Trecând în gama minoră a amintirilor, dacă este să aleg cheful cel mai de pomină la care am luat parte, mi-ar fi greu să mă decid! Mai pun însă la socoteală și chefurile povestite de alții, la care n-am avut norocul să fiu de față. În schimb a lucrat imaginația și așa, completate, îmbogățite cu faze închipuite, mi-au rămas în amintire, îmi aparțin ca și când le-aș fi trăit aevea.
Cea mai faină este o poveste spusă de Florin Pucă. Eroul întâmplării a fost Constantin Rauțchi. Un actor de teatru precum vinul rar, de colecție. Memorabil în toate rolurile. După un astfel de rol jucat într-un film, după ce și-a luat plata de la casieria cinematografiei, trecând apoi din cârciumă în cârciumă cu colectivul de prieteni, dimineața i-a prins la Obor. Când au ieșit la lumină, au dat peste un țăran venit la târg să-și vîndă vinul. L-au gustat, o minunăție de vin. Un butoi întreg, trona în căruță ca o matroană severă! Falnică! Sfidătoare! Nu era de nasul oricui vădana! Își aștepta sigură de ea Zmeul Zmeilor care s-o aprecieze la justa ei valoare!
Acela a fost Costică Rauțchi! A cumpărat-o de la țăran cu căruță cu tot. Adică și calul! Și au pornit-o pe Colentina la vale, zi de vară până-n seară, azimut Mamaia, litoralul nostru însorit și drag!… 250 de kilometri, oameni buni! Exact câte zile a durat drumul, istoria vorbită nu consemnează. Dar au ajuns întregi pe plaja de la Modern, au mai stat cât să termine vinul și cu banii scoși pe cal și căruță, bașca budana nerușinat de goală, au avut cu ce se întoarce la București, la vagonul restaurant, loc și el binecuvîntat, până la crâșma de pe peronul Gării de Nord! Deschisă non stop, unde se terminau apoteotic cele mai multe chefuri dâmbovițene…
Tare mult mi-ar fi tihnit să facă cineva scenariul acelui film, mai ales că eroii erau încă vii, competitivi… Fusese în echipă și Claris, Ilarion Ciobanu în acte? Parcă așa-mi amintesc din poveștile lui Florin Pucă, mare „narator”! Și combatant pe același front mirific!
În general vorbind, fiecare chef are un moment culminant, de referință, când se întâmplă o nemai-întâmplată vreodată, prin care cheful respectiv rămâne de pomină! Așa s-a întâmplat și într-un sat uitat din Dobrogea, unde procurorul Gelu Bădică a poposit nu se mai știe cu ce prilej. Trăsese poate la doctorul din sat, fost coleg de liceu. Mai era în sat și directorul de școală, tot LMBist. S-au pus pe băut, cu inginerul agronom din sat, cu popa probabil și alte somități locale, de la care Gelu a aflat că prin vecinătate funcționa ca președinte de CAP sau GAS și colegul său de clasă Canazâru! Ce s-a mai bucurat! Așa că a trimis la primărie pe cineva să telefoneze la unitatea agricolă și să-l convoace la instructaj și pe Cacarosa, cum era poreclit în liceu domnul inginer. A venit răspuns că domnul inginer este gazda unui control inopinat de la București, control complicat și cu probleme, care durează de trei zile și se va termina abia a doua zi!… Ce poți să faci în asemnea situație? Mai poți să faci ceva?! …Mai poți, dacă te cheamă Gelu Bădică, zis și Pleașcă, între aceiași colegi de liceu năzdravani! Năzdrăvani, adică ne-zdraveni!……Și domnul procuror cheamă, domnule, milițianul din sat și îi completează un ordin de arestare pe numele tovarășului Canazâru și trimite după el să fie săltat de la locul de muncă, cu cătușe dacă este nevoie, și adus urgent, cu mașina miliției, la locul de petrecere și voie bună!… Asemenea idee nu putea să-i treacă prin bilă decât unui constănțean, unui LMBist, îmi place să cred și să zic! Dixi! Și încă una, tot din Constanța, de la grădina de vară Modern, din spatele casei noastre! Era pe când se drămuise din rațiuni superioare de partid consumul de vin și de timp la cârciumă. Ora 22 era ultima oră la care mai puteai să comanzi de băut!… Într-o seară de vară, mama a auzit pe cineva cântând în grădină Trăiască regele!… Nu am crezut-o! Ți s-o fi părut, mamă!… După câteva zile s-a aflat în tot orașul că la masa unde se aflau patru tovarăși activiști de nădejde la județeana de partid, unul dintre ei chiar a cântat Imnul interzis de câteva decenii! Numai unul a cântat, ce-i drept, ceilalți s-au desolidarizat, s-au ridicat de la masă și au părăsit grădina în chip demonstrativ, sincer revoltați!
Chemat apoi la judecata de partid să se explice, tovarășul în cauză a zis cam așa: „Dragi tovarăși, se făcuse ora zece, chelnerul ne adusese o sticlă de vin și spusese că alta nu mai aduce. Ce te faci cu o sticlă de vin la patru pahare?!… M-am gândit și eu cum să fac să rămân singur cu tovarășa!… Altceva nu mi-a trecut prin cap! Cred că mă înțelegeți acum!… L-au înțeles, căci au fost și printre comuniști oameni normali, sugative vrednice, cum a fost unchiul Gică Trandafir, vestit în toată Dobrogea pentru chefurile între tovarăși, de la care se ridica totdeauna ultimul!… Măcar că nu fusese ilegalist!
…Încercând să fiu și intro-spectiv, îmi dau seama că în multe din textele mele am pus personajele mele să mai tragă și un chef. Așa, ca să mai scape de autor!
…Omul nu poate sări peste umbra sa și nici peste mahmureala de a doua zi! Mai ales cât ești tînăr și încă n-ai învățat rostul băuturii. Mi-aduc aminte cu multă recunoștință, cu pioasă recunoștință, de chefurile „monstre” după care, a doua zi, n-am avut nici pe dracu, m-am trezit cu un cap limpede, cristal. Așa a fost și după noaptea petrecută cu generalul Ion Costaș, când a dat norocul peste noi de ne-am cunoscut. Venise de la Chișinău cu portbagajul plin de argumente istorice lichide. Le-am amestecat bine, le-am lăsat să se urce singure la cap și am trăit o stare de bine de neuitat, chiar și a doua zi. Dar nici azi nu știu de la ce mi s-a tras! De la bucuria de a bea vin, rachiu, șampanie și coniac „din Basarabia”? Am băut cu evlavioasă lăcomie, era primul meu contact bahic cu România de peste Prut! Probabil că a contat cel mai mult adevărul din bătrâni: bun îi vinul și gustos când îl bei cu-un om frumos! Cu bădița Ion, vreau să spun! Acestea sunt cele mai frumoase întâlniri, cu oameni de care ți-a fost dor fără să-i cunoști!…
Frate-meu mi-a lăudat odată romanele zicând că am descris cel mai bine din toată „literatura universală” starea de a doua zi după chef, mahmureala!… Nu m-a încercat de multe ori. Numai atunci când uitam sfatul tătâne-meu, vestit că la toate petrecerile „îi băga sub masă” pe ceilalți. Un sfat pe care îl dau mai departe, către viitorimea traco-geto-dacă: fratele meu mai tînăr, când te pornești la un chef, bea mai întâi un pahar-două de apă, ca să nu bei de sete vinul și ce mai e pe masă!… Vinul, ca să-l simți ca lumea, nu se dă de dușcă! S-a auzit? Vinul nu-i bere!…
Ar mai fi multe de zis! Și mai zic una, de la Dorin Dron citire. Întrebare de baraj: Cum faci când ai băut toată noaptea, te-au prins zorile, iar paharul de pe masă e plin! Însă simți că nu mai încape, că nu mai poți nici să atingi paharul, necum să-l golești!… Dar vrei totuși să nu te faci de rîs și să lași paharul nebăut!… Cum faci? Cum faci să-l bei? …Cică într-o situație atât de dramatică, ca să bei vinul rămas în pahar, singura soluție este să chemi chelnerul și mai comanzi o sticlă! Și când te vezi cu sticla plină pe masă, paharul de vin se golește ca nimica!… Pildă pe care Dorin Dron o știa de la însuși Puiu Iancovescu, legendar sacerdot al lui Bachus!
Cunosc binișor lumea chefului. Aș încheia zicând că vinul, băutura, este o probă nu atât de bărbăție fizică, cât de caracter. Jigodiile, japițele, javrele, șulfele, malahiștii, trădătorii și vînzătorii, polititrucii de toate ideologiile, se feresc de băutură, nu se simt bine la un chef, când fiecare bea și se leapădă de sine și se dăruiește celorlalți cu bucurie! Dacă se nimeresc amărîții la un chef mimează satisfacția, dar în ochii lor vezi stupefacția cenușie, sunt derutați, ei nu înțeleg ce plăcere găsim noi, ceilalți, să bem și să uităm de interese, de intrigi, de manevre oculte, de loviturile pe la spate, de care vinul și cheful te vindecă, te depărtează, ți le face odioase, de neconceput cu mintea înfierbîntată de cele mai nobile elanuri! Căci asta face vinul bun și cheful cu oamenii frumoși la suflet: te înnobilează! Te fac om de ispravă, băiat de treabă! De comitet, cum ziceau uteciștii!…
Așadar, chef și voie bună, fraților! La Mulți Anii Frumoși care vă așteaptă! Nu uitați că Vita brevis est! N-o putem lungi!… Tot ce ne mai rămâne de făcut este s-o facem lată!…
În sănătatea cui ne este cel mai drag! În sănătatea mea! Și a dumneavoastră, prea iubiți camarazi, domni și tovarăși! Să trăim cu toții, bucuroși și mândri, mulțumiți unii de alții!
Bre nea Ioane esti mare. Mare om, mare caracter. Ca sa zic asa „mi-ai facut ziua”. Sa descriu un pic situatia: aflat la celalat capat al lumii ca refugiat economic, dupa o saptamana de munca in care am avut si un accident minor de masina dar cu ceva costuri, obosit, citesc pintre randuri si articole, numai „de bine” despre Romania – cum ca U.E. prin vocea unui anume Tenzer zice ca Biserica Ortodoxa si Coalitia pentru familie sunt „iliberale” si pornirile astea trebuie starpite in fasa, cum ca Orban zice ca ungurii n-au ce cauta la ziua nationala ca ei n-au ce sarbatori, alt articol Romania dezmembrata(izolata), ministrul educatiei scote din programa liceelor artistice orele de dans si le inlocuieste cu ore de tehnologie.. etc. Eram intr-o stare de ne-buna dispozitie, pana ce v-am citit articolele despre cheful la romani. Am ras sanatos cum n-am mai facut-o de ce ceva vreme. Printre norii negrii si grosi, se mai strecoara si cate o raza de soare din cand in cand, suficient sa ne aducem aminte ca de fapt soarele este tot timpul acolo si straluceste, iar norii cat de negri si grosi ar parea , sunt doar trecatori si nicidecum permanenti. Mata ai fost pentru mine astazi raza de soare ce mi-a readus zambetul pe buze. Sa-ti dea Dumnezeu sanatate.