionalism şi evlavie.” (Părintele Sofian. Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 628). Între naţionalismul creştin şi evlavia ortodoxă sălăşluieşte viitorul Dacoromânilor: „Este o ţară de viitor divin… Va avea neamul românesc, o mare misiune… Nu pentru că a avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul, pe care îl susţin cu tot sufletul, în Ţara Românească şi un Vlad Ţepeş… Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor.” (Între timp şi veşnicie-Viaţa părintelui Arsenie Papacioc. Ed. Accent Print, Suceava-2014, p. 218). Menirea geniului poetic a lui Mihail Eminescu-Râul harului, susură din albia Cerului şi Sânul neamului Dac, curgând limpede şi nesecat din nimbul dăruirii ortodoxe al bucuriei şi profeţiei sale creştine.
<<Menirea şi ţelul scriitorului creştin este slujirea Cuvântului, să înlesneasă descoperirea în profunzimile Lui a unicului adevăr în manifestările sale infinit de diverse din viaţa pământească a creştinului şi prin aceasta să poarte sufletul creştin pă căile Ortodoxiei, din viaţa vremelnică la viaţa veşnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Serghei Nilus, Pe Malul Râului Dumnezeiesc Însemnările Unui Ortodox. Vol. I. Trad. din lb. rusă de preot profesor Teoctist Caia. Ed. Doxologia, Iaşi-2015, p. 5).
Aşadar, Aura Poetului-Profet Mihail Eminescu odrăsleşte veşnic în noi cu chipul său viu, integru, ager, cu necurmată energie, cu grija şi atitudinea plenară, cu nestinsă frumuseţe, cu zel aprins de luptă şi sacrificiu, cu o neţărmurită putere de a se dărui Naţiei şi Dumnezeului ei. „ Nu se mai poate da o imagine a lui Eminescu, la fel cum nu i se poate face o statuie, sau o judecată îngust critică, deşi numai aici, la noi, în înţelesurile şi subînţelesurile noastre, el este cu adevărat.” (Constantin Noica, op. cit., p. 115)
„Noi suntem undeva, în iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţii cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!
Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus la ale veşniciei porţi,
S-aducem iarăşi jertfă neîntinată,
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi! (Maica Teodosia-Zorica Laţcu, Noi nu suntem morţi!)
Traducerea sanscristo-pelasgă corectă consider că este La început este Cuvântul… deoarece pune Darul Său, Creaţia, dar şi natura Sa, divino-umană în slujba Omului, renăscându-l, îndrumându-l, ajutându-l, călăuzindu-l, apărându-l, tocmai pentru ca ontologia umanului să devină prin creaţie încoronarea întregii Sale Creaţii: „Omenitatea Sa, spune marele ierarh, eruditul teolog basarabean Antonie Plămădeală, are de două ori calitatea de a transforma organic firea omenească. Odată pentru că e sfinţită în unire, în aceeaşi persoană, cu natura dumnezeiască şi, în acelaşi timp, prin suferinţă şi jertfă pentru noi. Slujirea lui Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, este astfel dublă: El este în mod nedespărţit Dumnezeu în slujirea oamenilor şi Omul în slujirea oamenilor (…). În această perspectivă se poate face afirmaţia că Dumnezeu, Care slujeşte omul, se slujeşte pe Sine, iar slujindu-Se pe Sine, El nu se micşorează.” (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1972, p. 40).
Prin urmare, dacă Logosul-Dumnezeu Întrupat slujind omului se slujeşte pe Sine, atunci categoric prin firea naturii sale cu chip dumnezeiesc, Omul slujind pe Dumnezeu se slujeşte pe sine slujind în acelaşi timp Neamul prin care vine la viaţă şi trebuie să-i continue destinul. Deci, viaţa creştinului nu este altceva decât slujire, slujire şi slujire. O întreită slujire harică. Această atitudine, acest dar, acest postulat, acest imperativ, trebuie să aparţină fiecărui om, dar în mod expres creştinului ortodox. Toţi creştinii ortodocşi din toate vremurile trebuie să-L cunoască integral pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru ca să-L slujească integral şi să-l adâncească fiecare în sinele trăirii sale fireşti, formatoare, misionare, duhovniceşti, vocaţionale, sofianice şi filocalice. Dar, cum creştinul iese din sfera Cetăţii creştinismului comunitar, din nobila şi frumoasa Cetate Apostolică ce a stârnit invidia multora, din universul comuniunii hristice deci, el se pierde în neantul nimicurilor sale cotidiene de târg…
Dumnezeu hărăzeşte atunci Elita Spiritual-Creştină-Creatoare, care-l poate reintegra pe cel pierdut sieşi, familiei, renăscând societatea, comunitatea, naţia, statul creştin.
„Faptul că modelul suprem al slujirii creştine este Dumnezeu Însuşi înomenit în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, arată Mihail Diaconescu, l-a impresionat profund şi l-a preocupat activ pe Mihai Eminescu. Educaţia sa creştină deplină, realizată în primul rând datorită mamei sale, şi îndeosebi convingerea că Biserica Ortodoxă Română este instituţia noastră spirituală fundamentală, <<mama neamului românesc>> cum spune el, l-au ajutat să înţeleagă infinita valoare şi sublimul slujirii creştine în ordinea morală, practică, spirituală şi istorică a lumii întregi. Iisus S-a jertfit din iubire faţă de oameni, slujind oamenii, iubindu-i, restaurându-i în demnitatea lor originară. Slujirea înfăptuită de Hristos, arată Eminescu, a devenit astfel un mod al perfecţiunii umane.
<<Sunt aproape două mii de ani, scrie el într-un articol din Timpul, de când Iisus a ridicat popoarele lumii din întuneric, aşezându-le pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când viaţa Fiului lui Dumnezeu este cartea după care progresează omenirea.
Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrate, ideile lui Confucius, deşi asemănătoare cu ale creştinismului, n-au atâta influenţă asupra omului ca Evanghelia. Din ce pricină? Pentru că inima lui Hristos a fost străpunsă de cele mai mari dureri, nu pentru El, ci pentru binele şi izbăvirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, însă le-ar fi îndurat cu mândrie şi dispreţ pentru semenii lui. Şi Socrate a băut paharul cu otravă; dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică lumii antichităţii. Pe când amărăciunea lui Iisus ne impresionează profund, aflând că, în clipa supremă, Acesta S-a rugat Părintelui Său pentru iertarea prigonitorilor. De atunci a se jertfi din iubire faţă de semeni a rămas cea mai înaltă formă de desăvârşire a existenţei umane (…) Este naivă credinţa că prin precepte morale sau prin ştiinţă, omul se face bun. El trebuie să aibă înaintea sa un chip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datorează renaşterea sa modelelor din antichitate, astfel desăvârşirea lumii se datoreşte chipului moral al lui Iisus Hristos.” (Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Prelegeri de estetica Ortodoxiei. II. Ipostazele artei. Ed. Doxologia, Iaşi-2009, p. 153; Apud Pr. Dr. Şt. Slevoacă, Eminescu în faţa Patimilor Domnului, în Telegraful Român, Sibiu, An. 141, Nr. 17-18, 1 mai 1994, pp. 1 şi 3).
Mihail Eminescu, prin profetismul său eminamente creştin dezvoltă o concepţie cu caracter testamentar ce cuprinde o sinteză amplă asupra viziunii cosmosului, precum şi a destinului ortodox al neamului nostru. Eminescu iese din timpul conservatorismului încetăţenit în soarta apocaliptică a istoriei, cu o atitudine nouă, profetică, punându-şi toată fiinţa, tot crezul, tot spiritul său genial, jertfa sa chiar, în vederea urnirii vremii unui nou profetism creştin, care să reangajeze creştinul şi Neamul într-o nouă reîncreştinare, spre un creştinism integral, cum a spus alt mare profet-mistic Ioan Ianolide.
Preocuparea fundamentală a lui Mihail Eminescu privind latura sa profetică este scoaterea Bisericii Ortodoxe Române, respectiv a poporului creştin din apatia smereniei desăvârşite, a preatoleranţei împământenite care, ne-a amputat spiritul dacic eroic prin multele carenţe şi desele dezertări permiţând forţelor răului ateist să ia o mare amploare în istorie, şi înregimentarea ei/ lui, într-un ev dominant de autentică trăire hristică întrupată pe cunoaşterea completă, clară şi corectă privind raportul dintre Iisus Hristos şi istorie. Se pot redescoperi lucruri noi din cele vechi sau de demult uitate de oameni, de creştini. Nu Hristos trebuie să se redescopere în creştini, în fiecare în parte, în fiecare cale şi voie a fiecăruia, ci creştinii, fiecare în parte, trebuie să se descopere sau să se redescopere în Hristos: „Oamenii L-au redus pe Hristos la anumite caractere: teologii tinzând spre dogme şi abstracţiuni; misticii lansându-se în experienţe duhovniceşti de îndumnezeire; moraliştii făcând din morală centrul preocupărilor lor; filosofii, sociologii, artiştii, muzicienii, politicienii şi chiar economiştii descoperind în Iisus partea ce corespundea obiectivelor ce şi le propuseseră… Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care să fie viu şi evident pentru toate categoriile de oameni şi îndeosebi pentru spiritele de elită şi cu forţă creatoare. Deci şi teologul şi laicul şi artistul şi omul de ştiinţă, şi politicianul şi economistul trebuie să aibă imaginea integrală a Celui ce este Hristos, Logosul întrupat în istorie, chiar dacă fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adânceşte şi se dedică unei anume înţelegeri a lui Hristos.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti-2009, p. 159)
Dincolo de seva ei dumnezeiască, credinţa creşte şi se împlineşte prin oameni, pe pământ, în istorie, chiar dacă are o exhatologie transcendentă. Rolul Creştinismului ortodox, scopul, sensul, îndrumarea sa trebuie să lucreze în vederea apropierii fenomenului social-politic deci, să formeze şi istoric Calea care duce la Hristos: „Istoria este teatrul în care se joacă mântuirea lumii, lucrare universală şi permanentă care angajează toate aspectele vieţii umane pe calea mântuirii, încât sufletele, şi fiinţele şi orânduirile sociale să crească în desăvârşire, conform harului şi voii lui Dumnezeu, iar aceasta nu la modul gratuit, ci în confruntarea cu puterile întunericului, făcând lumea vrednică de a-L primi pe Hristos. Nu este verosimilă şi nici convingătoare o împărăţie a lui Dumnezeu care ar lucra numai asupra conştiinţelor, dar ar fi indiferentă la orânduirile politico-sociale ori la fenomenele cultural-ştiinţifice ale omenirii. Păcatul este individual, comunitar şi politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice.” (Ioan Ianolide, op. cit.)
Înainte de Creştinismul Său, prin Sfânta Sa Întrupare, Mântuitorul şi-a asumat istoria omenirii de până la El, instituindu-i o nouă slujire, slujire prin har, slujirea jertfelnic-hristică.
Recuperând Iubirii Sale pe toţi creştinii care-L mărturisesc prin cuvânt, faptă, jertfă şi dragoste, Iisus Hristos îi face părtăşire Sieşi-Trupului Său care este Biserica cea Una-Sfântă-Dreaptă şi Apostolească. Tradiţia Sfântă ne aminteşte permanent că numai Biserica Ortodoxă este Hristoforă şi prin ea Mântuitorul Hristos continuă neîntrerupt slujirea Sa în lume, chemând neîncetat lumea, Omul la slujirea Cuvântului dumnezeiesc.
Noua slujire hristică a Logosului ne dă o nouă dimensiune, o nouă atitudine, o nouă valoare a Dragostei care, se revelează ca Iubire esenţială, prioritară, universal-obligatorie şi veşnică.
Primind lumina Logosului dumnezeiesc, cuvintele gânduri ori graiurile rostite de creştinul ortodox cult (iluminat), creator, trebuie să capete un caracter sacerdotal al esteticii, o calitate sacramentală a semanticii, o semnificaţie liturgică a hermeneuticii, o armonie cosmică perfectă: „Făuritor de armonii perfecte, liră ce străluceşte printre stelele patriei, Eminescu e, pentru noi, mai mult decât un vates (profet), un poet cu religioase funcţii, un profet al poporului său. Ca Solon, ca Empedocle şi ca Numa, el este un legislator al patriei, un om a cărui operă exprimă legea, relaţia mistică dintre noi şi lumea nebuloasă a părinţilor, poporul de mani (sufletele morţilor, ale strămoşilor, onorate ca zei protectori ai familiei), de lari (divinităţi protectoare ale căminului), cari sunt pollodiul, mărturisirea în ceruri a existenţei noastre pe pământ. Ei sunt patria, cu toate misterioasele ei valenţe, sunt istoria cu multa ei învăţătură, sunt depozitul milenar, orb, de reflexe, de implicaţii necesare, de formule ale acestui pământ. Eminescu răsfrânge fiinţa lor difuză. Freamătul lor surd îl recunoaşte, îl simte în sineşi. El a rostit implacabila lor prezenţă, a spus legătura lor cu fiinţa-i care se exaltă: „Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni,/ Părinţii din părinţi.” (Pe lângă plopii fără soţ). Poet, profet, legislator, ca Solon, ca Numa, ca Empedocle, el a rostit, în cadenţele sale, faptele eponime ale poporului său, oracolul destinelor sale. El este acela a cărui carte chiverniseşte relaţiile dintre noi şi strălume, dintre români şi energiile care zac în corpul diafan al patriei.” (Dan Botta, Theogonia Eminesciană în Limite şi Alte Eseuri. Ed. Crater, Bucureşti-1996, p. 185)
Prin marii poeţi creştini: V. Alecsandri, G. Coşbuc, M. Eminescu, O. Goga, N. Crainic, A. Cotruş, A. Ciurunga, V. Mateiaş, V. Maxim, Ioan Alexandru, P. Baciu, D. Andronescu, Maica Teodosia, Damian Eugenia Indreica, Traian Dorz, Sergiu Grosu, Ion Omescu, I. Zeană, Ion Caraion, C. A. Dragodan, Ion Golea, S. A. Mandinescu, V. Voiculescu, V. Militaru, Gh. Stănescu, I. Barbu etc., prin marii filosofi creştini: Haşdeu, Nae Ionescu, Ţuţea, Vulcănescu, C. Noica, L. Blaga, E. Bernea, V. Băncilă, V. Lovinescu, Ilariu Dobridor, George Popescu Glogoveanu ş.a., prim marii teologi-mărturisitori: A. Şaguna, Vaarlam, Dosoftei, Grosu, Mihălcescu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Gh. Calciu-Dumitreasa, N. Măndiţă, D. Bejan, Daniil Tudor, A. Plămădeală, Th. M. Popescu, C. Galeriu, V. Gafencu, Ianolide, Justin Pârvu, Nil Dorobanţu, Iosif Trifa, Ioanichie Bălan, Rafail Noica, Mihail Diaconescu etc., prin marii eseişti creştini: Dan Botta, Artur Silvestri, Alexandru Mironescu, Teofil Părăianu, Aspasia Oţel-Petrescu, Danion Vasile, Dan Ciachir, Dan Puric şi prin mulţi alţi mari creatori-artişti s-a încrustat de-a pururi în splendoarea eticităţii noastre dacice frumuseţea divină a nobilului suflet românesc.
Dacă creştinul autentic trebuie să fie un diacon al Cuvântului, atunci poetul creştin este un sacerdot mistic, un profet al Logosului, iar preotul trebuie să devină un poet al slujirii hristice.
În gândirea creştin ortodoxă a Românului cult, iluminat, teofor, hristofor, există o relaţie divină între vocaţia geniului creativ şi imperativul sacru al jertfei sublime, a slujirii lui Dumnezeu şi a Neamului, slujire de care se bucură şi alte popoare ce nu pot urca până în vârful înălţimii misiunii vocaţionale dacice: mistico-hristico-evanghelico-filocalico-sofianică.
Nu orice naţie, nu ori ce neam sunt hărăzite să urce acest suiş celest în Sinele duhovnicesc fiindcă nu au în gena spirituală, în plămada religioasă Dorul după Dumnezeu întru bucuria sacrificiului suprem cum îl posedă cu prisosinţă dacoromânii de-a lungul mileniilor. Slujirea creştin ortodoxă a Cuvântului dumnezeiesc devine astfel o poruncă a Dragostei căpătând un sens artistic armonios pentru o comuniune deplină a iluminării conştiinţelor morale în universul Neamului şi al plenitudinii Creaţiei divine. Creaţia creştin-ortodoxă asemeni Creaţiei dumnezeieşti în Sânul poporului, respectiv al Neamului trebuie să aibă un caracter permanent de slujire cultural-spiritual-religios-mistic.
Arta scrisului frumos, profund, elevat, erudit, adevărat, implică manifestarea cea mai firească a vieţii creştine, sensul misionar al Ortodoxiei, care modifică dinamismul omenirii în componenta ei fundamentală de a înseta după Lumina şi Harul Logosului, făcând-o esenţială. (va urma)
Lasă un răspuns