O carte a Adevărului într-o recenzie de Valentin Marica!

Se spune că o carte  importantă este o rebeliune a spiritului împotriva barbariei cotidiene. Dacă credem în această reflecţie, atunci  romanul istoric „Ani de zbucium” al lui Ilie Şandru,  apărut la Editura Vatra veche din Târgu-Mureş în colecţia 100 de cărţi pentru Marea Unire – 1918-2018, este o carte importantă, pentru că trezeşte spiritul. Ea şi-ar putea lua oricând drept motto cuvintele unui personaj din proza lui Mircea Eliade,  care, la un moment dat, exclamă: „Am ieşit din labirint!”, după ce realizează că şi-a trezit propriul spirit. Acţiunea aceasta de trezire a spiritului, în opinia marele Titulescu, nu trebuie să întârzâie. Este şi mesajul romancierului. Şi atunci, unde să-l căutăm mai bine pe Ilie Şandru? Poate în publicistica lui Eminescu, în pagina în care spunea: „ei slabi, eu tare, ei mint, eu adevărul îl spun”.

Cărţile lui Ilie Şandru sunt cărţi ale adevărului. Mereu scriitorul îl are pe Dumnezeu în suflet, dar, în acelaşi timp, poartă adevărul în minte. Romanul Ani de zbucium mai poate fi numit şi călăuză, după  un nume inspirat pe care l-a dat romanului, ca teritoriu de recucerit, regretatul Mihai Sin, urmărind în eseul „Marea miză” creşterea şi descreşterea romanului românesc, deschizându-i romanului o şansă, spunând că acesta va ieşi din fundătura în care a intrat, va redescoperi omul, îl va scoate din stupizenie, acceptând mize majore, între care tragicul. Ce face romanul pe care îl analizăm?  Aduce tragicul în prim-plan. Bunăoară Reghinul  anului 1848, devastat şi incendiat de nebunia secuiască, cuprins parcă de flăcările iadului  şi patima răzbunării, apare în pagini de un tragism inimaginabil, dar şi în aura demnităţii prin  eforturile de apărare ale Regimentului II de grăniceri români din Năsăud  comandat de colonelul Urban. Oraşul e prins în „ruguri imense” şi ordine   ca cel al descreieratului maior Zeyk Dominic care striga în piaţa publică: Unde n-aţi prădat, pădaţi! Unde nu arde, aprindeţi! Aceleaşi lovituri ale furiei  se revărsau asupra românilor prin „tribunalele de sânge” care au condamnat mii de români la moarte prin spânzurătorile înălţate la marginea satelor. „Terorismul sălbatic” promovat de Kossuth şi Csany  şi dorinţa de exterminare a românilor au cuprins, cum reiese din succesiunea secvenţelor  epice, şi Valea Mureşului Superior, cu Dumbrava, Lunca Bradului, Ciobotani, Topliţa Română, Sărmaş, Varviz  şi Valea Gurghiului, la Ibăneşti, Orşova, Caşva şi Hodac.

Povestirea în roman trebuie reinventată, susţine acad. Eugen Simion,  pentru că romanul a fost prea mult timp o aventură, o confesiune prin tot felul de „tehnici îmbârligate”. Romanul lui Ilie Şandru reinventează povestirea, am spune istorisirea. Astfel,  avem mizele romanului, timpul tragic şi istorisirea.

Autorul rememorează istoria românilor până la 1918, o istorie tragică, cu  momentul înfricoşător al anului 1848, când barbariile şi nemerniciile întrec orice imaginaţie. Este cutremurătoare ziua de duminică pe care o trăieşte satul Hodac, cu părintele Toader Lupu, care, cu blândeţea sa apostolică, citeşte Evanghelia în faţa altarului, într-un inefabil al sfinţeniei, când călăii  dezlănţuiţi intră cu brutalitate în biserică, îi închid preotului cartea sfântă, lovindu-l peste gură  şi legându-i mâinile, curmând lumina cuvântului divin şi instituind întunericul diavolesc. Autorul  prezintă, astfel, evenimentele declanşate de avertismentul  lui Kossuth, de moţiunea semnată la Budapesta de „unire a Transilvaniei cu Ungaria”,  preluată în lucrările Dietei de la Cluj sau pătimaşa Adunare de la Lutiţa,  timp al cruzimii fără de margini, al suferinţelor şi al morţii nevinovate  la care erau supuşi românii transilvăneni. „Ani de zbucium” s-ar mai putea numi, după o sintagmă subliniată în desfăşurarea epică, „Flăcări şi sânge” sau „Vremuri de osândă”, după cartea scrisă, pornind de la cronica preotului Branea, de avocatul-scriitor Alexandru Ceuşianu, o carte pe care o ştie pe de rost autorul romanului de care vorbim, căci atât de dureros ne pune într-un unghi de reflecţie asupra vremurilor ce „s-au perindat de-atunci plinind decenii de pacinică refacere. Ranele s-au încortoşit, suferinţele s-au uitat, crucile de lemn s-au putrezit”. „Anii de zbucium” ai lui Ilie Şandru ,  într-o abordare demnă,  lucidă şi coerentă, apără numele neuitării,  „viermele urii” anului 1848  reverberându-şi în timp ameninţările. De aceea, autorului i se înfioară sufletul şi romanul Ani de zbucium e şi avertisment la destinul Transilvaniei, amintindu-ne de scrierile lui Vasile Netea în care cărturarul vorbeşte despre Transilvania  cu  strigăt, cu patos şi cu disperare. Aşa este scris şi romanul lui Ilie Şandru, cu strigăt, cu patos şi cu disperare, Transilvania înfiorând fiinţa personajelor. Personajul generic poate fi Transilvania, apărându-se de „viermele urii” şi de aşa-zişii „vânători de români”, poate fi şi Bărnuţiu, şi Constantin Romanu-Vivu cu a sa Legiune a XII-a, şi Alexandru Papiu Ilarian, şi Avram Iancu. Ce caracterizează aceste bătăi sacre ale conştiinţei transilvănene, e puterea de sacrificiu, ceea ce Titulescu numea „forţa civilizatoare a jertfei”. „A nu pune problema Transilvaniei – susţinea ilustrul diplomat într-un discurs din  1915 – este umilitor până la durere şi absurd până la nebunie”, Transilvania fiind „sugrumarea care cere libertatea, românismul în restrişte”, „întărirea care depărtează vrăjmaşul”,  „viaţa care cere viaţă”.  Romanul „Ani de zbucium” al lui Ilie Şandru este romanul  jertfei întru îndepărtarea vrăjmaşului, al vieţii care cheamă viaţa, al trezirii conştiinţelor  ce devin forţe civilizatoare, amintindu-ne şi de „Imnele Transilvaniei” ale lui Ioan Alexandru: „Nu-i destul să rabzi şi să trudeşti,/ Când buhele se încuibează în mălai,/ Din pod se cere coasa s-o ridici”! Lui Vasile Cristea din Potoc, arogantul Kemeny, stăpânul Castelului feudal din Ieci (Brâncoveneşti) îi pregăteşte moartea sub pretextul că i-a îndemnat pe  români la răzmeriţă: „- Luaţi-l pe acest nemernic, porunci el cenderilor. Puneţi-l în lanţuri  şi aruncaţi-l acolo jos, în întunecimile castelului. Să stea acolo împreună cu şobolanii. Apoi să moară în grapele de coase…”  Cristea  e surghiunit din leagănul natal spre necunoscut,  într-un dureros şi prelung  cântec al înstrăinării, simbolizând atâtea destine tragice ale Transilvaniei. Numai că forţa spiritului e invincibilă. Izgonirea din sat şi drumul spre necunoscut se încarcă şi în taina păsării Phoenix , viaţa renăscând şi împlinindu-se, prin vlăstarele familiei Cristea, până la sublimul rangului Prefericitului Părinte Elie Miron Cristea. Sunt pagini ce-i atestă romancierului harul epic şi poematic, după cum şi capitolul  trăit de Elie Cristea, dascălul,  la Orăştie, devenind, contrapondere,  romanul de dragoste  al fiinţei umane în romanul zbuciumului istoric, într-o sugestivă simbolistică. Înscrisul de pe frontispiciul clădirii şcolii din Orăştie „Luminează-te şi vei fi, voieşte şi vei putea”!  rezumă sensul vieţii şi destinul dascălului ce  lumineză minţile copiilor, luminându-şi propria fiinţă. Cel care va fi întâiul Patriarh al  Bisericii Ortodoxe Române avea nevoie de desluşiri şi fundamente ale trăiriilor umane ce devin trăiri superioare,  încredinţate planului divin. Este desprinderea de efemer, de contingent şi trecerea de la cercul strâmt spre veşnicie. Romanul etalează şi asemenea peisaje sufleteşti memorabile integrate unor peisaje ale armoniilor naturii, dovezi ale vieţii care cheamă viaţă, ale jertfelor preschimbate în temeinicia vieţii. Când preotul Fulea şi tânărul George Cristea reuşesc să scape de sub escorta care-i ducea, peste munţi, la Târgu Mureş, „totul în jurul lor era scufundat în liniştea nopţii de iarnă. Deasupra, printre brazi, se vedeau doar stelele jucăuşe şi brâul aurit al Căii Lactee”. Sau, drumul de întoarcere a celor doi din Munţii Apuseni, după încetarea luptelor: „Păşeau întins, tăcuţi, gânditori. Deasupra lor puzderia de stele împodobea bolta senină a cerului…”.

Romanul se înscrie în tradiţia prozei ardeleneşti,  cu accente rebreniene, prin apelul  la simetria şi rotunjirea acţiunii, începând cu soarele ce se ridică deasupra zidurilor înegrite ale vechiului castel din Ieci şi încheindu-se cu imaginea soarelui veşniciei, cu trecerea în eternitate a Patriarhului Miron Cristea: „Era luni, 6 martie 1939, ora 21.45, cînd întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi al României, Dr. Elie Miron Cristea s-a mutat de pe pământ la cer. Avea 70 de ani, şapte luni şi 17 zile.”

Critica literară vorbeşte despre amurgul romanului istoric, comparat cu un muzeu. Romanul lui Camil Petrescu „Un om între oameni” a fost considerat astfel, imputându-i-se că nu are destul nerv. Susţinătorii acestui gen romanesc pledează pentru  romanul istoric ca o călătorie în timp. Parcurgând romanul lui Ilie Şandru  ai sentimentul că faci o călătorie în timp, amintind de un alt roman inspirat de anul 1848 în Europa , „Rug şi flacără” de  Eugen Uricaru.

În încheiere acestui semnal editorial, revin  la Nicolae Titulescu care spunea: „Dacă nu voi fi far, voi fi candelă. Dacă nu voi fi candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina”. Aşa a făcut şi Ilie Şandru, acum şi în celelalte scrieri ale sale, s-a străduit  să aprindă lumina.