Menhirele aflate pe CALEA ZEILOR din Basarabia…

Stau încă în calea noastră semne și mesaje importante lăsate de către strămoșii noștri, Geții de Aur primordiali, de acum mii și mii de ani. Astfel, se menționează în mai multe izvoare documentare, unele chiar contemporane, existența între râurile Prut și Nistru, prin Basarabia noastră milenară – teritoriu actual al Republicii Moldova -, a unui aliniament de menhire a căror semnificație este apreciată ca simple borne de marcaj ale unui drum de legătură pe direcția E-V, între centrele spirituale ale lumii străvechi. Din păcate nu s-au efectuat cercetări arheologice sistematice asupra acestui aliniament de menhire, dar nici asupra prelungirii eventuale a acestuia pe teritoriul României și al Ucrainei.

Mulți dintre noi au aflat poate despre aceste aliniamente lungi de mulți kilometri de „pietroaie” fixate în pământ, cunoscute sub numele de „menhire” (în limba bretonă „men” înseamnă piatră, iar „hir”, lung, deci „pietre lungi” – „Zeii cei înalți” care vor călca direct din cer peste noi), care constituie una dintre curiozitatile regiunii Bretagne din Franța. Nefiind monumente funerare, aceste șiruri de pietroaie, dispuse la distanță unele de altele, nu se știe ce reprezintă, ce semnificație au și nici cine le-a realizat. Aliniamente de astfel de pietre mari ca dimensiuni se mai găsesc și prin alte țări, în Spania, în Corsica, etc. Marea surpriză o rezervă pentru noi însă Dimitrie Cantemir, care în monumetala sa operă „Descrierea Modovei”, în cap. IV, numit „Despre ținuturile și târgurile Moldovei”, scrie astfel despre ținutul Lăpușnei: „Ca urmare, cetatea cea mai de seamă din acest ținut este acum Lăpușna, așezată pe râușorul cu același nume, unde se află doi pârcălabi rânduiți de domn să grijească de nevoile ținutului. Pe lângă aceasta (cetate) se află pe râul Bicu (Bîcului; de la „bîc”= taur, sau „ a da bîca”= a nu reuși), Chișinăul, un târgușor de mică importanță. Nu departe de el se vede un șir de pietre foarte mari așezate în linie atât de dreaptă de parcă ar fi puse de mâna omului. Dar ce mă împiedică să cred aceasta este atât mărimea pietrelor, cât și lungimea traseului pe care se află, căci unele au trei sau patru coți pe fiecare latură a unui pătrat, iar șirul lor se întinde dincolo de Nistru, spre Crimeia. În limba țării li se spune Cheile Bicului și țăranii, în simplitatea lor, spun că ele au fost lucrarea dracilor care s-au jurat să astupe apa Bicului.”

Credința aceasta populară este menționată și de către suedezul Weismantel în 1714, rătăcit pe aceste meleaguri, la Tighina, după înfrângerea lui Carol XII la Poltava (1709), și care a aflat de la localnici că diavolul însuși ar fi făcut o gaură mare într-un munte stâncos cu gândul de a abate apa râului… și că de la râul Bîcu până la Nistru mai stau înșirate pietrele pe care el le-a lăsat să-i cadă…

Istoricul B.P. Hașdeu ne-a lăsat cel mai amplu și mai bine documentat studiu al „Cheilor Bicului”, citândul pe căpitanul rus Zasciuk, însărcinat în 1823 de însuși țarul Rusiei cu cercetarea la fața locului a acestei lucrări. El relatează: „Acest aliniament de pietroaie pe direcția vest-est începea de la (Ungheni) Prut (însărcinarea sa nedepășind acest râu), trecând prin codrii Căprianei, pe la miază-noapte de Chișinău, peste moșiile (satelor) Ghidighici și Petricani, care se află lângă Bic și mergând înainte traversa râul Bicu, după care se izbea de malul Nistrului”. De aceste pietre vorbește și poetul Constantin Stamate, dar și Alexandru Hașdeu, tatăl lui B.P.Hașdeu, precizând că aceste steiuri de piatră sunt îngropate până la jumătate în pământ…„dar localnicii răpesc treptat aceste pietre care le sunt de trebuință, așa că lucrarea este amenințată de a ajunge peste puțin timp la nimicire totală”.

O relatare mai apropiată de zilele noastre există în amintirile din copilărie ale preotului Vasile Gumă, care slujea, până în anul 1940, la catedrala din Chișinău. Citez din amintirile sale: „Când eram de opt ani, vărul meu, bădița Toader Lupașcu, m-a luat la Chișinău să văd orașul prima oară…La Strășeni s-a înoptat și după un popas am continuat drumul noaptea pe Valea Bicului până la Chișinău. Între Strășeni și Ghidighici, pe o costișă, după Bic se zăreau scalii („pietroaie”, „stânci”, în limba rusă) de piatră înșirați în linie. Tovarășii mei mi-au spus o legendă, că aici dracii, într-o noapte, s-au grămădit și au vrut să iezească („a face un zid”) până la cucoși și apele grămădite să înece Chișinăul, însă ei nu au dovedit să aducă scalii de ajuns, căci cucoșii au cântat mult înainte și dracii auzindu-i au lăsat lucrul neîmplinit și s-au împrăștiat, iar pietrele înșirate au rămas o amintire.”

Concluzia rezultată din relatarea cpt. Zasciuk consideră că acest aliniament de pietroaie nu poate fi rămășiță a unei fortificații, atât prin distanțarea pietroaielor între ele, cât și prin faptul că traseul lor în linii drepte nu urmărește nici cursul unui râu, nici culmea unor dealuri, principii elementare în armată, lăsând să se creadă că este vorba de marcajul unei căi de circulație.(6) În sprijinul acestei supoziții, redăm în continuare și părerea unor specialiști din cadrul Institutului de Istorie din București: „Centrele spirituale ale lumii străvechi, cu toate distanțele mari dintre ele, greu de străbătut, erau, logica presupune, într-un contact aproape permanent, legăturile doctrinare făcându-se des pentru acele vremuri. Dovada, esența aproape unitară a concepției tuturor spiritualităților străvechi începând cu Rama sau poate și mai vechi, cu Crishna, Buda, până la Mahomed.

Sunt motive să credem că existau interferențe între spiritualitatea indiano-tibetană și spiritualitatea, și ea elevată, din zona carpato-danubiano-pontică și aceasta deoarece „zona Carpaților a constituit din cele mai vechi timpuri o regiune cu o spiritualitate dezvoltată și în același timp o străveche vatră lingvistică euro-indiană din care s-au adăpat multe culturi și civilizații, așa cum o dovedește preluarea de la traci a multora din divinitățile lor ca Apollo, Bendis, Orfeu și multe altele.” Pe lungul său traseu dintre Transilvania, Caucaz și estul Mării Caspice, această construcție megalitică primește diferite denumiri ca: Drumul Zeilor, Căile Sacre, Cheile Bicului, Exampaeos, Scitici Tryumphi, Solitudinile Sciților, Termini Liberi Patris, etc. Ideea marcării unui drum mai important în zonă apare firească cunoscând că invaziile multor oștiri pe aceste meleaguri au constatat marea dificultate de orientare într-o regiune de întinsă câmpie lipsită de repere de referință. Acest neajuns a făcut ca și oștile persane ale lui Darius, trecând Istrul prin anul 514 î.Hr. probabil pe la Noviodunum (azi Isaccea) și depășind râul Tyras (Nistru), să rătăcească prin stepa traversată de pâlcuri de ceață (fiind în timpul unei toamne înaintate), fără a putea avea o înfruntare decisivă cu sciții, fiind nevoit a face calea întoarsă. O relatare similară există legată și de o incursiune a oștilor lui Alexandru Macedon. Este, de asemenea, cunoscut că marile centre religioase ale antichității aveau câte o cale sacră mai lungă sau mai scurtă, dar decorată în mod deosebit, care marca intrarea în incinta zeităților respective. Amintim de aleea mărginită de statuile berbecilor conduce spre intrarea în templul de la Karnak în Egipt, de leii care mărginesc calea sacră din insula Delos, de taurii care bordează o cale sacră la Avilla în Spania și chiar de calea sacră, frumos pavată, de la Sarmizegetusa Regia din Munții Orăștiei. Calea Sacră ne conduce către „ceva”… Lăsând frâu liber imaginației creatoare, N. Densușianu emite ipoteza că una dintre denumirile căii sacre „Termini Liberi Patris” („Cele cel privesc pe Tatăl Ceresc”) se refera la calea sacră a Hyperboreenilor, popoare de care vechii greci amintesc cu multă teamă și respect (invaziile acestora în două rânduri, prin anii 2000 î.Hr. și 1250 î.Hr. au modificat structural societatea veche a Geților de Aur primordiali din Creta și apoi de pe continent). Aceasta cale sacră către popoarele Hyperboreene ar fi opera zeului Osiris, venit pe aceste tărâmuri pentru a aduce elementele civilizației egiptene. Supozitiile acestui autor uimesc în continuare. Zeul era numit în vechime și „Bahos”, dar în limba slavonă cuvântul „Bic” înseamnă bour, taur, ori Osiris la egipteni avea ca reprezentare vie pe taurul Apis (Vechea Biserică Valaho-Egipteană). N. Densușianu mai remarcă un fapt revelator și anume că puțin mai la nord de vărsarea Bicului (Bâcului) există comuna Speia, situată atât pe un mal, cât și pe celălalt al Nistrului.

Comune (localități) dublete există în multe locuri în Europa, acolo unde cursul râului nu reprezintă pentru localnici o dificultate de traversare, existând vaduri, poduri naturale etc., ceea ce era exclus și aici, Nistrul fiind chiar navigabil în zonă. Cunoscând pe pădurarul din comuna Speia, acesta mi-a spus că Nistrul (N – Istru) este strâns între maluri în zonă și, curgând cu mare viteză (cataractă; „orbire” să nu vezi genunea care apare, prăbușire a cerurilor pe Pământ), oamenii au construit acolo un pod umblător întinzând un cablu între maluri pe care rula un scripete legat de o plută (bac – bâc – bachus). Prin simpla orientare a cârmei respective, curentul apei împingea pluta către un mal sau către celălalt, încât pentru localnici nu există nici o dificultate să stea într-o comună ca Speia și să aibă pământul de lucrat pe malul opus, ceea ce a făcut să se dezvolte aici o singură localitate, Speia, pe ambele maluri ale Nistrului (marcata și pe hărțile actuale). Simbolul este că Zeitatea stă pe un mal (Tărâm) și are via din care se va hrăni pe celălalt mal (Celălat Tărâm). De aceea marile orașe ale lumii sunt traversate de către o apă (Sena – Paris, Tibru – Roma, Manzanares – Madrid, Tamisa – Londra, Dâmbovița – București, etc.) În legătură cu denumirea de „Speia”, N.Densușianu menționează că Herodot, în scrierile sale, numea calea sacra a Hyperboreenilor cu numele de „Exampaeos”, dar renunțând la particula grecizantă „os”, rădăcina cuvântului rămas seamănă surprinzător cu denumirea comunei „Speia”, care astfel ar putea indica cu precizie locul unde Calea Sacra traversa Nistrul. Desigur că cele relatate reprezintă doar ipoteze bazate pe unele mărturii existente, dar ele ar trebui corelate și cu alte descoperiri arheologice din antichitatea incipientă de pe meleagurile noastre, cum ar fi: celebrele plăcuțe de ceramică găsite la Tărtăria, lângă Sebeș-Alba, pe malul râului Mureș, purtând pe ele o scriere nedescifrată până în prezent, dar cărora li se atribuie o vechime mai mare decât a Sumerului, reliefurile reprezentind lănci, săgeți și cuțite de tip akinakes, specifice civilizației scito-iraniene (persia veche) gravate pe pereții unei peșteri de lângă satul Nucu, în zona subcarpaților Buzăului, desenele rupestre de pe bolovanii găsiți pe văile din Munții Călimani (depozitați în satul Gura Haitii – Gura cea mare a Zeului, care ne va mânca nemestecați) și multe altele. Aceste mărturii, completate cu ceea ce s-ar mai putea găsi prin efectuarea de cercetări și studii mai aprofundate, ar putea pune în evidență lucruri de o deosebita valoare din preistoria locurilor din țara noastră de acum peste 6000-7000 de ani. Ca un element ajutător, obiceiul de a marca drumurile de mare circulație este bine cunoscut la români. Pe munte, ciobanii, pentru a feri locurile rele pe timp de ceață, marchează drumurile lor cu grămezi de pietre numite „momâii” (de la momâie, „păpușă”, zeița care ne va păcăli – cea care nu este ceea ce pare). Ca un alt semn al strămoșilor, Paul Emil Rascu ne semnalizează existența în lungul șoselei spre litoral, din București prin Urziceni, Slobozia și podul de la Giurgeni, din loc în loc a unor mari cruci de piatră, frumos decorate cu sculpturi (linie continuă). El a socotit această deprindere potrivită obiceiului creștin de a împlânta o cruce pe locul altarului vreunei biserici dărâmate de timp, dar a găsit scris însă într-o publicație a lui N. Iorga că aceste cruci au cu totul altă semnificație, aceea de a marca în Bărăgan, pentru timp de toamnă, drumurile de transhumanță ale ciobanilor către bălțile Dunării și locurile bune de popas unde se găseau apă și lemne de foc în apropiere.

Acum, dacă privim prin prisma groazei celei mari prin care au trecut strămoșii (cataclismul cosmic), vom putea înțelege eforturile supraumane ale acestora de a ne lăsa un mesaj încriptat în tot ce au făcut. Calea Sacră conduce către lăcașul zeului (casa sa). Nu este de urmat acestă cale, pentru că va conduce către extincție. Menhirele plantate pe mii de kilometri ne semnalizează care este linia de demarcație dintre „Grădina Maicii Domnului” (zonă care se va salva) și zona ce va fi bântuită de zeii (unde aceștia vor juca hora, vor benchetui, vor zobi tot, etc.). Basarabia era a noastră pentru că noi știam secretul ei. Basarabia este supusă forțelor cataclismice, în parte. Cerbul Sarabha, cel cu opt picioare, va călca în picioare aceste pământuri. Semnele lăsate ne spun cum putem scăpa. Valurile Troiene și brazdele Novace ridicate de valahii noștri – Geți de Aur – ne spun prin aliniamentele lor până unde vor urca apele potopului. De asemenea Calea Bâcului” ne arată până unde lovesc zeii. „A da bâca” înseamnă „a rata”, a nu reuși. Până la acest loc vor călca zeii pe pământ. De aceea „ucraina” înseamnă „la margine”, pentru că aici va fi maginea până unde va ajunge cataclismul. Aliniamentul de cruci mari de piatră din Câmpia Română (Bărăgan sau „Bara – Naga”, cu sens de „loc în care este bine să te ferești, să fi atent” – să cunoști Știința Șerpilor – Naga) ne arată linia până unde vor urca apele Potopului Planetar. De aceea ciobanii noștri aflați în transhumanță nu coborau mai jos de această demarcație. De aceea strămoșii noștri nu au ieșit din granițe de mii și mii de ani, spre a ocupa alte pământuri și de aceea și-au dat viața pentru acest pământ sfânt și unic în lume – fapt inexplicabil pentru alte popoare sau nații ce nu ne știu istoria și nici nu o înțeleg. Pentru ei surogatul este perfect….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*