Reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura şi modul de funcţionare foarte asemănătoare cu o religie. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: – mistificare; – teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie.
După discursurile triumfaliste şi după schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteşte de ereziile dualiste: -existând o luptă maniheică ce se dă între proletariat (Binele, Mesia) şi burghezie (Răul) – în urma acestei încleştări violente şi sângeroase se naşte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burghezia) a fost abolit – iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist.
În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna şi violenţa, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist şi comunismul bolşevic, deşi amândouă îşi declară aceleaşi finalităţi şi au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenţa este aceea că Marx vedea naşterea revoluţiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evoluţiile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum secundară, pe când în viziunea leninistă revoluţia politică este elementul declanşator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin şi evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin.
Deşi vizează naşterea unui om nou, comunismul depersonalizează şi deznaţionalizează, astfel substanţa umană îşi pierde consistenţa rămânând doar învelişul corporal. Conştiinţă, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinamizate şi se naşte homo sovieticus, un humanoid ce are o grilă morală conform căreia orice este bun şi sfânt dacă slujeşte la victoria revoluţiei. Prezenţa demonului este demonstrată poate cel mai bine prin această obstinaţie cu care maşinăria comunistă vizează depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare.
Se operează falsificarea tuturor valorilor, a istoriei şi în consecinţă a existenţei înseşi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuţi în istoria URSS ca anii terorii când execuţiile se făceau zilnic de ordinul sutelor. Există o evidentă violenţă verbală la nivelul discursului oficial şi se operează mutaţii de bază în limbaj care şi el îşi pierde consistenţa născându-se acel monstru lingvistic numit „limbă (sau) limbaj de lemn”.
Liderii comunişti, atât cei sovietici cât şi ceilalţi, supuşii lor mai mici, dar şi cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalităţii. Ceea ce va duce la manifestaţii şi frazeologii monstruoase dar şi la ivirea unui panteon comunist ale cărui personaje au ca trăsături definitorii cruzimea şi infinita admiraţie de sine, un hybris nestăpânit care îi va incita mereu să-şi devoreze supuşii.
În România Mare, mişcarea comunistă nu figura printre forţele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalistă care va semna afilierea la a III-a Internaţională (Comintern), în anul 1921, luând astfel naştere PCR. Modul cum această grupare politică funcţionează atât înainte, cât şi în timpul celui de al II-lea Război mondial demonstrează că se supunea fără cârtire centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate în ţară în cea mai deplină conspirativitate, astfel că mai mult decât o grupare politică PCR sau PCdR era o agenţie de spionaj. Conştientizându-se adevărata natură a mişcării comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmată cât şi liderii sunt în continuare numiţi de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranţa şi privirea plină de admiraţie a comuniştilor români. Încă de pe acum partidul era măcinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodată.
Războiul găseşte România din punct de vedere politic într-o situaţie nu tocmai bună, dictatura lui Carol al II-lea s-a dovedit a nu fi o soluţie pentru conflictul ce începuse. România pierde pe rând Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herţa, Transilvania de Nord, Cadrilaterul. În septembrie anul 1940 regele Carol al II-lea cedează tronul fiului său Mihai iar la cârma ţării se află generalul Ion Antonescu, agreat de Hitler. În noiembrie anul 1940 România aderă la Pactul Tripartit intrând în război alături de forţele Axei. Deşi în anul 1941 ţinuturile din estul ţării sunt eliberate, generalul Antonescu înţelege să continue războiul alături de armata germană pe teritoriul URSS, astfel că forţele politice din ţară încep tratative cu puterile aliate occidentale pentru scoaterea României din război. Prin actul de la 23 august mareşalul Antonescu este înlăturat de la conducerea ţării şi se instaurează un guvern format din PNŢ, PNL, PSD şi PCdR. Deşi România se desprinsese de Germania şi se alăturase forţelor aliate, armata roşie se comportă pe teritoriul românesc ca o armată cuceritoare, astfel că în România se instaurează un val de teroare care va dura mulţi ani.
După două guverne (Sănătescu şi Rădescu), în care comuniştii erau minoritari, sovieticii vor forţa mâna regelui şi prin guvernul Groza îşi vor pune oamenii lor în toate punctele cheie. Cei care încă mai rămân în coaliţie cu PCR-ul o vor face pentru scurt timp căci vor fi devoraţi de acesta. Prin manipulări propagandistice grosolane, prin teroare generalizată la nivelul întregii populaţii, în România se instaurează un regim comunist care purta evident amprenta morbidă a lui I. V. Stalin, masca din spatele căreia răul acţiona asupra întregului est al Europei. Era evident că acest regim venea în totală contradicţie cu spiritul creştin. O putere atee, în care abundenţa materială răspândită egalitar era văzută ca generatoare de fericire şi parcă, într-un anume fel, chiar de nemurire dar care se impune prin crimă, motivată ca necesară în lupta pentru instaurarea lumii noi.
Într-o perioadă neaşteptat de scurtă, în România singura forţă politică ce avea un cuvânt de spus în ce priveşte destinele ţării este minusculul partid comunist care nu va înceta să urmeze partitura Kremlinului. Cu o nouă lege electorală, permisivă la numeroase subterfugii, alegerile pe care celelalte partide le sperau libere vor fi un fals grosolan. Intimidarea adversarilor electorali începe încă din timpul campaniei electorale, care, pe lângă faptul că, din perspectiva discursului comunist este foarte zgomotoasă şi virulentă în acuzaţiile lansate contra adversarilor (ca fiind criminali de război), cunoaşte o violenţă propriu-zisă, inimaginabilă. Candidaţii PNŢ şi PNL sunt adesea agresaţi, le este respinsă candidatura iar în final comisiile electorale vor fi majoritar comuniste, astfel măsluirea voturilor este făcută în fel şi chip. După expresie stalinistă: nu era important cine votează sau cu cine se votează ci, important era cine numără voturile. 19 noiembrie anul 1946 înseamnă pentru ţară un dezastruos proces electoral care a conferit legitimitate (fie ea şi şubredă) noului regim instituit. În noile condiţii era clar că forma de guvernământ va fi schimbată şi în urma unui şantaj regele este nevoit să abdice şi să părăsească ţara. Reţeta sovietică este aplicată României pas cu pas, realizându-se un proces de stalinizare pe toate palierele vieţii sociale, politice, economice, culturale, etc.
Din punct de vedere economic, şi nu numai ţara noastră era o colonie sovietică. Nu doar că tot ceea ce se producea pleca spre răsărit dar sunt copiate „strategiile” de naţionalizare şi colectivizare bolşevice. Naţionalizarea industriei se face într-o noapte, băncile sunt etatizate, acestea erau semnele noii viziuni economice în care nu era importantă rentabilitatea ci fidelitatea faţă de modelul adoptat. Se lansează, ca şi în URSS proiecte uriaşe gen Canalul Dunăre-Marea Neagră, se planifică întreaga economie iar planurile sunt invariabil depăşite, realizate înainte de termenul final, aceasta desigur, doar declarativ căci în realitate, aparatul economic, din pricina centralizării excesive se îndrepta progresiv spre un blocaj iminent.
Răsturnarea valorilor pe toate planurile este evidentă, în plus separarea puterilor în stat a fost anulată. Parlamentul unicameral numit Marea Adunare Naţională era obedient partidului, ca şi guvernul, astfel că avem de-a face cu un partid-stat, dictator absolut. Alegerile care vor avea loc în anul 1948 vor fi o simplă formalitate în condiţiile în care opoziţia reprezentată de partidele tradiţionale PNŢ şi PNL fusese nimicită. La acea oră în opoziţie erau doar formaţiuni minuscule, fracţiuni ale vechilor partide.
Ulterior se vor declanşa epurările, adică eliminarea pe criterii de clasă şi apartenenţă politică a celor consideraţi inoportuni. În instituţiile administrative, în învăţământ, armată, justiţie indiferent de competenţa avută oamenii vechi au fost înlocuiţi cu alţii noi, fideli noii puteri. Incultura şi mediocritatea sunt ridicate la rangul de virtuţi. Rezultatul, după cum era de aşteptat, a fost dezastruos, o degringoladă în toate domeniile astfel că ţara per ansamblu a intrat într-un evident proces de regres care se va menţine până în decembrie anul 1989.
Dar dincolo de scăderea vertiginoasă a nivelului de trai, în sânul populaţiei va fi inoculantă frica paralizantă şi dezumanizantă, principalul instrument de manipulare, menit să distrugă relaţiile interumane, să ducă la disperare şi neîncredere. Totul este politizat şi cu precădere învăţământul, pe această direcţie se nasc noi instituţii şi şcoli, aşa numitele Şcoli de partid şi Academii politice. Colectivizarea agriculturii va fi şi ea o etapă obligatorie şi nespus de întunecată în procesul de sovietizare la care a fost supusă România. Şi pentru ca nimic să nu fie omis, relaţiile cu Occidentul vor fi blocate, astfel treptat ţara devenea un ghetou sovietizat şi înfricoşat.
Cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieţi omeneşti, implacabil şi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se menţină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâţire a interiorităţii naţionale şi personale ce se dovedeşte greu de remediat. Instaurată după model sovietic şi de către cadre sovietice Securitatea, braţul înarmat al partidului va fi dublată de Miliţie, o altă instituţie represivă care la nivelul comunelor şi satelor va prelua prerogativele Securităţii. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniţi de la periferia vieţii sociale, ajutaţi de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea şcolite la Moscova. Dacă în anii ’45-’60 tortura şi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea şi delaţiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puţin eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deşi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziţia ocupată, aparatul Securităţii devenea şi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea şi ea.
Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securităţii şi regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca să se realizeze o serie de anchete în această privinţă fără însă să existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru că răul nu era în neglijenţa sau în excesul de zel al unor angajaţi ci la rădăcinile aparatului, Securitatea fiind o instituţie criminală şi represivă ce lupta împotriva propriei populaţii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rău se producea fragmentarea conştiinţei şi personalităţii omului, el putea fi tată bun acasă dar torţionar neîntrecut la servici.
Cea mai mare forţă a Securităţii şi totodată cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privită din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumăraţi ochi şi nenumărate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill făcea o declaraţie prin care recunoştea intrarea sub sfera de influenţă sovietică a estului Europei, declaraţia a fost considerată ca începutul războiului rece. Dar occidentul fusese conştient încă din anul ’44 că Stalin nu va întârzia să colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse să se desfăşoare sub ochii lor nu putuseră decât sporadic şi firav să lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonşalanţă. Dar şirul nesfârşit de crime şi atrocităţi care au inundat aceste ţări nu pot fi privite de o conştiinţă morală occidentală ca străine. Vinovăţia nu se opreşte în puncte cardinale sau la graniţele statelor ci în funcţie de implicarea în crimă ea există în mai mică sau mai mare măsură. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu rămâne inocent, inocenţa este cea care moare odată cu prima victimă cunoscută. Într-un astfel de scenariu în care insidios şi apoi extrem de violent în fruntea ţării se instaurează o putere dominată de rău, care poate fi partitura pe care omul poate să se salveze? Este evident că pentru omul creştin, comunismul se constituie într-o provocare. Faţă-n faţă cu comunismul creştinul este pus faţă-n faţă cu o forţă demonică ce se manifestă în istorie într-o formă fără precedent.
După faza înşelăciunii, dar fără să o părăsească definitiv el aplică cu voluptate morbidă faza terorii. Ştie că pentru a stăpâni trebuie să înfricoşezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potenţialii concurenţi şi anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate şi prin denigrarea făcută de presă partidele democrate de pe scena politică a României vor fi suprimate. Invective precum „fascişti” şi „criminali de război”, „trădători” sunt termenii în care presa controlată în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populaţia încă mai vedea o speranţă pentru redresarea ţării şi ieşirea de sub teroarea roşie.
În mai, anul 1946, lotul Antonescu este judecat şi sunt efectuate execuţiile, iar după această dată încep să fie descoperite şi trâmbiţate în presă o serie întreagă de „comploturi” în care protagoniştii sunt nume marcante ale scenei politice. Din martie anul 1947 se declanşează o serie de arestări între membrii PNŢ şi PNL, efectuate în manieră stalinistă, adică în timpul nopţii, fără mandat de arestare, fără ca celui arestat să i se comunice motivul.
În vara anului 1947 are loc operaţiunea Tămădău, când conducerea PNŢ este arestată cu excepţia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat şi el a doua zi, după acest eveniment. Arestările erau precedate în presă de articole atât de incitante şi violente încât oricine îşi dădea seama că procesele celor arestaţi erau deja consumate înainte chiar de a începe. Poziţia puterii fusese exprimată şi acesta era singurul criteriu de judecată în România acelei vremi. Pe de altă parte aceeaşi putere opera o serie de rupturi în sânul celorlalte formaţiuni politice, încercând atomizarea lor şi folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre membrii acestor partide, luând astfel naştere o serie de formaţiuni minuscule ce puteau fi foarte uşor controlate de PCR şi cu care acesta se coaliza conştient fiind că anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasă.
Printr-o tactică similară sunt înlăturaţi liderii PNL şi PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tătărescu. Liderii politici vor fi concentraţi la penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de izolare şi înfometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii, ei devin simple numere şi acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rând pe rând nume marcante pentru politica şi cultura noastră. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatică de o probitate morală incontestabilă sfârşeşte neştiut de nimeni în condiţii de mizerie inimaginabile, într-o celulă din Sighet, mâncat de viermi şi singurătate.
PCR-ul nu-şi va uita adversarii săi ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestările operate în sânul Gărzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supuşi cunosc o duritate extremă. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o etichetă într-atât de stigmatizantă încât cel catalogat astfel nu şi-o va putea şterge niciodată. Partidul era necruţător nu doar cu adversarii declaraţi dar chiar cu proprii membri. Procesul şi execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu sunt un exemplu edificator în acest sens. S-a constatat că regimurile comuniste, în genere nu agreează prea mult intelectualii şi de cele mai multe ori când ei se rătăcesc prin eşaloanele de conducere sunt înlăturaţi. Acesta a fost cazul şi lui Lucreţiu Pătrăşcanu, procesul lui fiind unul desfăşurat după reţeta stalinistă, cu acuzaţii fantasmagorice de trădare şi complot. Fără milă sau remuşcări puterea comunistă îşi jertfea proprii fii, modelul era acelaşi cu cel sovietic, unde cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Stalin şi cei mai cunoscuţi doctrinari ai partidului căzuseră rând pe rând.
Teama de intelectualitate se va manifesta şi prin metamorfozarea nefericită a uneia dintre principalele instituţii de cultură româneşti, Academia, se produc epurări masive între membrii ei şi mulţi dintre ei ajung în întunecatul Sighet. Ziarişti, academicieni, poeţi, oameni de ştiinţă, în măsura în care nu au înţeles să încheie pact cu puterea politică criminală, au intrat în moara represiunii, plătind cu viaţa sau cu anii tinereţii lor verticalitatea morală pe care şi-au impus-o. Dealtfel intelectualitatea a rămas de la început şi până în ultimele zile ale regimului comunist partea societăţii care nu a încetat să ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altădată mai firave, dar niciodată nu a existat docilitate absolută şi de aici poate şi încrâncenarea şi neîncrederea pe care liderii comunişti au manifestat-o mereu faţă de această categorie socială.
Pentru a reuşi să implice în procese politice de trădare naţională pe toţi participanţii la guvernările anterioare se vor constitui loturi de inculpaţi care adesea nici nu se cunoşteau între ei şi se brodează scenarii lipsite de sens din care probabil că nici măcar judecătorii nu înţelegeau mare lucru. Noua instituţie a acuzatorilor publici, preluată după patent sovietic, îşi făcea din plin datoria, acuzările curgeau vertiginos şi în loc de fapte concrete sălile tribunalelor poporului răsunau de acuze precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni fii ai poporului”. Astfel ajung în închisoare personalităţi ştiinţifice şi economice care erau simpli tehnicieni ce încercaseră într-o perioadă cruntă ca cel de al II-lea Război mondial să nu lase ţara în colaps economic. Ei nu aveau apartenenţă politică însă PCR-ul considera trădător pe oricine se situa în afara lui. Astfel elitele din toate domeniile vor fi nu doar înlăturate ci pur şi simplu suprimate. Nici armata nu este cruţată, criteriul politic funcţionează şi în acest caz. Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, venite cu tancurile sovietice vor constitui nucleul armatei RPR, vechea armată a României fiind distrusă, generali şi strategi de marcă putrezind în beciurile închisorilor comuniste. Pentru reformarea armatei, ca şi în celelalte sectoare, vor fi trimişi consilieri sovietici care, nu de puţine ori vor intra în conflict cu ofiţerii români. Epurările efectuate în armată, urmate adesea de arestări produc degringoladă şi în acest sector care îşi demonstrase eficienţa pe parcursul războiului.
Un număr destul de mare dintre ofiţerii trecuţi astfel în rezervă vor lua calea codrilor şi alături de alţi români disperaţi de apăsarea bolşevică vor reitera oarecum vechile mişcări haiduceşti, ceea ce va rămâne în istorie sub numele de – rezistenţa în munţi. Mişcarea de rezistenţă pe teritoriul României, deşi nu a cunoscut o organizare unitară, centralizată, fapt care a şi dus la anihilarea ei, a fost cvasigenerală. Este oarecum surprinzător că, fără a fi generată de un centru, nu a existat zonă muntoasă a României care să nu adăpostească grupuri de partizani cu arma în mână ce sperau la o răsturnare a situaţiei.
Se observă că din punct de vedere politic, social, de vârstă, etc. există o eterogenitate la nivelul componenţei grupurilor de rezistenţă, ceea ce se explică prin faptul că regimul comunist a fost simţit de întreaga populaţie, fără diferenţiere de clasă (cum pretindeau comuniştii) ca fiind străin de spiritul poporului român, nepotrivit cu aspiraţiile şi credinţele lui. Se disting trei atitudini ale acestor grupuri: – 1 cea specifică militarilor de carieră, care preferă ofensivă şi lupta imediată; – 2 cea de retragere în expectativă în speranţa izbucnirii unui conflict internaţional; – 3 cea mai realistă şi mai dramatică atitudine a fost a celor care erau conştienţi de ireversibilitatea evenimentelor dar care adoptau această atitudine de frondă spre a-l infirma şi a-i demonstra ilegitimitatea.
Longevitatea de peste zece ani a unora dintre aceste grupuri este surprinzătoare având în vedere că pentru anihilarea lor forţele de armată şi securitate desfăşurau divizii întregi. Explicaţia ar putea fi voinţa extraordinară a acestor oameni de a-şi păstra libertatea şi credinţa neclintită în justeţea cauzei lor. În plus deşi numărul de membri nu depăşea pentru fiecare grup în parte câteva zeci, exista în satele şi comunele învecinate un mare număr de oameni care îi ajutau cu alimente, găzduire, informaţii, oameni care vor suferi cel mai tare represiunile securităţii şi care adesea din această cauză, vor spori rândurile partizanilor. Deşi logistica grupurilor de rezistenţă era mult inferioară faţă de cea a forţelor oficiale, ca şi efectivele de care dispuneau, aceste grupuri nu au putut fi anihilate în luptele directe ci doar atunci când s-a produs o trădare. Uzând de reţele de informatori, de şantaje şi de tehnica operativă (adică de ascultare cu aparate de înregistrare), Securitatea a reuşit destul de greu să înfrângă haiducii care mai sperau într-o Românie creştină, democrată şi liberă. Chiar dacă fenomenul rezistenţei în munţii şi codrii României nu poate fi catalogat ca un fenomen de masă el a avut o extraordinară aderenţă la mase, în munţi nu au fugit mii de români dar mii de români au ajutat într-un fel sau altul aceste mişcări, şi de asemenea mulţi aveau ascunsă câte o armă în speranţa venirii unui moment prielnic când o vor folosi. Există un aspect care nu trebuie scăpat din vedere atunci când se discută despre acest fenomen, şi anume componenta creştină manifestată în cazul tuturor acestor grupări. Fiecare partizan în raniţa în care îşi purta arma avea Sfânta Scriptură sau cartea de rugăciuni. În jurnalul lui Vasile Motrescu, unul dintre partizanii bucovineni sau în mărturiile celor ce şi-au scris memoriile apar episoade în care ei povestesc cum se rugau şi posteau. Multe dintre grupuri se formează şi activează cu binecuvântarea şi ajutorul material şi spiritual al unui preot din satul apropiat. Şi este evident că permanent ei au conştiinţa că se împotrivesc unei puteri care este contrară lui Dumnezeu. Şi în comportamentul lor în timpul luptei directe ei încearcă să adopte o atitudine morală creştină, evită uciderea iar atunci când duşmanul le cade în mână preferă doar să îl persifleze fără a-l răni grav.
Dacă discursul oficial îi stigmatiza pe „bandiţii” din munţi, glorificându-i pe soldaţii sau securiştii care îi prindeau sau erau răniţi în confruntările directe, populaţia rurală din zonele unde grupurile de rezistenţă activau îi proiectau într-o lumină eroică, fantastică. În povestirile care circulau apăreau înzestraţi cu puteri supranaturale şi cu toate conotaţiile eroului pozitiv fără pată şi fără prihană. Ceea ce ilustrează modul în care atitudinea acestor oameni era văzută de către majoritate deşi propaganda oficială îi numea trădători, bandiţi, criminali.
Rezistenţa acerbă împotriva regimului comunist care a existat în mediul rural a fost cauzată de dramaticul proces al colectivizării. Împărţind marea masă a celor 12.000.000 de ţărani în diferite categorii şi operând exproprierea lor în etape, PCR-ul uza de o tactică subversivă, ştiind că astfel va atomiza populaţia rurală şi aceasta nu va acţiona ca un tot unitar, cum s-ar fi întâmplat dacă exproprierea se producea în bloc.
Aderarea la proprietatea colectivă – cum eufemistic era numită oficial exproprierea – se spunea că se va face de bună voie, dar aceasta în condiţiile în care puterea uza de două pârghii constrângătoare şi anume sistemul cotelor şi al impozitelor care la un moment dat deveniseră într-atât de apăsătoare încât ţăranii erau nevoiţi să cumpere produse pentru a-şi achita cotele altfel erau arestaţi ca sabotori ai economiei naţionale. În numeroase judeţe din toate colţurile ţării au avut loc revolte care au fost reprimate cu brutalitate, forţele de armată sau securitate trăgând în plin în ţăranii disperaţi.
Procesul de colectivizare a cunoscut momente de destindere sau de încrâncenare în funcţie de atitudinea represivă a puterii dar cifrele care arată numărul ţăranilor încarceraţi pe parcursul acestei perioade sunt semnificative pentru brutalitatea cu care s-a desfăşurat această acţiune. Deposedarea de pământ a ţăranilor a însemnat de fapt un atac dur pe care demonul îl opera astfel asupra unei lumi ce avea ritmuri rezonând în veşnicie. Din perspectiva tradiţională a ţăranului român, pământul pe care îl avea era o punte spre Dumnezeu, era un dar al lui Dumnezeu care îi oferea omului sursa vieţii trupeşti dar şi duhovniceşti, căci din holdele ce se legănau în bătaia vântului se cocea pâinea albă ca faţa Domnului din care, la vreme rânduită, în Sfânta Biserică, la ceas de sărbătoare, ţăranul se împărtăşea. Dezrădăcinat, deposedat, depersonalizat, omul intră, dintr-o dimensiune spaţio-temporară a sacrului, într-una a absurdului, brusc şi fără posibilitatea de a reveni, iar aceasta ducea fie la disperare, fie la abrutizare, omul încetând treptat să mai fie un cine, devenind din ce în ce mai mult un ce.
Se observă că treptat noua putere instituie ca lege supremă – teroarea. Populaţia gulagului românesc sporeşte mereu pentru ca regimul să se simtă stăpân deplin. Reţeaua de penitenciare, spitale psihiatrice, lagăre de muncă şi gropi comune este înfiorător de densă şi ea vorbeşte despre cotele la care s-a desfăşurat represiunea comunistă, numărul celor ucişi şi încarceraţi ridicându-se în jurul a 2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Piteşti, Canal, Balta Brăilei şi multe alte locuri ale suferinţei româneşti, la care se adaugă închisorile de femei Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni constituie o geografie care pe de-o parte arată dimensiunile pe care crima comunistă le-a avut în spaţiul românesc, iar pe de altă parte vorbeşte de disperarea cu care naţiunea română născută creştină s-a împotrivit unui regim ateu şi alogen.
O problemă spinoasă pentru puterea comunistă o constituia Biserica. Încercarea de a intra cu Biserica Ortodoxă într-o relaţie cordială se explică prin faptul că liderii comunişti ştiau că această instituţie reprezenta pentru poporul român un punct de reper mai important ca toate celelalte. Deşi proprietăţile eclesiale sunt luate şi învăţământul religios distrus, Biserica fiinţează în continuare; aparatul politic încercând prin împuterniciţii de stat pentru culte, prin reţeaua de informatori care reuşeşte să şi-o construiască în interiorul personalului clerical să o discrediteze şi să-i submineze autoritatea în ochii credincioşilor. Semnele de întrebare care s-au ridicat asupra ierarhiei şi clerului ortodox din acea vreme nu trebuie să piardă din vedere contextul în care aceşti oameni cu grele responsabilităţi au trebuit să acţioneze. Există trei atitudini care au putut fi adoptate de către clericii BOR în acea vreme: – 1 o atitudine, am putea-o numi diplomatică, în care slujitorul bisericii încerca să se plieze pe cerinţele puterii politice fără a abjura de la îndatoririle sale (o echilibristică dificilă care se putea solda fie cu închisoarea, fie cu compromiterea morală totală), – 2 atitudinea de o moralitate impecabilă, când orice concesie a fost respinsă, cei care au adoptat-o fiind convinşi că au de luptat cu certitudine cu o putere diabolică, – 3 cea mai nefastă poziţie a fost a acelor clerici care de frică sau din oportunism au abdicat în faţa puterii. Deşi reduse numeric, astfel de cazuri au existat iar asumarea lor e necesară pentru ca revigorarea morală postcomunistă nu doar a reprezentanţilor Bisericii ci şi a întregului neam românesc să se poată produce. (va urma)
Lasă un răspuns