Statuia Zeiței Luna

Statuia Zeiței Luna este un altorelief calcaros cu reprezentarea, datat la mijlocul secolului al III-lea d.Hr. și descoperit la Tibiscum – Jupa (Jud. Caraș – Severin; Dacia Superior). Acesta, foarte probabil făcea parte dintr-o scenă votivă de mari dimensiuni și păstrează destul de bine trăsăturile feței și coafura divinității, maniera de realizare a altoreliefului fiind una îngrijită, cu atenție pentru detalii.

Zeița Luna („L – una”, ca și răscruce (Saltul lui Pan), când „vom da colțul (cotul)”; citit invers devine „Anul”) mai este cunoascută și ca Selena (sau Selene; „Elena – S” – Cea blondă, Cea cu două fețe-cu două capete, Șerpoaica). Ea a fost în mitologia greacă zeița și personificarea astrului selenar (al Lunii), identificată mai târziu cu zeița greacă Artemis. Era înfățișată ca o femeie strălucitor de frumoasă, purtată printre nouri într-un car de argint. Zeița lunii este cunoscută pentru numeroasele sale aventuri amoroase. Cel mai faimos dintre iubiții săi este ciobanul Endymion. Alte aventuri ale Selenei îi includ pe Zeus, care i-a dăruit trei fiice, și Pan, care i-a dat o turmă de boi albi. Unele surse povestesc că leul nemean, care a căzut pe pământ din lună, este rezultatul dragostei dintre Zeus și Selene. A fost implicată în multe legături amoroase, dar nu la fel de multe pe câte a avut sora sa, Eos, zorii zilei (Zori de Zi; mai există „ziurelul de ziuă”, cel care apare după noaptea tenebroasă a Nașterii din Nou, tărâmul lui Negru Vodă).

Selene seamănă cu o femeie tânără, cu o față extrem de albă, care călătorește într-o caleașcă de argint, trasă de doi cai. Este de multe ori înfățișată călărind pe un cal sau pe un taur. Despre Selene se spune că poartă robe, poartă o torță și poartă o semilună pe cap (semn al balansuarului ceresc în care se va da hâța (Ana – Hâța)). Nu a fost unul dintre cei 12 zei ai Olimpului, dar este totuși zeița lunii. După ce fratele ei – Soarele – își termină călătoria de-a lungul cerului, ea o începe pe a ei. Înainte de călătorie, ea se îmbăiază în mare, aproape ritualic. Părinții Selenei sunt titanul Hyperion, zeul-soare, și Theia, sora lui Helios. Unele surse spun că este fiica titanului Pallas, Helios sau Zeus. Helius, care este zeul soare, la fel ca și tatăl său, Helios, este fratele Selenei. Eos, zorii zilei, care este faimoasă pentru numeroasele sale aventuri amoroase, este sora Selenei. Seducerea lui Endymion este idila care îi aduce Selenei cea mai mare parte din faima sa. S-a îndrăgostit de ciobanul Endymion și l-a sedus în timp ce acesta dormea într-o peșteră. Unele versiuni spun că Endymion („end”= final, sau „Cel ce va aduce finalul”) era rege sau vânător, și nu cioban. Din dragostea celor doi s-au născut 50 de fiice (jumătate din sută, jumătate din ceea ce știm și ceea ce vedem), dintre care una era Naxos. Deoarece Selene nu era profund îndrăgostită de Endymion, ea l-a rugat pe Zeus să îl lase pe el singur să își decidă soarta. Zeus i-a aprobat Selenei cererea, iar Endymion a ales să nu îmbătrânească niciodată și să doarmă pentru totdeauna (Cel ce se va trezi, Cel ce va reînvia; Ion cel erect, sau Erect-e-ionul). Chiar și așa, somnul etern al lui Endymion nu a împiedicat-o pe Selene să îi nască fiicele (viața își urmează cursul). Endymion era vizitat de către Selene în fiecare noapte și sărutat de razele ei de lumină. Selene este favorita multor poeți, în special celor romantici. O noapte luminată de lună trezește sentimentele romantice. Se spune că razele de lumină ale Selenei cad peste muritorii care dorm, iar săruturile ei cad peste dragostea sa, Endymion. În mitologia greacă, mai multe zeităţi feminine au fost asociate cu Luna. În afară de Semele, avem pe Artemis, cea care era considerată sora geamănă a lui Phoebus Apollo, născută, ca şi acesta, din uniunea dintre Zeus şi muritoarea Leto. Ea era zeiţă a Lunii (fiind uneori identificată cu Selene), dar şi a pădurilor, vânătorii, virginităţii şi naşterii copiilor. La romani, Artemis era adorată sub numele de Diana. O altă zeiţă a Lunii era Hecate, pusă în legătură îndeosebi cu faza de Lună nouă, numită şi „lună neagră”, un moment de trecere sau de început (Nașterea din Nou). Astfel, exista o potrivire perfectă cu alt atribut al său, cel de zeiţă a răscrucilor (alt început, alt drum). În astrologie, Luna simbolizează feminitatea, în opoziţie cu Soarele, simbol al masculinităţii şi al tuturor calităţilor bărbăteşti. De asemenea, Luna este asociată cu sufletul, dar şi cu subconştientul, în timp ce conştientul este influenţat de Soare.

În ceea ce priveşte ipostazele feminine, Luna este pusă în legătură îndeosebi cu cea maternă. Ea reprezintă mama, în timp ce iubita este reprezentată mai degrabă de către Venus. De asemenea, Luna reprezintă partea feminină aflată în interiorul oricărui bărbat, parte numită de către Jung  „anima“. În mitologia egipteană, zeița Isis este zeița magiei și a vieții, a căsătoriei, simbolul ei fiind tronul (Regina Tronului).

Fiind și o zeiță a cerului, Isis este reprezentată stând pe o jumătate din lună, ca un uriaș balansuar (Anahita, sau „Ana – Hâța”, Cea care se dă în scrânciob). Tibiscum  – ca loc al descoperiri – (TibiscoTibiscusTibiskon) a fost o așezare dacică („Ti-bis – k”, ca și „Lovitură dublă a Toporului Marelui Zeu Zamolxe”), apoi oraș în Dacia romană, cunoscut ca municipiu (municipium Tibiscensium) pe vremea împăratului Gallienus (253-268), rang la care fusese ridicat, probabil sub Septimiu Sever (193-211). Orașul se găsea la ieșirea râului Timiș (de la „T – cel – Emis”, zeița Temis) din munți și vărsarea râului Bistra („Bis – Tri”, sau „De două ori Treimea”), lângă Caransebeș, azi localitatea Jupa, județul Caraș-Severin. Sunt vizibile ruinele unor construcții importante și ale unor ateliere din castrul roman și din așezarea civilă romană Tibiscum.

Așezările romane de aici au fost și rămân cele mai importante vestigii ale antichității clasice din Banat. Sunt și alte descoperiri importante care ne face să ne creăm o imagine asupra istoriei acestor locuri. Astfel, la Jupa (municipiul Caransebeş) s-a descoperit în anul 1976, un silex încadrabil în paleoliticul superior și un fragment ceramic vincian. În punctul  Triaj (Jupa-Sud sau Dâmb), la est de Halta Jupa, dincolo de Triaj, pe terasa a doua a Timişului, la aproximativ 150 m SE de heleşteul din islazul satului s-au descoperit fragmente ceramice din epoca bronzului. Săpăturile arheologice efectuate aici în anul 1982 au dus la descoperirea unei aşezări neolitice târzii, eneolitice (cultura Tiszapolgár) şi a materiale ceramice din epoca bronzului. La „Punctul Livezi”, situate la aproximativ 800-900 m nord de punctul de mai sus, pe marginea aceleaşi terase, s-au descoperit materiale ceramice hallstattiene şi resturi de construcţii romane (villa rustica). La depărtare de 600-700 m nord de aşezarea hallstattiană, pe o terasă mai puţin joasă, la 150-200 m NV de capătul Triajului, s-au adunat fragmente ceramice preistorice, atipice (MC). Peste drumul Caransebeş – Lugoj, în partea opusă a acestor situri, se poate observa ductul unui drum roman. La „Balastieră” s-a descoperit un celt din bronz. Tot de aici provine o fibulă de tip Peschiera. La „Benzinăria Theo&Mary” s-au descoperit fragmente ceramice aparţinând grupului cultural Balta Sărată. La punctul „ Zidină” se află castrul Tibiscum. Despre castrul roman se cunosc foarte multe date, el fiind identificat încă de acum două secole. Amplasat la întretăierea a două dintre cele mai importante drumuri imperiale care legau Sarmisegetuza de Dierna şi Lederata, oraşul şi castrul s-au dezvoltat datorită câmpiei fertile în care se aflau, a poziţiei comerciale şi strategice ocupate. În anii ce au urmat cuceririi romane a fost construit, în piatră, pe malul Timişului, un castru auxiliar de 102 / 109 m, pentru ca mai apoi, în secolul II d.Hr., să aibă loc o extindere spre vest şi sud a fortificaţiei (aici au staţionat trei trupe auxiliare). Faza de început a castrului este de pământ. În timpul cercetării sistematice a castrului au fost identificate 3-4 niveluri antice, din care cel mai nou se datează după retragerea aureliană. O dată cu anul 1985 cercetarea din castrul de piatră s-a axat pe studiul principiei. Aceasta este orientată NE-SV şi are dimensiunile de 36 / 31 m. Faza de pământ a castrului este cercetată de M. Moga şi, mai târziu, de D. Benea (acesta se găseşte la 1,80-2,00 m adâncime). Urme arheologice de secol VI-VII s-au descoperit în interiorul castrului de piatră, dar şi în aşezarea civilă. Cea mai veche ceramică descoperită în castru este dacică. Iniţial, în apropierea castrului s-au construit ateliere de olărie şi fierărie ale armatei. Mai apoi, aici s-au stabilit familiile soldaţilor, formându-se o aşezare civilă, înspre nord, de-a lungul râului Timiş (punctul La Drum – Zăvoi; Cetate sau Peste Ziduri). În timpul lui Septimius Severus sau Caracalla aşezarea civilă primeşte rangul de municipium. Aici s-au cercetat mai multe clădiri cu urme de locuire romană târzie. Din hotar ar proveni un tezaur format din 50 de monede preromane. În împrejurimile localităţii, la balastiera de pe malul din stânga Timişului, s-a descoperit, în mod întâmplător, o spadă medievală.  La punctul Sector Cărbunari-Ţigăneşti se aminteşte, fără alte precizări, de existența unei necropole medievale (arpadiană), dar şi urme romane (villa rustica). Aici s-a cercetat și o biserică medievală de secolele XIII-XIV d.Hr.

Ptolemeu, în a sa Geographia (III, 8, 4), amintește localitatea sub numele de Tiriskon la mijlocul secolului al III-lea; Tabula Peutingeriana (VII.2) o înregistrează sub numele de Tivisco. Geograful din Ravenna, în secolul al VI-lea, o numeste Tibis. În inscripții, numele așezării a fost folosit ca epitet al unor trupe ce au staționat în castru: Numerus Palmyrenorum TibiscensiumNumerus Maurorum Tibiscensium. Toponimul Tibiscum, de origine traco-dacică, a fost preluat de la hidronimul Tibiscus (râul Timiș de azi) și ar avea semnificatia de „loc mlăștinos”. Castrul Tibiscum sau, mai bine zis, castrele care s-au construit succesiv pe acest loc, au fost amplasate pe malul stâng al râului Timiș, la circa 500 m sud de confluența acestuia cu râul Bistra. Multitudinea de zei invocați la Tibiscum poate fi „evaluat” prin numărul de statui descoperite. Astfel avem cultul oficial al lui Iuppiter ce se remarca prin mai multe invocatii fie epigrafice, fie figurative. Iuppiter (Io) era divinitatea supremă, dătătoare de viață și lumină, care cârmuia cerul și pământul, stăpânea tunetul și trăsnetul, dezlănțuia ploile și furtunile. Iuppiter avea mai multe epitete: Tonans, sau Fulminator. La Tibiscum, a existat în antichitate o statuie supradimensionată, monumentală a acestui zeu, de la care se mai păstrează doar capul. Un alt zeu invocat era Liber Pater, cunoscut în mitologia romană ca Bacchus.   El apare pe o inscripție ridicată pentru sănătatea lui Marcus Turranius Dil, de un libert cu numele M. Turranius Patroclus. Zeul Mercurius apare menționat pe o placă de marmură descoperita la Tibiscum. Zeița Venus, veche divinitate latină, inițial protectoare a fertilității, apoi a dragostei, a frumuseții, este divinitatea cea mai răspândită de la Tibiscum. De aici avem reprezentări în lut, bronz și plumb ale acesteia, ce au apărut în castru, cât și în așezarea civilă. Zeul Hercules a apărut pe o placă de marmură (L = 27 cm; gr = 4 cm). El este prezentat ca efectuând cele 12 munci, fiind singura manifestare religioasă dedicată lui Hercules descoperită aici. Silvanus era divinitatea romană a pădurilor, câmpurilor, protectorul culturilor. La Tibiscum a fost descoperit un mic altar votiv fragmentar dedicat lui Silvanus Domesticus. Mars Augustus este și el prezent printr-o coloană votivă înaltă de 232 cm descoperită în principia catrului mare, datând din perioada împăraților Maximinus Thrax și a fiului său Maximus. În lăcașurile de cult ale unui castru exista întotdeauna un loc pentru genius cohortisgenius numeri, reprezentări ale acestora fiind expuse și în punctele mai importante din castru, la subunități, respectiv centurii, turma.Dis patriis” apar pe o placă votivă închinată de Publius Aelius Servius, veteran ex optio (fost subofițer), întruchipând zeii din țara de baștină a soldatului și pe un altar ridicat de un soldat din trupa de palmyreni, Marcellus D. Del. Malagbel, divinitate supremă la palmyreni apare reprezentata pe doua mici inscriptii votive ridicate de soldati de aceasta nationalitate, unul este P.Aelius Servius. Belus, zeul cerului se afla în fruntea triadei palmyrene. Acesta apare în două fragmente din același monument, pus de Aelius Zabdibol. Sol Iarhibolus este zeul solar din triada palmyreana cosmică: BelIarhibolAglibol. El apare la Tibiscum sub denumirea de Deus Sol Ierhabolus, invocat pentru sănătatea celor doi împărați Caracalla și Geta, deci din anii 211-212. Mithras, zeul luminii, al adevărului și al dreptăți, al binelui. Atributul său principal era de Invictus și apare pe o singură inscripție la Tibiscum, dedicată de P. Ael. Marius, arendașul pășunilor și al salinelor Daciei. Deus Aeternus este o divinitate de origine siriană atestată doar pe o singură inscripție ridicată de Aurelius Secundinus, decurion al Sarmizegetusei și Napocei. Inscripția este importantă pentru că amintește pe de o parte, faptul că o serie de personaje civile, cu funcții importante, erau stabilite la Tibiscum, iar pe de altă parte aduce un indiciu al existenței unor adepți ai acestui cult și în așezarea civilă. Și cultul Cavalerilor danubieni (traci, zamolxieni)apare la Tibiscum pe trei tăblițe întregi din marmură și mai multe altele fragmentare.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*