Pe 10 decembrie a fost Ziua Nobel. Laureaţii anului îşi primesc premiile. Ceremonii festive, banchet regal. Românii sunt însă îndreptăţiţi să privească oarecum contrariaţi la „fenomenul Nobel”: între cei peste 900 de laureaţi, câţi se prenumera de la 1901 încoace, niciun român născut şi care să fi trăit şi muncit, pregătit şi consacrat în România nu a avut parte de încununarea cu ceea ce numim azi, cu toţii, încă, distincţia cu blazonul cel mai onorant al vremurilor moderne.
E de mirare, dar nu e de dramatizat. Iar despre această ciudăţenie s-ar putea scrie chiar o poveste pasionantă (cărţi similare s-au scris, de pildă despre nedreptăţiţii din domeniul chimiei sau ai literaturii). Dar până una-altă, o carte mult mai instructivă, mai folositoare şi nu mai puţin pasionantă, pentru cine ştie să o citească aşa cum se cuvine, a scris neobositul şi mereu inspiratul gazetar Carol Roman. De fapt, el face acum gestul temerar de a-şi republica o carte apărută pentru prima dată în urmă cu vreo jumătate de secol (iar între timp în câteva ediţii – la tiraje şi vânzări de invidiat azi – în câteva ediţii şi în opt limbi). Se cheamă „Există un secret al celebrităţii?”, iar la întrebarea peste poate de incitantă răspunde o cohorta de zeci şi zeci de laureaţi Nobel. Azi, când e atâta zarvă şi îmbulzeală la câştig uşor şi faima rapidă, o asemenea carte-„reţeta a fericirii” ar trebui să fie bestseller. Dar ea rămâne oricum o carte de referinţă şi oricum o performanţă a autorului: să reuşeşti să rupi din timpul unor savanţi de vârf ai vremii tale pentru a răspunde la o – ce a fost de fapt la început – o anchetă internaţională a unui ziar de tineret dintr-o ţară cu regim comunist, în plin război rece etc., etc., nu o poate face oricine. Cum a fost posibil miracolul, o scriu în carte – şi autorul, şi celebrul Henri Coandă, şi acad. Răzvan Theodorescu.
În ce mă priveşte, cu cartea în faţă, am avut la un moment dat senzaţia că parcă tot ce cuprinde ea, toate mărturiile, sunt ale unuia şi aceluiaşi narator, profesiunea de credinţă a unuia şi aceluiaşi om de ştiinţă. Şi într-un fel, aşa şi este: cartea e de la un capăt la altul al ei mărturisirea şi lecţia de viaţă şi sfaturile pe care Savantul le da tinerilor. Lait motivul care reuneşte într-un unic şi bine argumentat îndemn pentru cei tineri al celebrităţilor Nobel este pledoaria pentru curiozitate, pasiune, studiu, muncă, tenacitate, rezistenţă, insistenţă, voinţă, anduranţă, până la sacrificiu de sine. Secretul celebrităţii se află aşadar la îndemână oricui îşi asumă aceste poveţe ştiute de altfel de oricine, dar urmate nu chiar de toată lumea.
Cartea lui Carol Roman nu putea să nesocotească subiectul dureros al nedreptăţii făcute descoperitorului român al insulinei Nicolae Paulescu, dar „cazul Paulescu” este pus în contrapunct cu traiectoria luminoasă a lui George Emil Palade, românul laureat Nobel prin consacrarea sa ştiinţifică în America. Dar cum spuneam – şi fascinanta carte nu şi-a propus aşa ceva – românii sunt departe de a avea relaţii optime cu instituţia şi premiul Nobel. Născuţi în România, americanul-evreu Elie Wiesel (1986) şi şvaba Hertha Muller (2009) nu prea vibrează când vorbesc de ţinuturile natale şi oamenii printre care au ieşit pe lume, germanul Ştefan Hell (2014) a plecat de la 16 ani din România, iar Ion Moraru (1986) are încă o istorie încă nu pe deplin desluşită de posibil laureat. Apoi: de la Blaga la Nichita Stănescu, niciunui scriitor român nu i s-au deschis porţile afirmării în lume şi prin aureolată distincţie de la Stockholm.
Să reţinem, totuşi, esenţialul: într-o vreme când pentru mulţi, mai ales dintre cei aflaţi la începutul vieţii active, celebritatea e de fapt o reuşită în promotion, cartea lui Carol Roman repune adevărul în drepturi şi, prin această, se încarcă cu o surprinzătoare actualitate.
Lasă un răspuns