Mihaela Dana Chioariu-Topârcea ne aduce poveștile dintr-un sat doar aparent rupt de lume, doar aparent personalizat de stările-stază ale unei colectivități care, prin comportament, prin atitudine, prin felul de a bate toba mare a gurii satului, îți pare adus sub peniță, construit din metafore parcă arse în rugul Păsării Phoenix, doar pentru a creiona subiectul unui roman-dramă.
O dramă care vine din însăși faptul că satul uitat de lume și de Dumnezeu, mai întâi uitat de oameni, care, în răutatea lor, oricum și-au întemeiat casele a priori din noroiul uitării de sine, satul, acest punct central al narațiunii jurnal, expandat pe nevăzute în povestiri înnodate ușor sub firul unui roman, nu este o plăsmuire a minții. El există, ba, mai tragic, nu este nici măcar unic. Zeci de copii, ca structură a vetrei din perspectiva neîncrederii și a lipsei de solidaritate a oamenilor, re regăsesc de-a lungul și de-a latul unei vetre-țară abandonată întru folosul sistemului.
Este acel sat în care bârfa este soră cu dușmănia, și se transformă într-o veșnică vendetă, adesea peste genrații, împletită dintr-un fuior al dezinteresului, nepăsării și morbidității autorităților de a lăsa gunoiul, nu în poarta caselor, ci în mijlocul vetrei satului.
Romanul-jurnal al zilelor și faptelor narate cu talent de autoare, „Casa de sub cenușa focului din satul fără câini” nu poate fi însă doar „lecturat”. Nu poate fi „doar” citit, fie el și pe bucăți, pentru a-l așeza apoi de o parte și a-ți exprima cunoașterea dobândită. Nu te lasă însăși firul faptelor sa-l privești ca pe o simplă lectură.
Trebuie să-l pătrunzi cu propria-ți experiență, cu propriul bagaj de nedreptăți.
Este prea multă și netămăduită experință a luptei cu sistemul în paginile sale. Este prea multă revoltă strigată pentru a nu te rupe din masa amorfă pe care o vrea sistemul croită în venele sale cu sângele trăirilor noastre.
Fără har, această miniepopee a satelor uitate, înainte de Dumnezeu, chiar de către oameni, pentru că Dumnezeu nu poate uita ceea ce nu există în micime, ar fi reprezentat crochiuri de gazetă. Fătă date, fără loc, fără nume, oricum le-am fi regăsit, peste timp și în orice loc, și ne-am oi regăsit în ele. De o parte sau alta „liniei”, sistem – blazare
Cu felul ei personal de a scrie, autoarea transformă nodul care îți rămâne în gât la fiecare ispravă a sistemului ușor de înghițit. Dar nu pentru a trece mai departe doar cu ușoare mirări, ci pentru a te determina, la rându-ți, să ai curajul de a-ți încondeia propriul „sat”. De a vedea în veșnica laudă a „vetrelor” și „cetăților” al căror nume ne explodează cu mândrie pe buze, cenușa din care sunt ele de fapt croite atât de strâmb.
Cartea este un real manifest anti-sistem! Pe de o parte. Dar urma pe care o lasă după citirea ei este cu adevărat o albie pe care autoarea are curajul de a o săpa în atavismele care ne definesc în bună parte.
Despre autoare vom mai auzi negreșit. Și o vom regăsi ca o scriitoare-reper în literatura noastră de atitudine.
Lasă un răspuns