Vasul dacic de aur de la Biia

Aflat în prezent în vitrinele Muzeului Național de Istorie a României din București, „Vasul de aur de la Biia” (jud. Alba) a fost descoperit întâmplător într-o carieră de nisip de pe malul râului Târnava în anul 1895. Din cele mai îndepărtate timpuri, datorită situării geografice a acestuia, teritoriul județului Alba a constituit un cadru extrem de favorabil apariției și dezvoltării comunităților umane (cursuri numeroase de apă, relief variat, cu lunci mănoase și păduri întinse). Astfel, printre cele mai importante descoperiri arheologice care punctează istoria așezărilor acestui județ amintim: relicve din epoca paleolitica (la Sohodol); din neolitic: Cultura Criș (la Alba Iulia) și Cultura Petrești (la Pianu de Jos, Rahău, Limba, Mihalț, Noslac, Daia Romana și Ghirbom); Cultura Coțofeni – faza de tranziție de la neolitic la epoca bronzului (la Cetate, Câlnic, Capud, Sebeș, Livezile, Straja, Pianu de Jos, Pianu de Sus, Blandiana, Piatra Craivii); epoca bronzului (la Alba Iulia, Cetea, Ighiel, Rimeț, Talna, Bucium, Ceru Băcăinți, Roșia de Secaș, etc.), epoca fierului (la Biia, Blaj, Alba Iulia, Sebeș, Crăciunelu de Jos, etc.), alături de dacii autohtoni, fiind prezenți pe teritoriul județului și sciții și apoi celții. Din perioada primului stat centralizat și independent din vremea lui Burebista și apoi Decebal, amintim cetățile fortificate dacice de la Căpâlna, Piatra Craivii, Cugir și Cetatea de Baltă.

Vasul de aur de la Biia” este ornamentat cu cercuri concentrice şi proeminenţe conice, cu linii în zig-zag incizate. Vasul de aur dacic se încadrează perioadei târzii a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu), sec. XIII – XII î.Hr); orizontul Turnu Măgurele-Apold. Lucrat în foaie de aur și ornamentat prin tehnica „au repousse”, ciocănire și cizelare, vasul are corpul semisferic aplatizat, cu margine răsfrântă în exterior şi două toarte desprinse din buză, arcuite în jos, libere, terminate în dublă volută (mici discuri spiralice opuse; „coarne de berbec” (loviturile „de berbec” pe care le va primi planeta noastră din spațiu), sau „șarpele încolăcit în Oul Lumii” (cel ce se va naște; semnul dragonului, al șarpelui cu cap de lup, al balaurului)). Pe umăr are un decor punctat în zigzag; pe diametrul maxim două şiruri orizontale de proeminenţe; pe fund două şiruri circulare de proeminenţe şi cinci grupe de câte trei cercuri concentrice cu umbo central.

După „mesajele” scrise în aurul său,  „Vasul de aur de la Biia” este un vas de ritual, folosit la stropiri, ablațiuni, etc. El are reprezentat pe fundul său un „soare” central (trei cercuri concentrice, cu un umbo), urmat de un cerc de „perle” proeminente, apoi o altă „orbită” pe care apar patru „planete” (formate din câte trei cercuri, cu umbo central). Urmează două cercuri de perle pe diametrul maxim, apoi punctat în zig-zag decorul prezintă un element repetitiv al unor siluete simplificate de oameni (Hora Zeilor ce ne vor călca în picioare). Putem vedea aici semnul lui 4 (Lumea noastră, cu patru colțuri – Vechea Biserică Valaho – Egipteană), simbolul tetrapilonului (patru pe margine (picioarele elefantului; fixarea Pământului), dar și „Cel de al V-lea element” în centru (Zeul; Păpușa; statuia („Cel care va sta și va lua”; Creatorului și Distrugătorul; Cel ce susține Lumea; denumirii localității de Biia „ca mesaj”, este „Cel care ia de două ori” (Bi-IA, cataclismul care vine cu Mama Gaya Vultureanca, urmată de Puya Gaya, cea care se ține Gaya-Mațu de mama sa). El mai poate reprezenta o hartă cerească sau un mesaj atemporal, cu reprezentarea celor patru epoci mari ale omenirii (existente în „Metamorfozele” lui Ovidiu). Mitul succedării pe pământ a diferitelor rase de oameni, care, prin degenerări progresive, trec de la cea a aurului, cea mai veche, la cea actuală a fierului, este expus pentru prima oară de Hesiod în lucrarea sa „Munci şi zile”. Aici se aminteşte că prima rasă de oameni creată de zei a fost cea de aur, plasată cronologic în perioada când Cronos domnea asupra sferei divine. Oamenii de aur trăiau asemenea zeilor, fără griji, fără să trudească şi fără să cunoască sărăcia; nu îmbătrâneau şi îşi petreceau viaţa în sărbători, înconjuraţi de toate lucrurile frumoase, pe care tot pământul le oferea fără ca ei să trebuiască să-l lucreze. Moartea îi lua pe oamenii de aur asemenea somnului, iar ei, transformaţi în demoni buni prin voinţa lui Zeus, se ascundeau sub pământ, veghind asupra muritorilor şi împărţind bogăţii. Mai târziu, în timpul domniei zeilor olimpieni, au fost creaţi oamenii din rasa de argint, inferioară celei dinainte şi diferită de ea. Oamenii de argint îmbătrâneau, deşi timp de o sută de ani rămâneau copii şi abia apoi traversau o scurtă perioadă de maturitate. Deveniţi adulţi, se făceau vinovaţi de trufie şi de necredinţă faţă de zei, astfel încât şi ei au fost îngropaţi de Zeus în adâncurile pămîntului, unde continuă să fie veneraţi ca demoni, asemenea celor din rasa de aur, chiar dacă sunt de rang inferior. Următorul neam creat de Zeus, rasa de bronz, s-a născut din frasini. Definiţi de Hesiod drept „năprasnici” şi „cumpliţi”, oamenii din această seminţie erau curajoşi, foarte puternici, cu trupuri viguroase şi „braţe nebiruite”. Ei aveau arme de bronz şi au pierit ucigându-se unii pe alţii, din cauza dorinţei lor de război; „Plecară-n mucedele case, la înspăimântătorul Hades,/ […] căci sumbra moarte […]/ I-a dus şi părăsiră a soarelui lumină vie”. Perioada următoare epocii de bronz este mai dreaptă şi mai bună; acum trăiesc eroii, numiţi şi semizei; destinul lor este să fie distruşi în marile bătălii despre care povestesc miturile, începând cu războiul Troiei şi terminând cu cel al Tebei; „Pieriră în războiul crâncen şi-n bătălia-nverşunată/ O bună parte-n faţa Tebei […]; altă parte/ La Troia poposit-a […]/ Şi-acolo moartea cu obştescul sfârşit, pe rând, i-a-nvăluit./ Lor însă, osebit de oameni, le-a dat şi viaţă şi lăcaş/ Cronidul tată Zeus, ducându-i la capătul pămîntului”: aceştia sunt locuitorii îndepărtatelor Insule ale Fericiţilor. A cincea epocă a istoriei omului este cea în care trăieşte poetul; oamenii din epoca fierului „nu vor conteni/ Să-ndure trude şi necazuri nu numai ziua ci şi noaptea,/ Sleiţi de griji apăsătoare pe care zeii le trimit”. Deşi alături de aceste nenorociri vor fi şi lucruri bune, cel ce trăieşte în această perioadă îşi doreşte să fi murit mai devreme sau să se fi născut mai târziu. E adevărat că în viitor, după ce va pieri acest neam, Zeus va crea un altul, „de oameni care din născare vor fi cu tâmple-ncărunţite”„Cu minunatele lor trupuri în albe straie-nveşmântate,/ La zeii veşnici se vor duce şi părăsi-vor omenirea/ Smerenia şi Osândirea”,iar „răul n-o să aibă leac” . În ciuda acestei perspective extreme, a unei vârste complet opuse celei dintâi (dominată de violenţă şi nedreptate, pe când în epoca de aur domneau fericirea şi dreptatea), concepţia ciclică asupra lumii şi timpului lasă loc speranţei că, o dată terminat parcursul de la epoca aurului la cea a răului, este posibil ca el să fie reluat, poate în sens invers, pentru a ne reîntoarce la fericirea originară. În mitul lui Hesiod despre vârstele lumii şi omului, accentul cade nu doar pe ideea decăderii progresive, care, de altfel, nu este constantă (epoca eroilor, de pildă, marchează o oprire în procesul de declin, fiind mai bună decât precedenta şi creând o asimetrie în schema generală a metalelor; o atenţie deosebită se acordă opoziţiei dintre dreptate şi hybris, trufia sau depăşirea limitelor omeneşti; în plus, succesiunea vârstelor omenirii oferă o schemă de referinţă pentru desfăşurarea istoriei omului şi o organizează, luând în calcul întâmplările paralele ale zeilor (de la domnia lui Cronos la cea a lui Zeus) şi propunând o ierarhie corespunzătoare a destinelor în lumea de dincolo (de la demonii buni la cei răi şi la cei comuni, morţi obscuri din împărăţia lui Hades). Vârstele lumii sunt reduse la trei în dialogul „Critias” al lui Platon, unde se succedă zeii, eroii şi oamenii. Primii, zeii, şi-au împărţit între ei, în mod egal şi fără disensiuni, dominaţia asupra lumii; Atena şi Hefaistos, cărora le-a revenit Atica, au făcut să se nască acolo eroii minunaţi, în prezent păstrându-se doar amintirea faptelor şi numelor acestora (printre ei se numără Erihtonios, Cecrops, Erisihton etc.); în sfârşit, oamenii, împinşi de nevoia de a-şi procura mijloacele de subzistenţă, au uitat cea mai mare parte a faptelor eroilor şi s-au limitat să celebreze amintirea numelor acestora şi câteva tradiţii obscure.

În poezia latină, mitul vârstelor apare în „Metamorfozele” lui Ovidiu, unde sunt reluate cele patru epoci: a aurului (epoca Geților de Aur primordiali), a argintului, a bronzului şi a fierului; din mitul lui Hesiod se preia în special aspectul decăderii progresive la care face aluzie calitatea descrescătoare a metalelor, dar se reia şi corespondenţa dintre evenimentele de pe pământ şi cele din cer, unde împărăţia zeilor este zdruncinată de certurile şi războiul care îi opune pe giganţi olimpienilor. În opoziţie cu mitul lui Hesiod, Pitagora şi Platon despre epoca de aur, care are nenumărate variante, apare reconstituirea istoriei omului la Lucreţiu, ce porneşte de la o epocă dominată de viaţa aspră şi crudă, de violenţă şi de lupta sălbatică pentru supravieţuire (Poemul naturii); potrivit lui Lucreţiu şi epicureilor, progresul fazelor istoriei umane marchează trecerea de la un stadiu primitiv la faze mai evoluate, exact invers faţă de ceea ce presupune Hesiod. Poetul latin ne oferă un tablou comparabil cu cel al epocii de aur atunci când descrie începuturile vieţii agricole, ce reprezintă deja o fază superioară a progresului uman. După Lucreţiu, vârstele următoare din istoria umană sunt dominate de organizarea vieţii în comunitate şi de stăpânirea unor tehnici mereu noi; nu regăsim însă o succesiune clară de epoci definite cu precizie, ca la Hesiod. Una dintre cele mai celebre trimiteri la mitul vârstelor omului din poezia latină îi aparţine lui Vergiliu („Egloge”), care, bazându-se pe doctrinele pitagoricienilor, academicienilor şi stoicilor, anunţă venirea unei noi vârste de aur: „Ultima vârstă a venit acum, după profeţia de la Cumae, ciclul marilor secole se naşte de la început, acum se întoarce chiar şi Fecioara, se întorc domniile lui Saturn, acum o nouă rasă e trimisă din înaltul cerului” („Bucolicel”e). În comentariul lui Servius, „Sibila din Cumae a împărţit vârstele după metale şi a spus cine va fi stăpânul fiecărei vîrste. […] A mai zis şi că la sfârşitul tuturor vârstelor se vor repeta lucrurile întocmai, concept comun filosofilor, care spun că, o dată încheiat un mare an, toate stelele se întorc în punctul unde se aflau la început şi pornesc din nou, având aceeaşi mişcare. Iar dacă mişcarea stelelor este aceeaşi, neapărat trebuie să se repete toate întâmplările care au avut loc, fiindcă e limpede că în univers orice lucru depinde de mişcarea astrelor”. Vedem cum în prezent timpul are, parcă, alte coordonate între care „curge” (nu ne mai ajunge timpul!), dar nu avem o explicație științifică pentru acest fenomen. Anna Ferrari, cu al său „Dicţionar de mitologie greacă şi romană” (Ed. Polirom, 2003) ne-a purtat prin epocile istoriei omenirii, din punctul de vedere al anticilor, cei ce aveau o experiență anterioară de mii și mii de ani. Ei scriau mesajele importante în aur și argint, în marmură și porfir, spre a avea șansa de a ajunge cât mai departe în timp. Căutându-se analogii în alte culturi, istorici țin să menționeze faptul că nu există o linie de demarcaţie între bijuteriile din spaţiul carpato – dunărean şi altele străine, şi există interferenţe, mai ales în domeniul artistic şi religios. Dintre cele mai vechi obiecte din aur, găsite pe teritoriul ţării noastre sunt tezaurele de figurine plate de la Moigrad, prelucrate prin ciocănire, din foiţă de aur, şi Perşinari. Cele mai vechi dovezi ale prelucrării aurului în spaţiul carpato – dunărean sunt din epoca pietrei şlefuite, din mileniul V – IV, î.Hr. Aici putem aminti podoabele şi piesele de ritual de la Lungoci, Balaci şi Moigrad. La daci, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î.Hr., în perioada mijlocie şi târzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul dacic de aur descoperit la Biia (jud. Alba) despre care vorbim acum, dar și figura „monstruoasă” descoperită la Stânceşti (jud. Botoşani). Extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase au o tradiţie veche, moştenită din epoca bronzului (de ce prima epocă a primului metal din istorie a fost dedicată unui aliaj, care nu este atât de la îndemână de a fi creat, pe cât pare?; nu oare un fenomen magnetic de natură cosmică a influențat alegerile omului din acele epoci?; să nu uităm că omul este o ființă magnetică: avem în sânge fier și putem fi influențați magnetic! Tot așa au dispărut toate ustensilele din fier folosite până atunci, în istorie, prin metamorfozare sau atracție magnetică spațială? („zeul” ce va coborâ pe Pământ va avea caracteristici necunoscute; El va lovi cu fulgere plutonice din spațiu (fulgerul lui Jupiter); în present nimeni nu calculează efectele pe care îl poate avea o încărcătură electrică cosmică, creată prin mișcarea continuă a planetelor sistemului solar prin spațiu; magnetismul care ține unit sistemul poate să își schimbe polii „din mers”, cu efectele adiacente de rigoare); Posibil ca „oamenii de cupru” (cei verzi, precum imaginea zeul Ptah) au fost salvați din acest fenomen cataclismic (aveau sângele albastru) și de aceea au folosit apoi cuprul la crearea ustensilelor necesare vieții de zi cu zi. Acesta fiind prea moale, l-au aliat cu costitorul, creând astfel bronzul. Arama avea să influențeze o epocă istorică (numele dat de „aramă”, poate fi „A – Rama, sau „Rama (cu 4 laturi) în care este cuprins A-ul”, ca piramidă-munte ce se va prăvăli peste noi – Piatră de Moară cerească; citit invers avem AMAR – A, sau „Perioada Amară”; de aici „aramaicii”, sau Amarna („Amar – Na” – Egipt). Avem și expresia „A-și da arama pe față” (sau „A-și arăta arama!”), cu sens de „A-și arăta adevăratul caracter” (nemairespectând conveniențele sociale, politețea, a-și arăta fondul ascuns al firii sale), pentru că „fenomenul” cosmic ce va veni va apare frumos la vedere, ca un curcubeu – pod și cale spre cele necunoscute și care se vor dovedi mincinoase (semn al penelor colorate pe care îl purtau toate căpeteniile de-a lungul istoriei și al veșmintelor de paradă).

Bronzul este un aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur și mai rezistent decât cuprul, având numeroase întrebuințări tehnice. Toate aliajele cuprului se numesc bronzuri cu excepția aliajelor Cu-Zn care se numesc alame („lamele lui A” – tocătorul) și aliajelor Cu-Ni-Zn care se numesc alpacale („Calea lui Alpha”; a se vedea și Pakal, din civilizația maya, cel cu fața verde). În mod curent, prin bronz se înțeleg aliaje Cu-Sn și de regulă se precizează principalul element de aliere, de exemplu „bronz de beriliu” sau „bronz de aluminiu”. Epoca de bronz (sau a bronzului) este epoca din istoria societății umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î.Hr. și se caracterizează prin descoperirea metalelor și a bronzului. Bronzul este și un pigment metalic de culoare galbenă sau albă, cu care se vopsește un obiect (acei „fluturași” metalici, ca cei aruncați în aer la o manifestare importantă, semn al faptului că fenomenologia care va însoți cataclismul ne va păcăli („afară e vopsit gardul, dar înăuntru e leopardul”)). Focul cerului ne va arde (pentru că „bronz” se numește și culoare arămie a pielii în urma expunerii la soare sau la vânt). Bronzul este un metal artificial din care se fac monede, clopote, tunuri, instrumente musicale. nesimțitor: inimă de bronz.

Avem și expresia: „Caracter de bronz” = „caracter ferm, neclintit”, dar și nesimțitor: inimă de bronz. Hitiții, poporul care a trăit înaintea erei noastre, luptau cu săbii din bronz negru care era mai dur decât oțelul de cea mai bună calitate din timpurile noastre. Atunci, în perioada târzie a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu), sec. XIII – XII î.Hr) a înflorit o artă specială, de prelucrare a metalelor preţioase, numită de istorici arta traco – dacă. În epoca romană, aurul a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor de uz personal, precum: inele, brăţări, cercei şi pandantive. Citându-l pe Criton, medicul lui Traian, Ioanes Lydus spune despre împăratul roman,  că acesta „a luat drept pradă de război 165,5 tone de aur şi 331 tone de argint.” numai de la daci Așa că, atunci când mergeți la Roma și sunteți fermecați de mulțimea și frumusețea monumentelor să știți că o parte dintre aceste frumuseți antice ale metropolei au fost făcute cu aurul dacilor liberi, strămoșii noștri.

Vasul de aur de la Biia” (jud. Alba) și mesajele sale din orizontul epocii de bronz (Hallstatt timpuriu), din sec. XIII – XII î.Hr, au reușit să ajungă până la noi. Să ne aplecăm spre a le citi și a le înțelege…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*