În acest spirit, din acelaşi pântec inspirator ca Demonism, este şi Rugăciunea unui dac, unde eroul este un fel de Cain, ba chiar Iov, care îl imploră pe Dumnezeu să-l blagoslovească cu toate relele. Poetul nu-i cere milă sau iertare, dimpotrivă, spune dacul:
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec!
Este o rugăciune a deşerăciunii umane, a disperării, a absurdităţii existenţei, fiindcă poetul nu vede nimic bun în lume, vrea ca totul să se întoarcă împotriva acestui strâmb creator. Fiindcă oamenii sunt viermi cruzi. Demonism există şi în Rugăciunea unui dac, poezie unde găsim o limpede viziune despre geneză, dar comună creştinismului şi mai ales hinduismului, ca în Rig-Veda:
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
Şi, asemenea lui Augustin în Confessiones, Eminescu îl defineşte pe Dumnezeu ca zeu „înainte de a fi zeii”. Mai mult:
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi pe acest părinte al tuturor createlor şi increatelor, dacul îl roagă să nu-l ierte, să-l umple de bube, să-l facă să se târască, să-l blesteme ca pe un ucigaş, aşa cum a făcut cu Cain.
De ce? Inexplicabil în această poezie. Explicaţia o găsim numai în Demonism, o poezie în vers alb, încă neterminată, nepregătită pentru a fi publicată, fiindcă Eminescu îşi transmitea mesajele în rimă, aşa cum Brâncuşi nu dădea drumul în lume la o lucrare până nu o şlefuia cu mâinile lui luni întregi şi uneori ani în şir! De ce dacul recurge la o astfel de rugăciune terifiantă, necreştinească? Blestemul este congener răului. Şi am văzut că la baza lumii stă răul şi omul este condamant, fără putinţă de a-şi schimba condiţia.
Pesimismul poetului marcheză pragul cel mai de jos, cel mai întunecat, a ceea ce un filosof ca D.D. Roşca numea existenţa tragică la români.
Dar această poezie, Demonism, trebuie reabilitată total. Ca act istoric măcar, ca document al feţei întunecate a poetului. Ea este anatemizată de biserică sau de şcoală, ca şi Doina. Dar nu avem voie să trecem senini peste aceste capodopere ale gândirii eminesciene. Ele trebuie să fie studiate mai atent de oameni, aşa cum teologii sunt invitaţi să mediteze la Demonism, fiindcă Eminescu ni se revelează ca un profund cititor al Apocalipsei lui Ioan. Ce aveam aici? Ideea răului din vechiul pământ, numit de Eminescu Titanul mort. Dovadă că Dumnezeu, în viziunea lui Ioan, se dezice de facere, de Facerea dintâi. El distruge pământul şi cerul, care au zămislit o lume urâtă, un om monstruos, care a zidit marele păcat, Babilonul, împărăţia Curvei celei mari, şi creează un pământ nou şi un cer nou. Această lumea nouă, în care se află noul Ierusalim, va genera Civitas Dei, pe care Augustin o va identifica cu Biserica. Dar viziunea lui Augustin, deşi preluată de Evul mediu şi făcută reper pentru Biserică, luată reper de biserica occidentală, e departe de a se fi împlinit. Satana s-a eliberat. Ioan l-a aruncat în temniţa Adâncului numai pentru o mie de ani. A mai trecut şi cealaltă mie de ani dată pentru învierea dintâi. Şi nu s-a întâmplat nimic. Nici Mesia nu a venit. Noi trăim încă în lumea închipuită de Eminescu, a vechiului pământ, ne aflăm ancoraţi în viermuiala pe care Mahabharata o numeşte Kali Yuga.
Eminescu ne dă aici cheia răului, ne explică parcă şi nebunia teroriştilor, oricum, nu e departe de ea, deşi viziunea poetului este în spirit romantic, aşa gândeau toţi poeţii blestemaţi, dar prea se potriveşte cu ceea ce mestecă Statul Islamic. Sigur, le-ar da argumente în plus. Iată, ar spune ei, cine este Dumnezeul în care credeţi voi! Da, are dreptate poetul român, e un Dumnezeu care şi-a bătut joc de voi, v-a făcut viermi din trupul unui titan mort. Nu am spus-o noi, arabii, musulmanii, a spus-o un poet european, din alt neam, de altă religie, un ortodox, care a trăit acum 150 de ani, în alt timp, în altă lume, dar a gândit ce trebuie, v-a avertizat, dar voi nu aţi vrut să auziţi, v-aţi astupat urechile! O să vi le destupăm noi cu bombe!
Aţi auzit vreodată să se vorbească despre Geneza lui Eminescu? Ba în şcoală este interzisă această poezie, toţi o consideră satanică! De ce nu o citesc teologii noştri?
Evident, Eminescu nu spune că e bine să fie aşa lumea, să arate aşa cum e, fără nici o speranţă, dar el a observat ca nimeni altul lumea în care a trăit, plus că era şi un fabulos cunoscător al istoriei, al religiei şi al bisericii practicante (era la el acasă în bisericuţa familiei de la Ipoteşti sau la mănăstirea Agafton, unde stareţă era mătuşa sa, Olimpiada) şi a creat o viziune poetică asemănătoare cu ceea ce crede el că a fost Geneza lumii. După cum au spus clasicii Maiorescu şi Ibrăileanu, Eminescu a fost un mizantrop, un pesimist inconsecvent, fiindcă în antume este optimist, idealist, ca în poeziile de dragoste, dar în postume este adesea tragic, precum acest vers: „Am blestemat viața în însuși al ei miez”. Fatalismul la români nu a fost o vorbă goală!
Dar e loc şi pentru viziunea eminesciană, în paralel cu viziunea Sfântului Augustin, care face o amplă analiză a creaţiei umane, respectiv ideii din Geneză că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Oricărei reprezentări, oricât de inspirate, el îi răspunde cu definiţia genială: „Dumnezeu este spirit, care nu are membre în lung şi lat”.
Sigur, Eminescu nu l-a cunoscut pe Augustin, nu i-a citit paginile despre cum vede acesta pedepsirea răului. Augustin spune că batjocura vine din necunoaşterea legilor. Ba are şi o idee, vorbeşte de „particulele lui Dumnezeu”, adică anticipează teoria lui Higgs, teoria boson-ului. Dar ideea că boson-ul va distruge universul, că îl va elimina în câteva fracţiuni de secundă, seamănă cu racla despre care vorbea Eminescu!
Sigur, poetul prezintă în Geneza sa demonică o imagine vizionară, dar este cosmogonică, adică se referă la creaţie, la geneză. Demonism este, categoric, Geneza lui Eminescu, aşa cum l-a văzut el pe Dumnezeu, pe om, ca vierme din Titanul Mort, asemenea lui Dumnezeu, care nu-i iubeşte pe oameni, dimpotrivă, fiindcă oamenii sunt greţoşi. Ce vierme nu e greţos? Dar sunt şi popoare care se hrănesc cu viermi şi consideră că hrana asta e un lux, precum bomboana de pe colivă!
Însă Eminescu a fost şi un om de ştiinţă în Luceafărul, un alt poem cosmogonic, unde imaginează demiurgia lumii, în consens cu „Lumea ca voinţă şi reprezentare” a lui Schopenhauer, dar mai ales cu viziunea kantiană a pluralităţii de lumi care se nasc şi mor perpetuu, cum zice şi Eminescu:
Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;
Aici lucrurile sunt mai cunoscute, ca şi viziunea lui din Scrisoarea I, Gemenii şi alte poeme cosmogonice antume.
Nu este greu să ne dăm seama că între ştiinţă şi mistică există o punte, aş numi-o calea îndumnezeirii. Şi una şi alta merg pe ea, o definesc, se raportează direct şi indirect, savanţii se folosesc de limbajul mistic, iar mistica împrumută termeni ştiinţifici. Se vine din direcţii diametral opuse, dar se urmăreşte acelaşi scop.
Lasă un răspuns