Despre Dumnezeu Tatăl – ca temei al unităţii intratrinitare

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii…, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de astăzi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.

Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din această perspectivă putem spune că opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Stăniloae forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul agapic. Părintele Dumitru Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află. Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.

Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una hristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Hristos duce tot la Hristos – Domnul şi Mântuitorul. De la Iisus Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Dumitru Stăniloae ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lui Iisus Hristos.

Drept urmare, scrierile Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Iisus Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Iisus Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El.

Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Dumitru Stăniloae în contextul actual. Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnosticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale.

Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu fie de acord cu concepţiile eronate ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le demaşte. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.

Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte importante sunt darul şi dorul. Părintele se foloseşte foarte mult de aceste două noţiuni. El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la rândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dumnezeu şi nemurire. Ca teologie a darului şi a dorului, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulţumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cât şi ca un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocşii, lumii întregi. Depinde de fiecare cum îl chiverniseşte, cum îl valorifică şi onorează acest dar.

În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu şaptesprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologi nu numai din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor.

Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Dumitru Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă.

S-a tot spus despre sfinţia sa că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îl simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pentru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele Dumitru Stăniloae fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din trecut.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*