Am arătat anterior (vezi „Gaudeamus şi invazia de zombi”) ce prăpastie există între generaţia mea şi generaţia actuală de cititori. Ne desparte o prăpastie de 50 de ani. Eu mă consider ca făcând parte din generaţia oamenilor de carte, oamenilor de cultură, care am făcut şcoală temeinică şi din bibliotecă a doua casă. Pe când generaţia de azi face şcoală la YouTube şi n-o interesează cărţile de pe standurile târgului, de aceea vânzarea a fosat un fiasco. Tot acest gol de care vorbim se petrece pe fondul dispariţiei modelelor. Tânăra generaţie nu mai are repere, de mari români, de personalităţi ştiinţifice sau culturale. Cei care se duc lasă un gol imens, sunt de neînlocuit. Din urmă nu mai răsare nimeni. Tinerii nu ne dau semne că vor ceva anume, să înţelegem ce trebuie să facem ca să-i ajutăm. Cartea este un miraculos mijloc de legătură între părinţi, bunici şi copii. Dar tăcerea sau şovăiala tinerilor de azi, ne dau de gândit.
Se ridică întrebarea, cum să umplem acest gol, cum să facem punţi între generaţii? Cine să le facă? Cei care au făcut „pasarelele” peste Bucureşti? Politicienii? Adică aceia care au vândut ţara? 40 la sută din ea e pe mâna străinilor şi noii aleşi, care se aleg între ei, abia aşteaptă să mai vândă încă pe atât în noul lor mandat! Slabă speranţă de la clasa politică trădătoare, care lucrează împotriva poporului, în frunte cu dl. Lucru bine desfăcut, fiindcă de făcut nu a făcut nimic, în afară de a-şi arăta împăunarea deşartă! Nu există un politician, dublat de un om de cultură, pe care să-l respecţi, de la care să aştepţi un reviriment epocal, nici un român verde măcar, care să spună că România trebuie redată românilor, aşa cum a spus Donald Trump despre America, să fie a americanilor! Iar românismul adevărat nu există acolo unde nu există carte, învăţătură!
De aceea, nu vedem nici filme româneşti pe piaţă, fiindcă producţia naţională e sancţionată de public, rulează fără spectatori, orice film este scos din programare a treia zi după premieră. Se consolează unii cu premiile pe care le iau în disperare, marcând golul de interes naţional. Cel puţin filmul mai ia premii internaţionale, dar teatrul e la pământ, s-a autoizolat complet, s-a redus la o gaşcă teatrală suficientă sieşi. Opera? A atins performanţa să penduleze între faliment şi o premieră pe an! Televiziunile, presa, trăiesc din imitaţii de ambalaj, din americănisme. Nimic original. Muzica? Am arătat în două cărţi masive, Istoria Festivalului Internaţional „George Enescu” şi Sunetul Primordial, ce prăpastie există între generaţia melomanilor şi actuala generaţie a melomacilor sau aplaudacilor, care aplaudă după Băsescu între părţile unui concert de Beethoven! Degradarea publicului este evidentă, oricâte eforturi fac organizatorii. Fără oameni de cultură, fără melomani, fără iniţiaţi în muzică, Festivalul enescian pluteşte ca o corabie beată, cum ar spune Rimbaud! Cine să formeze o nouă generaţie de melomani?
Acest lucru este valabil şi pentru arta plastică. Am relatat recent cum s-au distrus două colecţii celebre licitate la Casa Artmark, colecţia de obiecte personale aparţinând lui Brâncuşi şi Colecţia de portrete a vechii familii boiereşti Manu! Piloane de cultură naţională vândute aiurea, destrămate, în loc să fie mândria Muzeului Naţional de Artă. Deunăzi am participat la o nouă licitaţie, Licitaţia de Postmodernism şi Artă Contemporană. Licitaţia a avut loc la Athénée Palace Hilton şi organizată impecabil, cum ne-a obişnuit această Casă de licitaţii, pe care o iubim şi o considerăm un virtual focar de cultură al României noi, libere, democrate şi capitaliste. Dar degeaba este vopsit gardul, totul arată strălucitor, dacă înăuntru bate viforul, pustia, fiindcă e inadmisibil să defileze pe podium zeci de lucrări valoroase fără nici o strigare, iar lucrări etalon de Ion Ţuculescu sau Horia Damian, precum La pyramide rouge, reprodusă pe coperta frumosului catalog al licitaţiei, să nu depăşească pragul de jos al estimării! Sau dacă tablouri ale celebrilor artişti Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati, cei care se află în cimitirul Montparnasse în acelaşi mormânt cu Brâncuşi, căruia i-au îngrijit bătrâneţea şi au devenit moştenitorii lui legali, au fost ignoraţi, nu au primit nici o strigare sau au atins preţuri de 700 euro! Nu mai spun de Mircea Ciobanu, faimos pictor român care a murit în exil, ale cărui lucrări ating în Elveţia, Franţa sau Statele Unite cota de 40 de mii de euro, iar aici i s-au vândut două minunate piese cu preţuri modeste, una cu 1 800 euro, deci de 20 de ori şi ceva mai puţin decât cota sa!
Cam asta e diferenţa între o lume bazată pe cultură şi una care şi-a pierdut cultura. Sau, şi mai precis, între o Casă ca Christie’s şi Artmark. Amândouă organizează la fel de perfect o licitaţie, dar la una tablourile se vând cu milioane de dolari, iar la noi, totul e un fiasco. De ce? Foarte simplu, fiindcă nu există o piaţă de artă, totul se face izolat şi cu un cumpărător anemic, fiindcă nu există o clasă de colecţionari. Eu am crescut cu imaginea unui model ca Zambaccian, căruia îi vizitam muzeul ca pe un reper al artei, pe când azi, cine sunt colecţionarii? Chiar pe strada Zambaccian, marele colecţionar Năstase, fost prim-ministru, s-a încurcat cu o anume Tamara şi a ajuns după gratii. Cum a ajuns şi alt mare colecţionar, Fecali, după cum îi spune dl. Patahârbici, cel ce a dus de râpă ICR-ul, un „promotor” al culturii naţionale care s-a dovedit anti-român, fiindcă şi-a consolidat puterea pe „ponei cu zvastică” şi pe această deviză: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm”! Bun, s-a debarasat. Şi ce a pus în loc? Şi-a tradus el cărţile, le-a tradus pe banii ţării în 17 limbi, să afle toată lumea cum îi consideră el pe români, patibulari, iar despre poporul român scrie că are „structura fecalei”, aşa vede Patahârbici poporul care îi dă să mănânce şi ţara unde respiră aerul vieţii! Poate s-o fi analizat pe sine şi a simţit un miros de fürer pestilenţial! Acesta e reperul cultural al patriei române? Politica a impus cu forţa şi altoiul Patapleşanu, care s-a dovedit nefast, fiindcă acest trident este anti-românesc, cei trei liicheni nu pot fi repere pentru o generaţie care trebuie să lupte ca România să fie a românilor! Cum să vândă Artmark o piesă ca L’oiseau de Jules Perahim, chiar şi pe o nimica toată, cum s-au vândut alte trei piese, Le couple, Nălucă şi Paroles, cu 280 şi respectiv 300 euro, când piaţa de artă nu există, e formată din asemenea zombi, de foşti sau virtuali puşcăriaşi?!
Sarcina lui Artmark este să educe o generaţie nouă de iubitori de artă, să formeze noii colecţionari. Altfel, se autoizolează, şefii ei vor trăi într-un turn de fildeş, în care va bate vântul tot mai tare! Cineva mă întreba, dar de ce nu se licitează şi străini? Când vom vedea licitat la Artmark un Van Gogh, de pildă? Dar nu vom vedea licitat nici un Adrian Ghenie, a cărui cotă s-a ridicat la milioane de lire sterline! I-a fost licitată anterior o piesă, dar la un preţ departe, foarte departe de cota sa! O doamnă a Casei mă întreba dacă pe colecţionarii americani îi interesează arta românească? Păi nu-i interesează pe români, cum să-i intereseze pe ei! Pe Artmark nu o interesează o carte ca Suprarealismul, în care se află prezentări ample ale unor artişti pe care Casa îi vinde, ca Jules Perahim, Marcel Iancu, Victor Brauner, Magdalena Rădulescu, Jacques Hérold, Tristan Tzara, Mircea Ciobanu, fiindcă piaţa de artă se formează din interior. La Christie’s sau Sotheby’s se face cultură, aceste Case de licitaţii sunt în primul rând focare de cultură americană şi mondială, apoi sunt piste de afaceri.
Afacerea în artă nu se poate fără cultură. Iar prima lecţie este acceptarea criticii, asumarea Spiritului Critic, singurul care trebuie să guverneze un popor. Afacerile, adesea păguboase, au ucis în România Spiritul Critic, care a strălucit în epoca interbelică, fiind atunci regele culturii, în special al artelor plastice. Transformarea lui în „critica de jos sau de partid” a dus la hiatusul de care vorbim. Iar o instituţie etalon ca Artmark trebuie acum să înceapă acest program de umplere a golului din interior, să-şi înveţe personalul să fie de elită, elita noii generaţii de oameni de artă. În condiţiile în care UAP este ca şi cum nu este, când viaţa plastică a galeriilor e la pământ (sunt în toată Capitala galerii cât pe o stradă oarecare din New York!), Casa Artmark trebuie să devină şcoală, universitate, să aibă constant cursuri de artă, de marketing artistic, să formeze dealeri de artă, esenţiali pentru mişcarea estetică din România şi pentru dialogul global al pieţii de artă. Ea deţine cheia ca să formeze noua clasă a colecţionarilor. Deocamdată, în această unitate dintre artă şi comerţ, observ că Artmark tinde de la an la an mai mult spre comerţ.
Dovadă şi ultimul eveniment al toamnei, licitaţia colecţiei Halfon-Elias, o colecţie eclectică, cu piese răzleţe, de la scene din lumea arabă la nuduri ale şcolii franceze din sec. XIX, multe kitsch-uri, licitaţie dominată masiv de vânzări la preţuri extrem de mici, sub 500 euro, cu un vârf într-o sculptură a lui Boucher şi un tablou numit Vânzătorul de elixir, o imitaţie academică. Gusturi îndoielnice, de la bancheri pozând în Mecena. Departe de unitatea şi valoarea colecţiei Manu. Se vinde de toate pentru toţi, de la cutii şi cutiuţe la linguriţe şi şerveţele de masă! Fiindcă totul e de vânzare, cum ar zice Andrei Wajda.
Dimpotrivă, ar trebui să prevaleze cultura. Artmark trebuie să facă cultură dacă vrea să vândă, dacă vrea să nu bată vântul peste autori ca Theodor Aman, Horia Bernea, Horia Damian, Dan Perjovschi, Daniel Spoerri, Eugen Popa, Gheorghe Anghel, Benedict Gănescu, Paul Neagu, Ion Nicodim, Gheorghe Vânătoru, Paul Ackerman, Dan Bota, Aurel Cojan şi mulţi alţii, cu unele lucrări de excepţie, dar care nu au avut nici o strigare! Şi dacă nu vrea ca un Corneliu Baba sau un Marcel Chirnoagă să se vândă cu 400 euro!
România are piaţa de artă pe care o merită, pe care adică o are şi economia ei. Sărăcia nu poate face casă bună cu cartea, teatrul, filmul, muzica sau arta plastică. Ele se dezvoltă şi înfloresc pe un teren de viaţă prosper. Casa Artmark, care se laudă cu recorduri peste recorduri, se vrea o excepţie (şi aşa este!), dar cu o floare nu se face primăvară, iar ea va începe să conteze pe piaţa mondială când se vor licita aici şi autori ca Warhol, Basquiat, Lichtenstein, Twombly, De Kooning, Rothko, Newman, Baldessari, Gustav Klimt şi poate şi Picasso, de ce nu?! Eu sper ca prăpastia să se umple şi noua generaţie să apuce să trăiască şi acest fenomen!
Lasă un răspuns