Personal, eu nu am nevoie de o gazetă – nici nu mai cred în gazete, dar mi-e destul că din câţi evrei cunosc eu în momentul de faţă nici unul, nici măcar Teşu Solomovici, căci este el evreu român, şi încă ce român!, dar trăieşte în altă ţară, a făcut cândva o înțelegere şi ne-a lăsat cu buza umflată… Ca pe proşti… Nici unul, zic, nu mă opreşte, nu mă împiedică să fac constatarea de mai sus. Citez: „Nu ştiu cum naiba se face că după 1990 am avut de-a face, nu numai eu, ci şi cititorii noştri, numai şi numai cu evrei români jenant de incorecţi, de incoerenţi, de… de necinstiţi, acesta-i cuvîntul. Ultimul dintre ei numitul Aurel Vainer. Eu nu am prea multe să-i reproşez. Nu-l ştiu că există decât de vreun an, doi. Poate că aşa a fost şi înainte de 89”. Şi nu la domnia sa mă gândesc când constat starea deplorabilă a evreimii din România, ci, aşa cum spuneam, la evreii pe care îi cunosc de când lumea, adică dinainte de 1989. Oameni cu care până în 89 s-a putut discuta omeneşte, prieteneşte chiar, cu unii. Tovărăşeşte în orice caz. Iar după 1990 au devenit de nerecunoscut! N-am mai putut lega două cuvinte. Uneori nici măcar un salut! Mă văd nevoit să le fac un scurt pomelnic. Ca să se ştie cine m-a constrâns să trag acest text, adică acest semnal de alarmă…
Chiar şi Henri Wald ar figura pe lista mea de decepţii. Ştiam de la el însuşi că suferise oareşicare persecuţie pe vremea comuniştilor deoarece plagiase, se autoplagiase, adică publicase de mai multe ori acelaşi text, în mai multe reviste, schimbând numai titlul. L-am înţeles, erau texte, ca tot ce scria H.W., originale şi interesante, fundamentale… Recursese la acest procedeu ca să le pună mai bine în circulaţie, nu numai şi propriu zis pentru bani! Nu avea ce să-şi reproşeze. Şi într-adevăr nu-i reproşez nici eu decât ce a făcut după 89, când nu s-a sfiit să susţină pe sticla televizorului că fiecare român are un prieten evreu, dar asta nu-i împiedică să fie oricând gata să pună, cum mulţi au şi pus mâna pe mitralieră şi să ucidă cu sânge rece sute de evrei… Eram în emisiune TV cu Henri Wald când a făcut această afirmaţie aiuritoare. Nu mai era nici urmă din seninul filosof, plin de umor, scânteietor în revelarea la tot pasul a unui paradox. Se isteriza pe micul ecran atât de neelegant… Nu! Nu mai era Henri Wald al nostru… După emisiune l-am întrebat totuşi cum de-a putut spune aşa ceva. Nu mi-a răspuns. A tăcut nervos. L-am tot aşteptat să retracteze public, să regrete public… N-a făcut-o. A murit în ruşinea asta! Spre mirarea celor care l-au iubit. Şi-l mai iubesc! Nu puţini… Mă număr printre ei.
În schimb nu m-am mirat şi n-o să mă mir vreodată de Andrei Oişteanu. Orice ar face. Pomenesc numai una din făcutele nefăcute ale sale: la a doua sau a treia ediţie a simpozionului pe care Vatra Românească îl organiza pe tema „a fost sau nu holocaust în România?” l-am zărit printre spectatori. (Era să zic „printre morminte”…Doamne, fereşte!)
…M-am dus să-i strâng mâna, bucuros că avem în sală pe cineva şi din echipa adversă, a holocaustizanţilor. L-am întrebat dacă vrea să ia cuvîntul, nu ştia încă ce va face, l-am asigurat că va primi rând la microfon de îndată ce-mi va face un semn – eu eram moderatorul discuţiilor. De la masa prezidiului am anunţat că m-aş bucura să ia cuvîntul din sală şi persoane prezente despre care ştiu bine că au alte opinii decât cele pe care le exprimau colegii mei din Vatră. Nici un semn… După câteva zile, într-o revistă şi ea holocaustizantă, Andrei Oişteanu povestea cum a participat el de incognito la întrunirea noastră, cât de mult a riscat astfel, dar şi cât de interesant a fost să-i asculţi şi să-i vezi pe extremiştii din Vatră dezlănţuiţi împotriva evreilor… Puteai crede, citindu-l, că intrase în sala Dalles deghizat, că-şi riscase viaţa pentru cauza holocaustului, pentru demascarea extremismului românesc. Apucături de cominternist din naştere. Nevindecabil de minciună. Este, la Andrei Oişteanu, congenitală.
Alt Andrei, Cornea. Am purtat amândoi o discuţie televizată la PRO TV despre antisemitismul din România anilor 1940-44. Nu stăpânea datele istorice nici măcar cât mine. Din respect pentru taică-su probabil, am lăsat să treacă neobservat de telespectatori acest punct slab al „adversarului”, dar după emisiune i-am povestit cum este cu legislaţia anti-semită a legionarilor, anume că la venirea la putere a legionarilor în România deja funcţionau câteva legi anti-semite, date de Carol al II-lea, desigur împreună cu Lupeasca lui şi cu acordul acesteia…
Legionarii au început guvernarea lor prin retragerea de pe piaţă a câtorva din aceste legi anti-semite. Iar când legionarii au fost invitaţi la un congres internaţional al anti-semiţilor, nu s-au dus. Nu se considerau anti-semiţi. Şi l-am întrebat pe numitul Andrei Cornea: de vreme ce nu cunoşteai aceste detalii, atât de semnificative pentru legionari, nu crezi că s-ar putea să mai fie şi alte informaţii de acest soi, de care n-ai habar şi care ar putea să-ţi schimbe ideile pe care le ai despre legionari? Nu vrei să ştii ce ştiu şi eu despre legionari, iar după aceea, informat cum se cade să fii de informat când acuzi pe cineva, să crezi ce vrei! Dar să ştii bine că ştii ce trebuie să ştii atunci când acuzi pe cineva!… Nu, nu-l interesa să afle prea multe despre legionari. Nu-l interesa adevărul. Ce ştia îi era destul ca să-i poată înjura şi huli în public!… Aşa cum a făcut-o cu memoria Căpitanului… I-am recomandat să citească măcar romanele lui Dragoş Protopopescu, unde va da peste un personaj din epocă neaşteptat: evreul legionar, evreii mândri că feciorul lor este arestat împreună cu „băieţii”, cu colegii săi legionari!
Cel mai mult mă doare sufletul după Ştefan Cazimir. Ne simţeam tare bine unul în preajma celuilalt. Ţineam să-l însoţesc în inspecţiile de grad pe care le făcea. Alţi colegi îl evitau. Poate pentru că avea prea mult umor. Poate din cauza vocii… O exersa prea des în inspecţiile de grad, aşa cum o făcuse şi la muncă patriotică, la IAS Cochirleni. După ce s-a lansat în România post-decembristă basna cu holocaustul, a fost, aşa cum mă aşteptam, sincer şi colegial cu mine, arătându-şi mirarea pentru poziţia mea. I-am răspuns cam aşa: „domnule profesor, sunt foarte bucuros că mi-o spuneţi în faţă, am nevoie de o discuţie serioasă pe acest subiect, ca să-mi spuneţi în ce fel bat câmpii, care din informaţiile sau raţionamentele mele sunt fără temei etc. Sunt gata să-mi fac mea culpa! Holocaustul este un subiect atât de grav, nu aş vrea să fiu nedrept şi incorect cu suferinţa unor oameni nevinovaţi…” Dar dl profesor Cazimir nu a acceptat nici o discuţie pe acest subiect. Îi era suficient să-mi arate dispreţul şi oroarea pe care i-o provocam. La fel am păţit şi cu ceilalţi evrei, mie cunoscuţi sau accesibili: nici unul nu a acceptat să purtăm o discuţie pe tema holocaustului până la epuizarea argumentelor. Nici măcar nu aveam prea multe argumente. Ci puţine şi toate preluate de la autori evrei, unii dintre ei veritabile autorităţi morale evreieşti.
Lasă un răspuns