Tradiții…

Colindul tradiţional la noi dovedește osmoza dintre om-natură şi calea lui spre mântuire. Colindul vine  ca un mesaj al plinătăţii vieţii şi al rodirii, nelipsind grâul, vinul, busuiocul, mărul, mirul, florile, sub apoteoza hierofanică între nostalgia Paradisului şi Grădina Raiului.

Mărul este un simbol al iertării depline. Tradiţia spune că în zilele marilor noştrii sfinţi Andrei şi Nicolae se pune grâu la încolţit, tot un simbol al iertării, al învierii, al mântuirii, dar şi pentru  ca viitorul an să fie plin de rod. Se mai pun şi crengi de măr sau de liliac în apă, urmând să înmugurească sau să înflorească până la Crăciun sau la Anul Nou, când vor fi folosite ca Sorcove. De fapt, Sf. Ap. ANDREI este Maestrul divin de ceremonii al Sărbătorilor de iarnă, binecuvântând anotimpul Alb, prin luna Decembrie: Cap de iarnă, care-i poartă astfel protodacul nume: Andrea (Andreas), Indrea, Undrea. Naşterea Domnului-Crăciunul urmează ciclului calendaristic aparţinând dublei naturi: folclorice şi religioase.

Temelia şi Stâlpul nemuririi acestei Sărbători divine este ciclică: Viaţa-Moartea-Viaţa. Tocmai de aceea Naşterea Mântuitorului Hristos este urmată de Jertfa colectivă, curată a miilor de prunci sacrificaţi, completată cu jertfa Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, a lui Iisus, a diaconului Ştefan, a Sf. Apostoli şi a ucenicilor acestora, generaţie după generaţie. Persecuţiile creştine în primele veacuri de prigoniri zidesc de fapt Biserica luptătoare a Mântuitorului. Istoricul bizantin Nichifor Calist, consemnează prigoana împăraţilor Diocleţian şi Maxenţiu şi jertfa de proporţii a creştinilor din Nicomidia: 20.000 de creştini adunaţi să cinstească Ziua Naşterii Domnului au fost arşi de vii. (Preot prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească. Bucureşti-1985)

Prima atestare despre sărbătorirea Naşterii Domnului în data de 25 Decembrie la Roma a fost menţionată în secolul IV al Calendarului filocalic. (Clement A. Miles, Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan by…, Detroit-1990)

În răsăritul Europei, Crăciunul până în veacul IV, se celebra odată cu Boboteaza-Arătarea-Epifania Domnului, pe 6 Ianuarie. În secolul IV, în Răsărit, cele două Sărbători se separă separarea realizându-se progresiv: Patriarhia de Antiohia fixează anul 375, cea de Constantinopol s-a pronunţat prin Sf. Grigorie de Nazianz în 379/ 380: „Arătarea lui Dumnezeu sau ziua Naşterii Lui, fiindcă se spune în două feluri, punindu-se două nume unuia şi aceluiaşi lucru. Căci prin Naştere s-a arătat oamenilor Dumnezeu, care există şi de-a pururi din Cel de-a pururi, mai presus de cauză şi de minte […] Arătarea lui Dumnezeu, prin aceea că s-a arătat, iar numele de Naştere vine de la aceea că s-a născut.” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântări la praznice împărăteşti. Cuvântarea a XXXVIII-a. Trad. Pr. dr. Gh. Tilea, în Glasul Bisericii-Mitropolia Ungro-Vlahiei, Anul XXI, Nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1962)

În secolul următor şi Biserica din Alexandria adoptă data de 25 Decembrie în 432, pentru ca în veacul VII să se alinieze şi Biserica din Ierusalim. Doar Biserica armeană sărbătoreşte nedespărţit Naşterea şi Boboteaza pe 6 Ianuarie. În primele veacuri ale Creştinismului în Ajunul Crăciunului, la Paşti şi la Rusalii se botezau catehumenii (cei de religie politeistă). Din vremea Împăratului Constantin cel Mare, în Bizanţ prin participarea Augustului Suveran la actul liturgic se introduc Ceasurile împărăteşti. Anul 598 se remarcă deosebit prin botezarea în Ziua de Crăciun a 10.000 de englezi convertiţi. (Clement A. Miles, Christmas in Ritual…, op. cit.). Pentru germani, Sinodul din Mainz de la 813 hotărăşte data Crăciunului, iar pentru Norvegia pe la jumătatea secolului X este adoptat de Hakon cel Bun.

Există o variantă românească mai veche în care Gazdele îndemnau Colindătorii să ureze: „Veniţi voi, junii buni,/ Veniţi lin, mai cătelin,/ Ca soarele, prin senin/ Şi săriţi în cea grădină./ Că-n grădină-i şi stupină/ Şi-n stupină-i o fântână./ Da-n fântână-i apă lină./ Apă-n vedre veţi lua./ Rupe-un fir de trandafir/ Şi-un stropşor de busuioc/ Şi-mi veniţi voi, junii buni,/ Rourând şi prăurând/ Ca vara mai greu plound.” (Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal. Datini de Crăciun şi credinţe poporale. Culegere cu adnotaţiuni şi glosar de…, Bucureşti-1914); <<Voi, patru colindători,/ Vă alegeţi doi în voi,/ Doi din voi, mai tineri,/ Treceţi, mergeţi la grădină,/ La grădina Raiului,/ Rupeţi fir/ De calofir/ Şi steble de busuioc,/ Treceţi, mergeţi la fântână,/ La izvorul lui Iordan,/ Muiaţi fir/ De calofir/ Şi stebla de busuioc/ Ş-apoi mergeţi colindând,/ Doi pe urmă botezând,/ Stropiţi casă,/ Stropiţi masă,/ Stropiţi feţi de coconi creţi.>> (G. Dem Teodorescu, Poezii populare române. Ediţie critică, note, glosar, bibliografie şi indice de George Antofi. Prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti-1982)

Profitând de faptul că Creştinismul era interzis oficial şi pentru a-i reteza din avântul considerabil, împăratul Aurelian, cel ucis de daci la retragea sa forţată, a stabilit cultul mitraic, cultul soarelui: Dies Natalis Solis Invicti, ca religie oficială a imperiului roman păgân. De fapt, în primele secole ale Creştinismului, Naşterea lui Hristos era cunoscută şi sub denumirea de Naşterea Soarelui Dreptăţii, iar Boboteaza se mai numea şi Sărbătoarea luminilor. Prin Edictul de la Mediolanum din 313 d. Hr., împăratul dac Constantin cel Mare interzice persecuţiile în imperiu. În anul 325 s-a desfăşurat Sinodul I Ecumenic de la Niceea, iar între cei 318 Sfinţi Părinţi la loc de frunte s-au situat şi Sf. Ierarhi, prieteni şi daci, Nicolae al Mirei Lichiei şi Betranion al Tomisului, unde s-a elaborat prima parte a Constituţiei Apostolice. Pe 11 Mai 330, Marele Constantin inaugurează noua capitală creştină a Imperiului care va deveni creştin ortodox. În Betleem s-a construit între 330-335 Biserica Naşterii Domnului, iar între 330-360 s-a ctitorit cea mai grandioasă Catedrală Sfânta Sofia. În 343 Wulfila devine prin botez, Apostolul lupilor, al Geţilor, respectiv al Goţilor. Tot în acea perioadă şi-au desfăşurat viaţa, destinul, mesajul, trăirea şi lucrarea la cea mai înaltă plenitudine: jertfa şi îndumnezeirea, Sfinţii noştri geto-daci: Vasile cel Mare (c. 327-379), Grigorie de Nyssa (c. 330-395),  Grigore de Nazianz (c. 330-390) şi Ioan Gură de Aur (c. 350-407), care au contribuit spiritual-evanghelico-hristic la cea mai mare înflorire a Bisericii Ortodoxe Universale. Împăratul Teodosie cel Mare (379-395), tot din spiţa regală a dacilor, emite în anul 380, Edictul de la Thessalonic, prin care Creştinismul devine oficial unica Religie revelată a Imperiului, interzicând cu desăvârşire manifestarea cultelor păgâne.