Profetismul lui Eminescu (1)

Oricât de mult s-a scris şi se va mai scrie despre Eminescu, nu s-a scris destul, căci nu s-a spus totul. Nu s-a spus esenţialul. Cea mai mare parte a eminescologilor au creionat doar chipul geniului poeziei. Unii, căldicei, îl îndepărtează chiar de credinţa ortodoxă a neamului.  Mitropolitul Corneanu îl re-aduce pe Poet în pridvorul teologiei spunând că: „În realitate, marele nostru poet a fost un creştin autentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa. Poeziile, proza şi publicistica sa sunt o mărturie în acest sens.” (Eminescu-Ortodoxia. O antologie de Fabian Anton. Ed. Eikon, Cluj-Napoca-2003, p. 5).

Un ucenic al lui Eminescu, Mihai Prepeliţă, ne conturează Icoana copilului şi a adolescentului în povestirea documentară, Tânguiosul Glas de Clopot:

 „Îndesat la trup, îmbrăcat în haine nemţeşti din stofă groasă, de culoare închisă, mezinul continuă să tot ţină într-o mână un teanc de cărţi, legate în cruce cu o sfoară de cânepă, bine răsucită, iar cu cealaltă s-a înhăţat strâns de braţul mamei…

-Ba da, mamă… Eu te iubesc mai mult ca pe mine însumi… Da de ce mă daţi şi pe mine pren străini, la şcoala nemţească, ce nu-mi prieşte mie, să mă prăpădesc de dorul vostru pren Cernăuţii… Femeia îl sărută îndelung…, apoi îşi şterge cu un capăt de băsmăluţă o lacrimă neascultătoare…

-Să-ţi afli şi tu un rost în viaţa asta, puiule, că poate lumina cărţilor te-a scoate din întuneric şi din moleşala de la Ipoteştii noştri spre un mal înflorit…” (Mihai Prepeliţă, Ucenic la Eminescu. Ed. <<Vasile Cârlova>>, Bucureşti-1997, p. 15).

Meditaţiile filosofice care i-au forat adâncimile sufletului marelui Poet şi Profet Mihail Eminescu au explorat în acelaşi timp şi splendidele înălţimi ale Celui Preaînalt, contemplând deopotrivă bucuria dreptei credinţe, adevărul, lupta, dăruirea, jertfa şi nădejdea învierii: „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti-2009, p. 17). Toată gândirea sa lucidă, profundă, plină de adâncă înţelegere filosofică l-a condus spre taina cunoaşterii teologico-ortodoxe, temei aprofundat şi de academicianul Virgil Cândea în Cultura Bisericii- sursa princeps a poeziei eminesciene. Cotidianul Ziua, an. VI, nr. 1702, 22-23 Ianuarie 2000). Meditaţiile sale ca un tezaur de pietre preţioase, cu străluciri rubinico-serafice licăresc în conştiinţele marilor Români ortodoxo-naţionalişti, mângâindu-le inimile cu mărgăritarele fiorului şi a lacrimilor de bucurie înaltă, ce susură într-un curcubeu sublim al împlinirilor-esenţialul: „Natura, viaţa, lumea, istoria nu au nici explicaţie şi nici finalitate fără Dumnezeu.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 441). Sufletul ortodox al poporului nostru creştin odrăslit din harul Hristic, din sângele şi trupul jertfelnic al Naţiunii Dacoromâne, s-a exprimat permanent prin Aleşii lui Dumnezeu, prin credinţa lor pentru îndrumarea, călăuzirea şi izbăvirea Neamului întru demnitate şi mântuire: „…fiecărui neam,… Divinitatea îi dăruieşte un mare luminător de conştiinţă, întrupat din carnea şi sângele naţiunii în slujba căreia îi este hărăzit să-şi devoteze viaţa. Plămada lui înmănuncheză, în chip organic, cele mai de seamă calităţi şi însuşiri ale etniei pe care o reprezintă. Asta îl face apt să se identifice cu sufletul neamului său şi să-şi poată îndeplini misiunea divină.” (Radu Mihai Crişan, Istoria Interzisă. Ed. Tibo,Bucureşti-2008, p. 96).

Aleşii-Fiii lui Dumnezeu, Dascălii, Eroii, Geniile, Profeţii, Martirii, Mărturisitorii şi Sfinţii sunt limbile de foc pogorâte de Mântuitorul Hristos asupra Naţiunii DACE, binecuvântate, spre a o renaşte, spre a o înnoi, spre a o îndumnezei, spre a o înălţa între celelalte naţiuni:

„Lupta trebuie să o ducem înainte cu perseverenţa apostolului şi cu vitejia sufletelor alese, care ştiu că nu este nimic mai nobil decât a te uita pe tine şi a te jertfi pentru aproapele năpăstuit. Aşa a făcut şi Christos.” (I. I. Moţa, Ziarul Dacia Nouă/ 23 Dec. 1922). Aleşii-Luminătorii în Duh sunt Stâlpul şi Temelia Neamului, respectiv a Bisericii lui Hristos, reprezentând pecetea divină a Culturii spirituale a marilor generaţii istorico-milenare.

Sub revărsarea apelor nemărginite ale cerului s-a luminat Filosoful, iar în marele gânditor a odrăslit Poetul: „Omul poet este un idealist, un creator de valori noi pe care în realitate nu le-a aflat încă. Pentru ca noi să putem progresa, să putem merge către un mai bine, trebuie să anticipăm acest viitor într-o viziune superioară de viaţă. Numai trăind această viziune intens, o putem traduce în faptă; o realitate, dacă nu este, poate să fie. În acest fel, poetul este adevăratul creator şi deschizător de drumuri.” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 99).

Mihail Eminescu a fost şi rămâne promotorul inspirat modern al renaşterii noastre tradiţional-ortodoxe, privind naţionalismul creştin ca îndreptare, ştiind că în ADEVĂRUL-HRISTOS sălăşluieşte Dreptatea lui Dumnezeu: „Căci prin El le-a făcut Dumnezeu pe toate. Lumea a fost făcută dreaptă, înseamnă lumea este marcată de Logos, adică de sens. Făpturile create sunt <<litere care-şi vestesc autorul>>, spune Evgarie. Limbajul drept este limbajul adevărat. Vorbirea adevărată are puterea îndreptării. Întrucât este Adevărul, Hristos are puterea vorbirii îndreptătoare în sens absolut: <<Lazăre, ieşi afară!>>; <<Ridică-te!>>; <<Efata>>; <<Talitha kumi>>.” (Mircea Platon/ Gheorghe Fedorovici, Măsura Vremii: Îndemn la normalitate. Ed. Predania, Bucureşti-2009, p. 231). Prin flacăra Rugului său aprins de trăire românească a Culturii Duhului în lumina Adevărului revelat, Mihail Eminescu nu numai că se aliniază autorităţii Marilor Duhovnici, Marilor Vlădici, Marilor Voievozi-Ctitori de Neam, ci rămâne unul dintre cei mai mari Dascăli ai Neamului Dacoromân, descendent şi continuator spiritual al ramurei ierarhice scito-dacoromâne: Betranion, Gherontie, Teotim I, Ioan Casian, Gherman, Ioan, Alexandru, Dionisie-Exiguul, Teotim II, Ioan Maxenţiu, Paternus şi Valentinian ai Tomisului, continuată de Grigorie Decapolitul, Iachint de Vicina, Nicodim de la Tismana, Iosif Muşat, Teoctist I, Daniil Sihastrul, Nifon, Gheorghe I, Teoctist II, Ghelasie, Teofan I, Macarie, Grigorie Roşca, Isaia de Rădăuţi, Teofan II, Ioan de Râşca; adăugându-se şirului monahilor-Dascăli: Filotei, Dosoftei, Gherontie, Grigorie, Isaac, precum şi altor mari ierarhi şi luminători ca: A. Crimca, Varlaam, Sava-Mărturisitorul, Dosoftei, A. Ivireanul, Rafail Caligraful, Iacob Putneanul, P. Velicicovschi, Iacob Stamati, Calinic de la Cernica, V. Costachi, Chesarie al Buzăului, A. Şaguna, Mel. Ştefănescu, Iosif Naniescu, G. Grosu, Chesarie Păunescu, Cunună asumată în ramura sofianico-filocalică: Paulescu, Boca, Stăniloae, Boghiu, Nae Ionescu, Vulcănescu, Ţuţea, Oprişan, Noica, Crainic, Băncilă, Bernea, Brăileanu, Petrovici, Ianolide, D. Tudor, N. Măndiţă, B. Ghiuş, I. Imbrescu, I. Felea, I. Popovici, I. Pârvu, Galeriu, Papacioc, Ierom. R. Noica, I. Mihălcescu, N. Bălan, B. Stănescu, A. Plămădeală, Th. M. Popescu, Ioanichie Bălan, Paisie Aghioritul, S. Rose, K. Ware, Evdokimov, I. Maximovici, Ig. Briancianinov, N. Velimirovici, Ioan de Kronştadt, P. Florenski, S. Kraiopoulos, Vladimir Guette, V. Papadakis, Arhim. Tihon, Arhim. V. Papadakis, Serg. Nilus, Gh. Kapsanis, ş. a.

Pentru Mihail Eminescu inspiraţia sa fundamentală s-a circumscris Tradiţiei multimilenare protodaco-creştine: cu etosul bucuriei primare, cu apoteoza marilor eroi, cu înţelepciunea creaţiei populare, cu surâsul împlinirilor sofianice al marilor ctitori de Ţară, cu lacrima filocalică a martiriului românesc, repere esenţiale pentru Profetul nostru rămânând de-a pururi Neamul protodac al MARIEI  FECIOARA şi Biserica tradiţională a Fiului ei, HRISTOS. Pentru Mihail Eminescu creştinismul ortodox nu este un sistem propoziţional sau conceptual scolastic, ci mistica religiei Hristice-reînnoitoarea harică a firii create. Căile cunoaşterii Profetului Mihail Eminescu intersectează cândva, undeva miturile, dar se înalţă apoi dogmatic spre Adevărul revelat-singura şi adevărata filosofie a Adevărului absolut-ipostasiată în DUMNEZEU-OMUL-IISUS HRISTOS.

Abordarea Căilor divinităţii a constituit pentru Geniul nostru o preaînsetată căutare a valorilor absolute în sânul cărora sălăşluieşte Adevărul veşnic, mărturii directe oferite de confratele Slavici: „Eu-spunea acest intim tovarăş al său de studii din perioada vieneză-crescusem în Biserică; iar el cunoştea, la vârsta de douăzeci de ani, nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe cele ale lui Platon, pe cele ale lui Confucius, Zoroastru, şi Buddha; şi punea religiozitatea, oricare ar fi ea, mai presus de toate.” (Gh. Bogdan-Duică, Despre Luceafărul lui Eminescu. Braşov-1925, p. 14)

Unul din Suişurile sale de aspiraţie, de cunoaştere Supremă a fost cel filosofico-metafizic, dar rămâne tare mâhnit de devierea spre stânga, spre psycho-physiologia pe care au dat-o slujbaşii filosofiei apusene, astfel încât alege Piscul metafizicii situat la poalele Ortodoxiei creştine, care-i încununează mistic, urcuşul spiritual, determinând-o pe ilustra profesoară în românistică şi eminescologie, Rosa Del Conte să mărturisească: „Această exigenţă a divinului, care este o căutare de adevăruri şi valori absolute, a rămas imprimată ca o trăsătură asupra operei sale şi de aceea nu ezităm să-l numim pe Eminescu un geniu religios. Fireşte, sentimentul sacrului este un apriori la a cărui esenţă participă numai acela care a experimentat-o în sine: nu degeaba declara Platon în Timeu că, dacă-i greu să-L găsim pe Dumnezeu, şi mai greu este să le comunicăm celorlalţi descoperirea noastră.”  (Rosa Del Conte, EMINESCU sau despre Absolut. Trad. Marian Papahagi. Ed. Dacia Cluj-1990, p. 269).

Acrivia sa pentru limba sacră, descifrarea textelor vechi religioase şi istorice, creaţia populară, lectura cultă, din: Noul Testament, Cazania Mitropolitului Varlaam, Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, Operele Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, ale altor Sfinţi Părinţi ca Fericitul Augustin, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Paisie Velicicovschi, Nicodim Aghiorâtul, Manualul de limbă paleoslavă sau veche slavă bisericească al lui Augustin  Leskien, Teologia dogmatică a Bisericii ortodoxe catolice de răsărit a protosinghelului Melchisedec (Iaşi-1855), Învăţătura ortodoxă din religiunea creştinească a unei sânte, catolice şi apostolice Biserici, pentru clasele liceale a lui Silvestru Morariu Andrievici (Viena-1862), etc., l-au îndrăgostit veşnic de Neam şi de Dumnezeu: „Poetul, spune Emanuela Istrati-Macovei, a crescut în atmosfera spiritualităţii ortodoxe, citise multe din lucrările fundamentale ale patristicii şi avea o colecţie impresionantă de cărţi religioase şi manuscrise vechi. Alexandru Elian publică o listă cu lucrările pe care Eminescu le propusese pentru cumpărare Bibliotecii Universitare din Iaşi, la 6 Decembrie 1875, pe vremea când acesta era bibliotecar.” (Dr. Emanuela Istrati-Macovei, Sâmburul Luminii Motive biblice în poezia lui Eminescu. Ed. Pars Pro Toto, Iaşi-2008, p. 55).

În afara listei pentru Bibliotecă, acelaşi Alexandru Elian ne arată că: „în biblioteca sa s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Fericitul Augustin, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul, ş.a.” (Alexandru Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Eminescu, poetul naţional, vol. I, Ed. Eminescu, Bucureşti-1993, p. 229-240). Fascinaţia Profetului Mihail Eminescu pentru Bucuria lecturii, pentru Cuvântul frumos tors în Caierul de brocart al  Limbii dacoromâne, dragostea sa pentru Cartea aleasă, fiorul pentru Cartea cultă au fost Daruri Dăruite de Sus; iar pentru Cărţile primite i se aşterne parcă bucuria unei serafice îmbrăţişări: „Nu ştiu dacă există vreun om în lumea aceasta care să nu se bucure atunci când primeşte o carte… A dărui o carte, şi mai ales o carte bună însoţită de o dedicaţie, este, cred, darul cel mai valoros şi de folos. Este un fel de lucrare întreită: cel care dăruieşte, cel care primeşte şi cel care este dăruit! Adică aici are loc un colocviu tainic în trei! O comunicare şi o comuniune de iubire!” (Calinic Episcopul, Veşnicia De Zi Cu Zi. Curtea Veche, Bucureşti-2006, p. 85-86).

Cărţile-Daruri sau Darurile-Cărţi sunt Solii-cereşti care, te înveşmântează într-o porfiră a bucuriei ţesută în sublimul camaraderiei, aşa cum bunul meu prieten-bucureştean, bibliofilul Dumitru Ionescu mi-a dăruit zeci, sute, mii de cărţi, mărgăritare alese şi neîntrecut de culte, înfrumuseţându-mi şi înmiresmându-mi spiritul naţionalist creştin-ortodox.

Râvna şi dragostea Luceafărului nostru pentru spiritualitatea creştin-ortodoxă a moştenit-o din sânul Neamului dacoromân, din sânul Familiei sale, din sânul pământului sacru al Bucovinei: „Ţinutul Botoşanilor a rodit din cele mai vechi timpuri mulţimi de sfinţi, roade ale Duhului Sfânt, prin care Biserica lui Hristos s-a îmbogăţit neîncetat cu ierarhi, preoţi, monahi şi monahii, născuţi în aceste locuri binecuvântate.” (Ieromonah Siluan Antoci, Flori duhovniceşti în pustiul comunist. Mărturisitori botoşeneni. Vol. 1. Ed. Doxologia-2015).

Între Florile duhovniceşti care au înmiresmat chipul frumos, valah al Daciei Moldave, adăugându-se Cununii de lumină şi har au fost şi mătuşile Poetului, surorile Ralucăi-mama Luceafărului: Olimpiada-stareţa Mănăstirii Agafton, schimonahia Fevronia de la mănăstirea Slatina-Suceava, schimonahia Sofia Iuraşcu şi Xenia Velisarie de la mănăstirea Agafton: Această mănăstire a fost cea mai crunt lovită de furtuna nemiloasă, dezlănţuită peste cinul monahal de regimul comunist-ateu.” (ibid. p. 112), precum şi fraţii mamei, monahii Calinic şi arhimandritul Iachift Iuraşcu, care i-au prelins poetului-nepereche mirul setei de cunoaştere a Ortodoxiei, a Frumosului şi a Adevărului în Creaţia lui Dumnezeu, înflăcărându-l astfel să urce spre culmile maturităţii ca expresie teologică a mărturisirii: „Exemplaritatea demersului spiritual fundamental al acestor figuri patristice, expresie ce pare a-i fi adresată posterior şi lui Eminescu de către Sfântul Iustin Popovici, reîntemeietoare în Ortodoxia secolului al XX-lea stă deci, înainte de toate, în registrul opţiunilor metodologice care orientează şi susţin monumentalitatea impresionantă a operelor lor restauratoare.” ((Sf. Iustin Popovici, Omul Şi Dumnezeul-Om Abisurile şi culmile filozofiei. Studiu introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I.Ică jr. Tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Ed. Sofia, Bucureşti-2010, p. 33). 

Percepând Dogmatica Ortodoxă ca pe Filosofia Sfântului Duh, Mihail Eminescu se pronunţă pentru promovarea unei Culturi a Duhului, pe o înţelegere autentică, duhovnicească, arhetipală ca expresie şi experienţă spirituală a poporului dac nemuritor.

În lumina sufletului său cu reflexele Logosului dumnezeiesc, cuvântul trăit, vorbit ori enunţat, există în înţelegerea hristologiei ca eclesiologie însumată şi a eclesiologiei ca hristologie permanent vie, omniprezentă.

Mesajul trăirii şi operei Luceafărului nostru contrapus asupritorilor de neam: ateismului, marxismului, liberalismului, individualismului, relativiamului, nihilismului, anarhismului, sectarismului secolului al XIX-lea nu este altul decât cel al unui mare Profet ortodox.

Stâlp, Temelie şi Conştiinţă tainică a Neamului, Mărturisitor al dreptei credinţe creştine, Apărător consecvent al Sfintei Tradiţii, Mihail Eminescu subscrie Culturii Duhului care, a recuperat eminent şi creator continuitatea de esenţă şi de inspiraţie harică cu arhetipul evanghelico-apostolic al teologiei ortodoxe răsăritene primare, prevenind-o şi ferind-o de ispitele gnostice, scolastice şi secularizante ale creştinismului apusean infiltrate în Ortodoxie graţie presiunii factorilor istorico-religioşi ai vremurilor.

Exemplaritatea apostolatului său a orientat şi susţinut monumental autoritatea Adevărului, riscând permanent în faţa celor mari (ierarhi ori conducători politici) să spună lucrurilor pe nume, dar în mod expres militând pentru o reînnoire creştină în Ortodoxie, reaccentuând chemarea întoarcerii creştinilor la izvoarele şi valoarea Tradiţiei. Recursul la Tradiţie!

„În teologia ortodoxă pentru ca cineva să fie cu adevărat <<nou>> şi înnoitor trebuie mai întâi să se facă <<vechi>>, întorcându-se la Părinţii Bisericii din vechime, la modul lor de teologhisire sau, altfel spus, că în viaţa duhovnicească cine vrea să <<meargă înainte>> (să „progreseze”) trebuie să se <<întoarcă înapoi>> la Tradiţie. Pentru că înţeleasă în adâncimile ei spirituale, ca predanie duhovnicească, Tradiţia, sau mai exact spus Sfânta Tradiţie, nu e un depozit muzeal, un conservator al unor religve arheologice de interes strict documentar sau pur istoric, ci ascunde în ea <<noutatea>> eshatologică radicală pe care o reprezintă în experienţa istorică a oricăror generaţii şi a tuturor epocilor istorice, existenţa divino-umană în spaţiul eclezial.” (Sf. Iustin Popovici, Omul Şi Dumnezeul-Om Abisurile şi culmile filozofiei. Op.cit. p. 33). Cu siguranţă că marele nostru Mihail Eminescu anticipa panerezia secolului XX, a mişcării ecumenice, unde epigoni şi pigmei ecumenici îi vor substitui pe venerabilii seniori <<fundamentalişti>> apărătorii fideli ai Tradiţiei sfinte, prin asumarea existenţială în Tainele Sfântului Duh, aceleaşi mereu şi mereu înnoite prin lumina Revelaţiei divino-umane dăruită de Mântuitorul Hristos Bisericii Sale şi nicidecum ai unui tradiţionalism obtuz şi fanatic.

Un Recurs asemănător ni-l propune astăzi şi istoricul Mircea Platon, privind: „întruparea istorică a Bisericii analogă celei a lui Iisus. Cred că Biserica nu are voie să se retragă în catacomba speculativă, ci trebuie să acţionaze în istorie, ca instituţie divino-umană al cărei cap e Dumnezeu întrupat şi ale cărei membre suntem toţi cei botezaţi, clerici sau mireni. Dacă Bisericii i se rezervă de către noua stăpânire europeană şi de cicisbeii ei dâmboviţeni rolul de gymnosofist sau derviş supt în fuior mistic, atunci să nu i se mai ceară să se implice social. Dacă i se cere să se implice social, atunci să fie lăsată să se adreseze omului ca întreg (trup şi suflet) şi societăţii ca organism, nu segmentelor de râmă socială secţionate cu lama ideologică.” (Mircea Platon, Ortodoxia Pe Litere Îndreptar de fundamentalism literar. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 326). „Eminescu are meritul, spunea Socratele nostru Petre Ţuţea, de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român!” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Lumina Credinţei, Bucureşti-2015, p. 103). Erudiţia sa, adânca ştiinţă şi profunda cunoaştere a Culturii spirituale l-au înrourat şi înflăcărat prefăcându-i contemplaţiile, viziunile şi experienţele în urcuşuri mistice. A vorbit şi cântat limba Neamului întru Liturghia sa cosmico-literară întronând-o de-apururi nemuririi. Ilustrând forţa gândirii, remarcabila sa originalitate, viaţa, opera şi jertfa îl circumscriu pe Marele Emin: sofianic, filosofic şi teologic, dând un mare răspuns sensului existenţial al identităţii ortodoxe pe axa naţionalismului ca rotire creştină. Raţiunea de „a fi” a Românului este Ortodoxia în care stă şi constă nemurirea Dacului. Dacul drag, erou, martir şi frumos care, nu se îmbracă decât în aură şi legendă.

Mihail Eminescu a căutat frenetic cu patimă, cu patos, cu foc, cu ardere, temerar şi sincer sensul şi lumina vieţii ortodoxe, a poporului său pentru a întrezări nu numai bucuria spirituală, dar şi entuziasmul celebrilor daci-deschizători de suferinţe în duh şi de biruinţe în har. Problema Bisericii Ortodoxe naţionale a fost însufleţirea cugetului şi prioritatea luptei sale spirituale, ferm convins fiind că unitatea Neamului dacoromân poate coexista doar prin autoritatea şi comuniunea cu Biserica Mântuitorului Hristos. Cele două entităţi spirituale, Naţiunea şi Biserica Ortodoxă, ce ţin de majestatea protodaco-apostolică sunt consubstanţiale: în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.

În Neamul dacoromân naţionalitatea este religia precreştină şi creştin ortodoxă. Tocmai de aceea trăsătura de unitate a dacilor a fost şi rămâne trinitară: limba-naţionalitatea-religia monoteistă. Zbuciumul său tulburător s-a înteţit în miza pentru aşezarea unei axiologii spirituale ultime în filosofia Culturii Duhului: cea a teologiei creştin-ortodoxe, cea a mărturisirii existenţiale şi totale a Adevărului absolut în care sălăşluieşte dumnezeirea-umană a Mântuitorului Hristos.

Gândirea, responsabilitatea şi atitudinea sa militantă a spiritului său expres tradiţionalist, profund, zelos şi cult s-a asumat ca merit vital şi esenţial în acel secol al „abisurilor” şi „culmilor” filosofice din aria Occidentului în care plana o epocă cu aggiornări de tot felul, cu sincretisme ţepoase şi înceţoşate, cu confuzii spirituale în plină derivă bezmetică, sesizând astfel exigenţele concrete ale Ortodoxiei creştine-imperativul mistic, dogmatic, înţelept, liber şi constructiv de-a lungul secolelor, în orice naţie, în orice epocă, dar mai ales în cultura şi spiritualitatea dacoromână.

Nu valorizarea „umanismului” în sens pozitiv îl preocupa, ca pe iluminaţii apuseni, pe Marele Eminescu, ci exclusivitatea idealului-real, creştin în Ortodoxie, fapt ce explică convingerea sa de principiu, dogma, cât şi stringenţele haric-creatoare ale geniului său.

O grijă permanentă, un devotament de o rarisimă fidelitate şi o dragoste vie îl leagă pe Mihail Eminescu, atât de sensul naţionalist-unitatea triadică a tuturor românilor: religioase, sociale şi politice, de conservatorismul politic al laturei creştine, de problema dogmatică a Sfintei Tradiţii-Vatra Bisericii Stămoşeşti a Neamului său dacoromân, de problema cultului daco-bizantin, dar mai ales de relaţiile dintre Statul român şi Naţiunea creştină a Biseriici Ortodoxe a lui Hristos, precum şi de relaţiile dintre Biserica naţională şi celelalte confesiuni.

Toate aceste nelinişti metafizice, toate aceste urcuşuri mistice, toate aceste adăugiri revelatoare şi creatoare, toate aceste preocupări de profunzime a Existenţei, toate aceste ţâşniri spre Esenţă, îl încoronează pe Mihail Eminescu din geniu religios, în Geniul eminamente creştin-ortodox.

Geniul care sălăşluieşte în sânul Ortodoxiei se întrupează creştinismului ei autentic, creştinismului haric-creativ, creştinismului militant ca atitudine şi mărturisire, înălţare serafică în aspiraţia lui spre Absolut, spre Dumnezeirea şi Mântuirea Neamului său, prelundu-i întregul Patrimoniu mistic-spiritual: cu doine şi legende, cu înfrângeri şi izbăviri, cu suferinţe şi bucurii, cu zguduiri şi înălţări, cu psalmi şi armonii, cu prigoniri şi biruinţe, cu persecuţii şi iertări, cu căutări şi iluminări, cu răstigniri şi învieri. Blazonul Geniului creştin-ortodox, înnoitor şi izbăvitor de Neam, nu este descendenţa dintr-o castă nobiliară, cununa academică cu lauri ori vreun semn heraldic cât mai vechi, ci CRUCEA biruinţei întru HRISTOS. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*