România între speranțe muribunde și promisiuni bolunde

Obrazul de toval al aleșilor cu venituri nesimțite se ține, iar ambalajul (ne)democrației originale cu legi pe măsura inegalabilului lor fariseism, precum aceea cu limita maximă a cheltuielilor de campanie, mărimea afișelor, inscripționările și dosirea sub preș a pomenelor electorale. Adică, gata cu flecuștețe de felul pachetelor cu alimente, berilor și mititeilor, gecilor, tricourilor și găleților, ba chiar și a pixurilor cu care în precedenta campanie încă se scria primitiva istorie a mitei electorale de pe aceste meleaguri. Prin majorarea lefurilor din învățământ și sănătate s-a trecut la faza legal-îndreptățită a mituirii în masă…

Asta nu înseamnă nicidecum că sunt împotriva celor două mari detașamente de truditori postdecembriști, care în chip firesc își doresc un trai mai decent, iar prin aceasta caută cu disperare să reducă enormul decalaj dintre veniturile submodeste și cele neobrăzate.

Numai că mă întreb (cred că nu sunt singurul): De ce taman în prag de campanie electorală și de unde bani pentru o atare aventură salarială?… La prima parte a întrebării, răspunsul este în același timp evident și penibil-șocant: Toate aceste majorări salariale sunt în directă și temeinică legătură cu apropiatele alegeri parlamentare! Pe scurt, o uriașă și sfidătoare mită electorală, perfect fundamentată din punct de vedere legal și perfect aparențială din punct de vedere uman-cetățenesc. Da, căci pe aleși îi doare-n cot de suferințele atâtor români, constrânși de ei să-și ducă traiul cu câțiva lei pe zi. Dar, în goană dementă după voturi, de data asta n-au ezitat să îmbine cinismul cu utilul, adică să dea iama prin pricăjitul buget românesc din viitorii ani…

Cea de-a doua parte a întrebării necesită niscaiva detalieri. Se știe că pentru orice stat există trei căi principale de procurare a mijloacelor de finanțare: a) Dezvoltarea economică, asociată cu un un comerț dinamic; b)Atragerea investitorilor străini; c) Împrumuturi de la organismele financiare internaționale (FMI, Banca Mondială etc.) sau de la țări ce dețin însemnate lichidități (China, Japonia, Rusia) și care pretind în schimbul împrumutului avantaje economico-strategice.

Evident, prima cale este de departe cea mai avantajoasă, iar a treia cale cea mai oneroasă. Totuși, cârmuitorii noștri postdecembriști, incapabili să pună pe picioare măcar o ramură economică, respectiv să atragă investitori de gabarit printr-un cadru legislativ deodată atractiv pentru străini și neruinător pentru grosul românilor, au mers în pas alergător pe lesnicioasa și, în același timp, catastrofala cale a împrumuturilor. Banii  nefiind întrebuințați nici de leac pentru investiții, iată că România s-a trezit cu o datorie externă de circa 100 miliarde dolari.

Tot așa va fi și acuma. Cu o simbolică producție internă și un export pe măsură, anul viitor România va fi nevoită să facă noi împrumuturi pentru a ține cât de cât sub control inflația.

Promisiunile pesediste cu industrializarea țării sunt atât de nerealiste, încât pot fi socotite de-a binelea bolunde. De unde bani pentru atari megaproiecte, când starea dezastruoasă a economiei noastre creează dificultăți la procurarea fondurilor de strictă necesitate și cu dobânda în corelație cu coeficientul de risc?!…Dar unii comentatori consideră că promisiunile electorale sunt logice și inevitabile, că doar nu-i de așteptat să auzim de la catindați că sunt în stare să facă foarte puțin. Iar eu spun că tocmai aici e clenciul: Una din dimensiunile onestității viitorului parlamentar constă în stricta corelare dintre promisiuni și posibilități! Că de pălăvrăgeli și îmbrobodeli lumea-i sătulă până peste cap.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*