Romanul istoric a fost statuat în literatura română de Mihail Sadoveanu. În ceea ce priveşte contemporaneitatea, putem afirma că puţini sunt cei care continuă programul Daciei literare, mai ales dacă ne referim la romanul care are în centru, ca temă, istoria. Cu bucurie constatăm că Transilvania are autori care fac din istoria românilor un permanent izvor de inspiraţie pentru beletristică sau publicistică.
Un exemplu demn de toată stima este scriitorul Ilie Şandru, care în romanele sale istorice cuprinde evenimente dramatice, prin care au trecut românii în diverse epoci. Romanul său, intitulat „Peste hotarele timpului”, scris în manieră modernă – fiindcă sesizăm cu uşurinţă intertextualitatea, anularea cronologiei, perspectiva subiectivă, inserţia, alternanţa planurilor şi veridicitatea – se structurează pe aceeaşi schemă epică narativă prezentă în celelalte romane publicate: „Binecuvântată a fost clipa”, Aşa a fost să fie sau „Ani de zbucium”.
În primul rând, observăm întertextualitatea din incipitul ex abrupto al volumului: „Dacă voi chiar vreţi să plecaţi în lume, după noroc, ca feciorul împărătului, (citatul face trimitere la „Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat” din „Pseudokinegetykos”, volumul lui Alexandru Odobescu) noi nu vă putem ţine aici cu forţa, zise tatăl lor.” În al doilea rând, expoziţiunea nu este prezentă, astfel autorul trezind curiozitatea cititorului , aşa cum face şi Caragiale în textele sale (de pildă în „Două loturi”), intrând direct în subiect, în relatarea evenimentelor. Apoi pentru că scriitorul Ilie Şandru dovedeşte nu doar erudiţia şi livrescul, ci şi talentul nativ, prin paginile descriptive, fie că e vorba de portrete, fie că descrie minunatele plaiuri mioritice: „Toma Tăslăuanu era trăitor la Mănăstirea Tazlău… Era ascultător, cuminte şi harnic, câştigându-i încrederea părintelui Ignatie, stareţul mănăstirii. Acesta era convins că tânărul Toma va îmbrăţişa viaţa monahală. L-a şi trimis să se-nscrie la cursurile fără frecvenţă de la Seminarul Mănăstirea Neamţ.”
Caracterul monografic al romanului, realismul, veridicitatea şi autenticitatea sunt uşor sesizabile datorită hinterlandului şi toponimelor din volum, care trimit la cunoscutele locuri din Transilvania, Moldova sau Ţara Românească.
Un motiv des întâlnit, călătoria, este şi pretextul de la care pornesc evenimentele narate cu talent şi cu un condei ce nu istoveşte, de zeci de ani, în a scoate la iveală faptele oamenilor acestor locuri, trăitorilor acestui tărâm supus secole de-a rândul vitregiilor sorţii. Preluând din izvoare istorice, din surse sigure, scene, momente, evenimente din trecut, eruditul scriitor le inserează în înlănţuirea întâmplărilor, într-un mod firesc, ceea ce face ca romanul lui Ilie Şandru să aibă caracter livresc şi să dovedească pasiunea sa pentru istorie, adevăr, dreptate şi pentru vremurile glorioase de odinioară. Aura mitică a romanelor lui Ilie Şandru ne aminteşte de romanele lui Alexandre Dumas sau Mihail Sadoveanu, ale căror modele nu au mai fost urmate atât de original, consecvent şi consistent cum o face profesorul de limba română, Ilie Şandru, în demersul său de a dovedi că tema aceasta este o sursă inepuizabilă şi trebuie să râmână în atenţia tuturor prozatorilor noştri, fără să uităm vreodată că „Historia magistra vitae est.”
Este posibil ca parcurgând paginile acestui roman să observaţi similitudini între ce face personajul Toma, părintele de la Mănăstirea Doamnei, şi ce întreprind şi alţi preoţi şi călugări din zilele noastre. Mai simplu spus: pildele din acest roman sunt importante. Trebuie să ne însufleţească! Citatele din Sf. Scriptură completează portretul de autor al lui Ilie Şandru, care dovedeşte astfel că, urmând cuvântul lui Dumnezeu, oamenii străbat veacurile, înving dificultăţile şi trec peste toate neajunsurile. Credinţa şi povaţa sunt cele care ne ghidează şi pe noi şi pe cei care devin eroii romanului „Peste hotarele timpului”.
Autorul ne surprinde, în acest roman polimorf, prin citatele sale din „Cântarea Cântărilor”, poate cel mai frumos imn închinat iubirii: „Cât de frumoasă eşti, tu, draga mea!… Sărută-mă cu sărutările tale, că ele sunt mai bune ca vinul”, citate menite, aici, să prefigureze o altă temă a romanului: iubirea. Aşadar epicul aduce în prim-plan, ca un fir roşu ce străbate timpul, erosul, constanta universală, singura certitudine, în afară de moarte: „O va cere pe Ileana de soţie?” Zbuciumul lăuntric al părintelui Toma este redat cu fineţe de autor, analiza psihologică, meditaţia, reflecţiile asupra iubirii, nehotărârea, conturează o conştiinţă dilematică, un conflict interior al unui personaj complex, superior, spirit reflexiv.
Părintele Toma, căsătorit cu Ileana, îşi întregeşte familia cu doi feciori şi o fată.Toderuc, cel mare, merge la şcoli înalte, la Sibiu, se îndrăgosteşte de o fată a unui preot greco-catolic, dar căsătoria lor nu este pe placul părinţilor fetei, care se împotrivesc unirii celor doi, cerându-i lui Toderuc să renunţe la ortodoxism. În cele din urmă, băiatul renunţă şi se căsătoreşte, devenind preot greco-catolic. Fiul său, Ionuţ, primul din cei şase copii, va urma liceul la Năsăud, apoi Teologia la Blaj şi, în cele din urmă, va deveni preot în Bilbor, căsătorindu-se cu fata diacului Mihailă Stan, Anisia, cu binecuvântarea părinţilor. Părintele Ioan Tăslăuanu, preot în Bilbor, va avea şi el urmaşi: fete şi feciori. Cel de-al doilea născut, Octavian sau Tavi, ar fi trebuit să urmeze tatălui său, la altarul bisericii din Bilbor, şi de aceea a fost înscris şi a frecventat mai multe şcoli, între care cea de la Blaj. Curajul de a vorbi limba română, ignorând limba oficială, va duce la grave sancţiuni aplicate de autorităţile locale şi de conducerea şcolii, unor elevi care au protestat, prin eliminarea din şcoală. Suntem în anul 1894, când „Blajul fierbea pentru că se pornise procesul memorandiştilor”. Tineretul intonează imnul „Deşteaptă-te, române!” şi se solidarizează cu cei care îi întâmpină pe românii patrioţi. Ce va urma? Exmatriculări, nedreptăţi, interdicţia de a susţine examenul de bacalaureat, acestea sunt reacţiile guvernului de la Budapesta, la atitudinea şi lozinca tinerilor: „Venin vom lua, în foc ne vom scălda pentru idealul naţional!”.
Urmează altă serie de încercări, plecarea lui Octavian Tăslăuanu la Bucureşti, cursurile superioare, apoi învestirea lui în funcţia de secretar al Consulatului General al Româniiei la Budapesta. În această calitate, face cunoştinţă cu mulţi intelectuali care au aceleaşi idealuri: unitatea românilor. Apariţia revistei în limba română „Luceafărul”, la Budapesta, din iniţiativa sa şi a unor studenţi români, între care şi Octavian Goga, este o victorie extraordinară, întrucât această publicaţie devine o adevărată tribună de luptă pentru trezirea conştiinţei naţionale.
Cel de-al doilea plan al romanului lui Ilie Şandru cuprinde un alt nucleu epic, în care este rememorată povestea de iubire a lui Octavian Goga pentru Adelina, viitoarea soţie a lui Octavian Tăslăuanu, ce se va stinge din viaţă, mult prea tânără.
Partea a doua a romanului este consacrat războiului. Capitolele în care se prezintă scene din Primul Război Mondial, un adevărat jurnal de front, sunt un prilej de evocare a unor întâmplări dramatice, prin suferinţele şi atrocităţile descrise.
Octavian Tăslăuanu, aflat la Sibiu, la redacţia revistei „Luceafărul” şi secretar administrativ al ASTREI, este incorporate în armata austro-ungară, ca sublocotenet, şi trimis pe frontal din Galiţia. Mizerie, groază, boală, atroc1ităţi, psihoza războiului, acestea sunt coordonatele existenţei ostaşilor care sunt nevoiţi să lupte pentru a apăra „împărăţia habsburgilor”, aceste secvenţe amintindu-ne de conflictul interior al personajului rebrenian, Apostol Bologa, din romanul „Pădurea spânzuraţilor”, care alege dezertarea pentru a nu ucide pe cei care vorbesc aceeaşi limbă cu el. Octavian Tăslăuanu alege să treacă graniţa în România, pentru a scăpa de calvar şi iată că „Începeau să mijească zorii unei noi zile.”.
Acum, evenimentele se concentrează, pentru un timp, în jurul unui alt personaj, Florea Bogdan, inginer din Reghin, coleg de clasă la Blaj cu Tăslăuanu, care va fi şi el chemat sub drapel, ca sublocotenent în armat austro-unagară. Rănit pe frontul din Galiţia, după spitalizare şi după tratamentul doctorului Sbârcea, se întoarce acasă, la Năsăud, la soţie şi copii. Trece munţii în România hotărât să intre în luptă doar pentru propriul popor, pentru eliberarea Ardealului.
Intrarea României în război începe cu atacul asupra Austro-Ungariei, la 15 august. „Era războiul pentru întregirea neamului românesc ”. Este momentul în care cei doi prieteni şi colegi, Florea Bogdan şi Octavian Tăslăuanu, se vor întâlni la Bucureşti hotărând să lupte fiecare, pe drumul său, în războiul de reîntregire a neamului. Florea Bogdan devine comandantul Detaşamentul Borsec, aflat sub comanda generalului Constantin Prezan, comandantul Armatei de Nord.
Capitolele următoare ale romanului prezintă luptele crâncene şi eroice purtate pentru eliberarea Ardealului, sacrificiul de la Gura Secului, trădările şi conspiraţiile duşmanilor ţării, jertfa eroică pentru patrie a ostaşilor români. Apoi retragerea dureroasă peste munţi, pe vechile pozţii. Apărarea eroică a Moldovei „palma de pământ care ne-a mai rămas. Dacă pierdem Moldova unde să ne mai retragem?”
Octavian Tăslăuanu ajunge tot în Moldova, la Bicaz, după marşuri istovitoare şi după o serie de aventuri, în care se ţese firul de mătase al iubirii pentru Tia. La Oneşti, locotenent Tăslăuanu lucrează ca şef al biroului de informaţii al Corpului 4 al armatei: „Trebuie să învingem, fiindcă luptăm pentru o cauză sfântă. Ne apărăm ţara. Dacă pierdem Moldova, unde să ne mai retragem? Să mori pentru un ideal e moartea cea mai frumoasă. Sufletul e împăcat că ne-am făcut datoria.”
În capitolul 23 cititorul retrăieşte dramaticele încleştări din vara anului 1917, „cele mai cumplite zile din istoria modernă a neamului nostru. Trebuie să murim sau să învingem”! după cum notează Tăslăuanu. în august 1917, luptele de pe Valea Oituzului, la Grozăveşti, Cireşoaia, Coşna. Ca în romanul lu Hemingway, asistăm la scurte momente de lirism, prin logodna lui Tăslăuanu cu Fatma Sturdza, în februarie 1918, ce sugerează ideea că, în clipele mai dificile, iubirea poate genera forţa de a merge mai departe, mereu înainte. Apoi, reîntâlnirea sa cu vechiul coleg, Florea Bogdan, şi pregătirea pentru trecerea Carpaţilor de către Amata română, pentru a doua oară, sunt alte momente de respiro în ritmul alert al romanului
La 10 noiembrie 1918, regele a dat decretul de mobilizare generală şi a adresat o proclamaţie către armata română: „Fraţii voştri din Bucovina şi din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă, ca să le aduceţi eliberarea din jugul străin. Înainte!”. În 27 noiembrie 1918, în sunetele fanfarei militare, pe pământul proaspăt eliberatArdealului, se juca Hora Unirii, la Topliţa Română. În Transilvania, armata română a eliberat oraş după oraş, iar la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia avea loc Adunarea Naţională a românilor din Ardeal, care a hotărât „Unirea românilor şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Din cauza evenimentelor, cei doi prieteni, Octavian Tăslăuanu şi Florea Bogdan, nu au mai ajuns la Alba Iulia. S-au reîntâlnit însă la Budapesta, în care Armata Română şi-a făcut intrarea triumfală la 4 august 1919.
Romanul se încheie cu un epilog, în care cei doi prieteni admiră un inedit ,,drapel” ce flutura deasupra clădirii Parlamentului Ungariei: „Au pornit amândoi, hai-hui, pe străzile BudapesteiLe cunoşteau atât de bine. Trecuseră puţini ani de când s-au despărţit de ele… Fără să-şi dea seama au ajuns pe malul Dunării lângă impunătoarea clădire a Parlamentului păzit acum de soldaţii români.Ridicându-şi privirile, văzură fâlfâind în vânt drapelul tricolor românesc dar şi drapelul tricolor unguresc… Se mai vedea ceva… în adierea vântului… Era o opincă românească, cu nojiţele fluturân în vânt. Au rămas acolo… minunându-se de ineditul drapel şi de inventivitatea celor care l-au gândit. În însemnările sale, generalul Marcel Olteanu a consenat, pentru istoriemnumele lor. Au fost doi olteni de ispravă, puşi pe şotii: sergentul Iordan şi caporalul Bivolaru”.
Lasă un răspuns