Cripta de la Niculițel – singurul mormânt de natură păgână în care s-au păstrat rămăşiţele unor sfinţi creştini

Muzeul de Istorie şi Arheologie din Tulcea avea să organizeze în luna iunie a anului 2013 o expoziţie dedicată artefactelor epocii constantiniene, dar şi Sfinţilor Martiri de la Niculiţel, prăznuiţi de Biserica Ortodoxă în ziua de 4 iunie. Oameni de cultură, istorici şi clerici au participat atunci la vernisarea expoziţiei „Sângele martirilor“, în cadrul căreia au fost expuse artefacte specifice epocii Sfântului Împărat Constantin cel Mare, descoperite în nordul Dobrogei. Scopul evenimentului a fost evidenţierea modului în care credinţa creştină a fost impropriată de către populaţia locală, situată pe ţărmul vestic al Pontului Euxin. De aceea, între cele expuse s-a aflat şi racla originală a Sfinţilor Martiri Zotic, Atal, Camasie şi Filip, descoperită în cripta bazilicii de la Niculiţel (jud. Tulcea), în nordul Dobrogei, în urmă cu 45 de ani. Expoziţia a fost completată de conferinţa dedicată tematicii expoziţiei, al cărei moderator a fost dr. Victor Henrich Baumann, directorul Muzeului de Istorie şi Arheologie din Tulcea, cel care a făcut această descoperire remarcabilă pentru întreaga lume creştină. Domnia sa a precizat că pentru prima dată în lumea creştină martirii Zotikos, Attalos, Kamasi(o)s şi Philippos apar ca sfinţi, lucru atestat de către inscripţia din interiorul criptei: „Martirii lui Hristos Zotikos, Attalos, Kamasi(o)s şi Philippos… aici şi acolo sângele martirilor“.

De asemenea, a vorbit şi despre cei doi sfinţi, descoperiţi în partea de jos a criptei, ale căror nume nu se ştiu şi ale căror sfinte moaşte au fost date la vremea aceea Institutului de Antropologie „Francisc I. Rainer“ al Academiei Române, fiind ulterior pierdute. Racla în care s-au păstrat timp de 17 veacuri moaştele Sfinţilor de la Niculiţel a fost expusă pentru prima dată după cele patru decenii de la momentul descoperirii şi este singura raclă originară din lume care încă se mai păstrează atât de bine, aceasta şi datorită lucrărilor de restaurare executate în laboratoarele Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea. „Se împlinesc 42 de ani de la această descoperire remarcabilă pentru toată lumea creştină. Această criptă mi-a dat satisfacţia descoperirii celor mai vechi martiri de pe teritoriul României, şi fac referire la cei doi sfinţi din partea inferioară a criptei ale căror nume nu le cunoaştem.”, spunea atunci dr. Victor Henrich Baumann. „Aici, la Niculiţel, pentru prima dată în lumea creştină martirii apar ca sfinţi. Din păcate, osemintele celor doi sfinţi au fost date cabinetului din Bucureşti care se ocupa de antropologie la acea vreme şi au fost pierdute.” Acesta a adăugat că, din fericire, în anul 1977, în revista de specialitate „Pontica” a apărut un studiu în care s-a făcut referire la cei doi sfinţi din Niculiţel, iar potrivit acesteia cei doi martiri necunoscuţi sunt bărbaţi de vârste apropiate, aduşi din altă parte și care au fost arşi la mijlocul secolului al III-lea, cel mai probabil. „Atunci când s-a construit cripta mare pentru cei patru sfinţi martiri, osemintele celor doi sfinţi au fost depuse în partea inferioară a acesteia. Ele au fost aduse de proprietarul stabilimentului rural care avea la vremea respectivă producţie destinată pieţei, iar ulterior, pe la mijlocul secolului al IV-lea, spaţiul a fost cedat bisericii, pentru ca în secolul următor acolo să se ridice o catedrală”, a afirmat directorul Muzeului de Istorie şi Arheologie, Victor Baumann. Astfel s-a readus în atenția celor interesați o descoperire peste care se așternuse praful uitării, o descoperire  prin care arheologia, ca știință, „și-a dat mâna” cu credința noastră ortodoxă.

Totul a început în anul 1971, când în urma unor ploi torenţiale, la Niculiţel s-a descoperit o criptă martirică, aceasta fiind deschisă de arheologi pe data de 4 noiembrie 1971. Cripta, odată deschisă, s-a dovedit că adăpostea osemintele a două grupuri de martiri, un grup de patru, în partea superioară a martyrionului, respectiv doi martiri, la nivelul inferior. Calitatea de martiri creştini a patru dintre sfinţi – Zotikos, Attalos, Camasis şi Phillippos – a fost înscrisă în tencuiala crudă a pereţilor criptei, actele martirice relevând că ei au fost martirizaţi în cetatea Noviodunum, din Isaccea. În cazul celorlalţi doi sfinţi martiri, singura menţiune a apărut pe inscripţia care bloca accesul în zona inferioară a criptei („Aici şi acolo (se află) sângele martirilor”).

După ce cripta a fost declarată monument unic în Europa, fiind singurul mormânt de natură păgână în care s-au păstrat rămăşiţele unor sfinţi creştini, în anul 1983, aici a început ridicarea unei construcţii care să ocrotească monumentul declarat unic la nivel european, realizat în stilul mausoleelor greco-romane. Moaştele celor patru sfinţi martiri – Zotikos, Attalos, Camasis şi Phillippos – sunt păstrate din anul 1973 la Mănăstirea Cocoşu („Cel ce strigă deșteptarea”) din apropierea localităţii Niculiţel, iar din anul 2000, anual, pe data de 4 iunie, în cadrul unei ceremonii religioase, sfintele oseminte sunt aduse de la mănăstire la basilică. S-a hătărât ca Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip să fie prăznuiți în Biserica Ortodoxă Română pe data de 4 iunie. Acești sfinți fac parte acum din grupul de 36 de mucenici care au pătimit pentru Hristos pe pământul ţării noastre, în vechiul Noviodunum, Isaccea de astăzi, între sfârșitul veacului al III-lea și începutul veacului al IV-lea. Ei au pătimit pentru Hristos sub împărăția lui Dioclețian și Maximian. Se crede că erau ostași în armata romană, dar, pentru credința lor în Hristos, au fost osândiți la moarte prin tăiere cu sabia. Nu se știe exact data morții lor, nici locul unde au fost martirizați. Unii cred că au fost surghiuniți la Gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilați numeroși creștini ai Imperiului Roman, care nu voiau să jertfească idolilor. După tradiție, acești sfinți martiri ostași au fost judecați de autoritățile romane în orașul Noviodunum, tot în Dobrogea. Izvoarele istorice atesta că la începutul sec. IX î.Hr., pe teritoriul actual al comunei Niculițel și al regiunii în care se află, locuia o populație getică.

Astfel a apărut aici – în nordul Dobrogei – în jurul anului 341 î.Hr. o formațiune politică destul de puternică condusă de un „basileu” pe nume Mokson (datarea s-a realizat pe baza monedelor emise de Mokson descoperite în regiune; în bustrofedon Mokson se poate citi „Koson – M” (ca și celebrele monede dacice de aur; Koson, Cozion, Cozia, sau „Cozile lui A” – „Ritual al cozii” din Vechea Biserică Valaho – Egipteană), sau „Coada Marii Mame a Zeilor și Oamenilor” (Codana; de aceea fetele – femeile își purtau părul împletit în două cozi, ca un „Y” – Cele două căi ale Forței Vieții), cea care ne trage spre un viitor cyclic cataclysmic, déjà cunoscut, dar „uitat”). Localitatea Niculițel este cunoscută atât pentru vinurile de calitate obținute din podgoriile ce o împrejmuiesc, cât și pentru numeroasele vestigii care fac obiectul de studiu al arheologilor. Zona reprezintă un vechi teritoriu de întrepătrundere a drumurilor comercianților care veneau în special din Orient pentru a face schimb de mărfuri cu negustorii nord-dunăreni. Multiple descoperiri arheologice și-au găsit ecoul în literatura de specialitate. Ruinele unei fortificații aflate în punctul „La cetățuie”, de unde provin materiale romane, bizantine și slave, situate pe o înălțime care domină localitatea dinspre sud-vest, abundența monedelor romane și bizantine, valul de pământ care înconjoară Niculițelul dinspre sud-sud-vest, bisericuța „Sf. Atanasie” care pare să rezide dintr-o capelă veche bizantină, ca și cele treisprezece monede medievale, aparținând foarte probabil unui tezaur din vremea lui Vlaicu Vodă evidențiază o intensă și îndelungată locuire a acestor locuri nu în cadrul unui simplu sat necunoscut, ci într-o așezare civilă, cu caracter cvasi-urban. Localitatea se află la numai câțiva kilometri de Noviodunum, stațiune a flotei dunărene, devenită în perioada constanteniană pivotul apărării sectorului nord scythic, unde se găsea staționată „praefectueripae legionis primae foviae, cohortis quintae pedaturae superioris” și unitatea de auxiliari – „milites primi Constantiani”.

Datorită pădurilor zona a fost favorabilă în sec. IV ca refugiu în cazul unor primejdii care nu vor întârzia să apară o dată cu pătrunderea vizigoților și în tot cuprinsul primei jumătăți a sec. V e.n. datorate atacurilor și pustiirilor hunice. În locul numit „La Plăcintă” cu numai câteva decenii în urmă se afla o ridicătură de teren, protejată spre sud-sud-est de o viroagă pe unde apele ploilor, adunate pe dealul „Piatra Roșie” își făcuseră făgaș. Din spusele bătrânilor, locul prezenta aglomerări de piatră și cărămidă și chiar ziduri năruite de vreme. Extinderea satului în această zonă a schimbat configurația terenului. Sătenii au acoperit râpa, forțând apele ploilor să-își schimbe făgașul. Zidăria de piatră aflată la suprafață, a fost refolosită la construirea noilor case, iar viiturile mari din ultimi ani au spălat terenul, scoțând la iveală în vara anului 1971, o porțiune din cupola unei cripte. Sătenii au spart pintenul trapezoidal din vârful cupolei și o mică porțiune din zidăria acestuia, deranjând o parte a mormântului din interior. În septembrie 1971 s-au făcut săpături la Niculițel, scoțând astfel  la iveală cripta celor patru martiri. Deschiderea criptei s-a făcut în ziua de 29 septembrie 1971. Acest tip de basilica ce a existat la Niculițel „cu trei nave” este întâlnit pe teritoriul Dobrogei, găsindu-și analogii la Histria, Tomis, Noviodunum, Tropaeum, Aidin (în nordul Bulgariei), specific secolelor IV-VI. Ruinele locuințelor din preajma bisericii treflate de pe dealul „Cetățuia” (sec. XI-XII) au fost identificate ca chilii. Tot aici s-a descoperit mormântul unui monah (scheletul avea sub cap o cărămidă: „cărămida” ca și „Ca – Rama – AD”, adică colțurile Lumii pătrate A-B-C-D, iar când o va lua timpul invers va fi De-Ce-B-A; de unde „BA!” a devenit un NU categoric). În apropierea localității se afla Mănăstirea Cocoș ridicată de monahii Visarion, Gherontie și Isaia, în prima jumatate a sec. al XIX-lea. E îndoielnic faptul că aceștia au înființat mănăstirea pe un loc pustiu; cu siguranță că aveau cunoștință de existența anterioară, pe aceste locuri a unor așezări monahale. Important este și faptul că Niculițelul s-a numit până acum cca. 180 ani, Mănăstirea, iar în apropiere de dealul „Cetățuia” o depresiune poartă și astăzi numele de „Valea Episcopiei”. În cadrul descoperirilor de la Niculițel un loc aparte, ca importanță istorică și religioasă îl are cripta. Ea reprezintă cea mai veche construcție de acest gen construită până în prezent. În timpul cercetărilor arhelogice intrarea a fost găsită blocată și tencuită. Sub prag a fost găsită o monedă cu o cruce abia perceptibilă care ar permite clasarea construcției bazilicii și a criptei în timpul împăratului Teodosie II (408-450). În partea superioară a pereților criptei, din dreapta și din stânga intrării, au fost incizate în tencuială două inscripții cu litere grecești. Arcadele pereților au fost vopsite cu două benzi, una roșie, cu ocru, de 5 cm (roșu; sânge; oxid de fier magnetic) și alta albă, din var, de 6 cm grosime (ca la firul de mărțișor).

Literele celor două inscripții au fost de asemenea vopsite cu roșu. Au înățimea de șapte-opt cm și 4,5-6 cm lățime. Fiecare inscripție are la început o cruce. Inscripția din stânga: „† Martirii lui Hristos”;  inscripția din dreapta: „Martirii Zoticos, Attalos, Kamasis, Filippos”.  Crucea monogramată în forma existentă pe peretele criptei din bazilica niculițeană este întâlnită pe o serie de monumente creștine din perioada romano-bizantină. Scrierea folosită în inscripțiile din criptă este specifică secolelor IV-V. Alte obiecte descoperite în criptă au fost găsite în încăperea de la subsol. Este vorba de două vase de ofrandă: un castron negru-cenușiu, caracteristic secolului IV-V, cu urme de mortar, dovadă a depunerii sale în momentul construirii criptei și un vas globular, cărămiziu, cu fundul rotund, specific ceramicii romane târzii, din secolele V-VI. Moaștele mucenicilor au fost depuse într-o raclă specială de lemn și depuse în criptă. Biserica, mai ales în Dobrogea, rămâne martoră vie a continuităţii credinţei şi tradiţiilor apostolice neîntrerupte pe acest pământ. La evanghelizarea populaţiei Dobrogei de către Apostolul Andrei s-au adăugat de la început misionarii creştini care aveau strânse legături comerciale şi culturale cu cetăţile de pe ma­lul stâng al Mării Negre. Aceasta o dovedeşte şi nu­mă­rul mare de martiri din rândul ostaşilor creştini, care au plătit cu preţul vieţii mărturisirea Domnului Hristos, devenind mucenici, mai ales în timpul prigoanei împăra­tului Diocle­ţian. La Mănăstirea Cocoş, sfintele moaşte ale celor pa­tru martiri şi-au găsit odih­nă binemeritată, prin hotă­râ­rea Sinodului Bisericii Ortodoxe. Aici, la Niculiţel, calci pur şi simplu pe vestigii. Poate nu întâmplător, pe o dis­tanţă de câţiva kilometri numai, sunt trei mănăstiri: Saon (symbol al „Șa – On”-ului, ca Șa a literei M (Marea Mamă), unde se află Oul Noului Început, sau Cuibul Vulturencei), Celic-Dere și Co­coş.

Dintre minunile întâlnite aici, oamenii povestesc cum se aprind singure la marile săr­bători candelele de la icoana Sfân­tului Kamasis. Bazilica de la Niculiţel – cea descoperită în anul 1971 –  prezintă o mare însemnătate pentru istoria Bise­ricii noastre, pentru că aici s-au păstrat singurele moaşte de martiri din perioada paleocreştină descoperite pe teritoriul României. Legenda spu­ne că Mănăstirea Cocoş împreună cu cripta de la Niculiţel, aflată la doar patru kilometri distanţă, cu Mănăstirea Saon şi Mănăstirea Celic-Dere for­mează o cru­ce perfectă, orientată la fel ca şi cea de la răscru­cea unde s-a descoperit mor­mân­tul celor patru martiri creş­tini. Se spune că în nopţile cura­te de vară, dacă stai cu gândul şi inima îndreptate spre Dum­nezeu, în pacea şi liniştea mă­năstirii, auzi primele cântece creştine ale româ­nilor. Mă­năs­tirea Cocoş are ceva atipic. Ea se află la șase kilometri distanţă de comuna Nicu­li­ţel şi la aproximativ 35 de kilometri vest de oraşul Tulcea. Mănăstirea este aşezată la poalele unui deal de pe care, spun oamenii că într-o noapte s-a ­au­zit cântecul unui co­coş sălbatic însoţit de o bătaie de toacă. Călugării spun că acest cântec se mai aude şi astăzi pentru cei care se roagă din toată inima. Mai mult ca oriunde, aici simţi credinţa prin locuitorii demni care se roagă în acest sfânt lăcaş. De când se ştiu, că­lu­gării de aici au ca unică meserie rugăciunea, dar şi speranţa… Iar martirii cei veniți de peste vreme aduc dovezi nepieritoare despre importanța legilor strămoșești, a tradițiilor și a credinței de care avem atâta și atâta nevoie acum, la ceas de bulversare a valorilor și de zbucium a sufletului.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*