Autoritatea Bisericii în viaţa cetăţii nu trebuie percepută în sens absolut ci nuanţat în direcţia autorităţii iniţiale asupra membrilor ei care constituiau în acelaşi timp şi societatea. În contemporaneitate însă, consecutiv modificărilor apărute în conştiinţa maselor odată cu revoluţia franceză, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea ştiinţei, se constată un hiatus între Biserică şi societate. Marele vis al Bizanţului a fost acela de a crea o societate creştină universală, administrată de Împărat şi călăuzită spiritual de Biserică, ceea ce însemna o îmbinare între universalismul roman şi cel creştin într-un program socio-politic unic). Această idee pleca de la premisa că omul este o fiinţă teocentrică în toate laturile vieţii sale deci şi societatea era firesc să fie teocentrică, teonomă şi dacă omul este responsabil pentru întreaga creaţie, societatea ca extensie umană poartă această responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptării de către Biserică a protecţiei Imperiale şi de-a lungul timpului nu s-a încercat o reflecţie serioasă asupra acestei probleme a „simbiozei” dintre stat şi Biserica, reflecţie care să aducă necesarele corecţii în ceea ce priveşte rolul statului şi al societăţii laice în viaţa umanităţii căzute. Credinţa că un stat întreg ar putea − prin aceasta simbioză − deveni creştin s-a dovedit a fi fără suport şi s-a constituit in final în marea tragedie a Bizanţului. S-a dovedit ca „simfonia” gândită de Împăratul Iustinian a fost o utopie, Bizanţul nereuşind să devină un imperiu creştin universal aşa cum s-a dorit de aceea, dacă în planul ideatic cel puţin, Biserica şi societatea se puteau identifica, în plan real ele au fost şi au rămas realităţi separate între care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seamă de raporturi. Atât societatea civilă cât şi Biserica, luată ca instituţie, au evoluat de-a lungul timpului şi între ele s-au dezvoltat o seamă de relaţii, de la cele mai bune în epoca medievala, la cele mai neproductive − în epoca socialistă de aceea se cuvine sa facem o seamă de precizări în ceea ce priveşte natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporană.
Cronologic şi istoriceşte vorbind, acum în acest an jubiliar – cu prilejul împlinirii a 140 ani de la dobândirea Autocefaliei şi a 100 ani de la ridicarea bisericii noastre la rang de Patriarhie, vom susţine că Actul Unirii Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei, cu vechea Românie în anul 1918 – prin care s-a creat statul român unitar, a dus şi la o serie de prefaceri în viaţa Bisericii. După anul 1918, statul a preluat – mai cu seamă în Transilvania, multe din atribuţiile ce reveneau până atunci Bisericii (de pildă, în domeniul învăţământului), rolul ei limitându-se de acum înainte mai mult la probleme spirituale. Ierarhii din ţinuturile alipite au intrat în componenţa Sfântului Sinod din Bucureşti, iar la 18/31 decembrie anul 1919, în scaunul de mitropolit primat a fost ales transilvăneanul Miron Cristea, până atunci episcop de Caransebeş, unul din marii luptători pentru Unire. Imediat au început lucrările de unificare bisericească, încheiate la 6 mai anul 1925, când s-a promulgat Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, cu aplicarea principiilor Statutului Organic Şagunian.
La 4 februarie anul 1925, Sfântul Sinod a hotărât să înfiinţeze Patriarhia Ortodoxă Română, iar mitropolitul primat să fie ridicat la treapta de patriarh. Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei a fost promulgata la 25 februarie anul 1925, iar la 1 noiembrie anul 1925 a avut loc investitura şi înscăunarea primului patriarh Miron Cristea (1925 – 1939). Urmaşul său a fost patriarhul Nicodim Munteanu (1939 – 1948), autor a numeroase lucrări teologice originale, traducător din literatura teologică rusă. Sub aceşti doi patriarhi s-au înfiinţat câteva eparhii noi (Oradea, Cluj, Constanta, Maramureş, Timişoara şi o Episcopie misionară pentru românii ortodocşi din America).
În ajunul celui de-al doilea Război Mondial, Patriarhia Română avea următoarea organizare administrativ-teritorială: I. Mitropolia Ungrovlahiei cu următoarele eparhii sufragane: Bucureşti, Râmnic-Noul Severin, Buzău, Argeş, Tomis (Constanta); II. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu eparhiile Iaşi, Roman, Huşi, Dunărea de Jos (Galaţi); III. Mitropolia Ardealului, cu eparhiile Sibiu, Arad, Caransebeş, Oradea, Cluj; IV. Mitropolia Bucovinei, cu eparhiile Cernăuţi, Hotin (Bălti), iar din anul 1938 şi Maramureş (Sighet); V. Mitropolia Basarabiei, cu eparhiile Chişinău şi Cetatea Alba (Ismail). Exista apoi o Episcopie a Armatei, din anul 1921 (cu sediul în Alba-Iulia) şi Episcopia Misionară pentru românii din America (cu sediul în Detroit) din anul 1934.
Dintre ierarhii acestei perioade consemnăm pe Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului (1920 – 1955), unul din militanţii de seama pentru realizarea statului naţional unitar, pentru organizarea unitară a Bisericii Române întregită, pentru promovarea ecumenismului creştin, reorganizatorul şcolii teologice sibiene, ridicată la rang de Academie. În Moldova, Irineu Mihălcescu (1939 – 1947), fost profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1904 – 1939), autor a sute de lucrări de teologie. În Bucovina menţionăm pe mitropolitul Nectarie Cotlarciuc (1924 – 1935), fost profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, participant la câteva congrese şi întruniri ecumenice, iar în Basarabia mitropolitul Gurie Grosu (1920 – 1937). Dintre episcopii acestei perioade amintim pe Roman Ciorogariu de la Oradea (1920 – 1936) şi Nicolae Ivan de la Cluj (1921 – 1936), amândoi militanţi pentru emanciparea politico-socială a românilor transilvăneni, Grigorie Comşa de la Arad (1925 – 1935), încercat misionar, autor a numeroase volume de predici şi broşuri de apărare a Ortodoxiei, Iacob Antonovici de la Galaţi (1923 – 1924) şi Huşi (1924 – 1931), autor de lucrări istorice, toţi membri de onoare ai Academiei Române.
S-a dezvoltat învăţământul teologic: Facultăţi de Teologie la Bucureşti (din anul 1881), Cernăuţi (1875) şi Chişinău (1927), Academii teologice în Sibiu, Arad, Caransebeş, Cluj şi Oradea şi o serie de seminarii cu 8 clase. Dintre profesorii acestor Facultăţi s-au remarcat o seamă de teologi de prestigiu, ca Ioan Irineu Mihălcescu, Nichifor Crainic, Teodor Popescu, Niculae Popescu, Haralambie Rovenţa, Şerban Ionescu, Petre Vintilescu, Grigorie Cristescu, Vasile Ispir la Bucureşti; Vasile Tarnavschi, Vasile Gheorghiu, Nicolae Cotos, Vasile Loichiţa, Valerian Şesan, Simion Reli la Cernăuţi; Grigorie Pişculescu (cu numele de scriitor Galaction), Vasile Radu, Iuliu Scriban, Ioan Savin, Toma Bulat, fraţii Valeriu şi Cicerone Iordachescu la Chişinău; Nicolae Colan, Dumitru Stăniloae, Nicolae Terchilă la Sibiu; Ilarion Felea la Arad, Liviu Galaction Munteanu la Cluj, Ştefan Lupşa la Oradea etc. Toţi au publicat lucrări deosebit de valoroase în cadrul specializării lor. O serie de preoţi au fost prezenţi în viaţa culturală a ţării: prozatorii Gala Galaction şi Ion Agârbiceanu, arheologul Constantin Mătasă, întemeietorul Muzeului din Piatra Neamţ, istoricii Gheorghe Ciuhandu, Candid Muslea, Constantin Bobulescu, Dumitru Furtuna s. a., folcloriştii Teodor Balaşel din Vâlcea, Gheorghe Dumitrescu din Bistriţa-Mehedinţi, specialistul în muzică bizantină Ioan Petrescu de la biserica Visarion din Bucureşti etc. Au apărut o serie de noi periodice bisericeşti, pe lângă cele vechi: „Biserica Ortodoxă Română” şi „Studii Teologice” la Bucureşti, „Candela” la Cernăuţi, „Revista Teologică” la Sibiu, „Luminătorul” şi „Misionarul” la Chişinău, buletine eparhiale pentru fiecare episcopie.
S-a dezvoltat arta bisericească cu toate ramurile ei, îndeosebi arhitectura şi pictura, prin bisericile monumentale ridicate într-o serie de oraşe ale ţării, mai ales în Transilvania (Catedralele Alba Iulia, Cluj, Timişoara, biserici în Târgu Mureş, Sighişoara, Turda, Reşiţa, Satu Mare, Zalău, Craiova, Buzău, Constanţa, Galaţi, Piatra Neamţ, Bălţi etc.); s-au refăcut ori s-au ridicat din temelie câteva mănăstiri.
S-au întărit legăturile cu celelalte Biserici Ortodoxe şi cu alte Biserici creştine. Astfel, Biserica Ortodoxă Română şi-a trimis delegaţi la Conferinţele panortodoxe de la Constantinopol (1923), Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos (1930), la prima Conferinţa a profesorilor de teologie din Balcani, ţinută la Sinaia în România (1924), la primul Congres al profesorilor de teologie ortodoxă la Atena (1936). Patriarhul Miron a făcut câteva vizite unor ierarhi ortodocşi de peste hotare şi a primit vizite la Bucureşti. Biserica Ortodoxă Română a participat şi la câteva Congrese ale celor trei mari ramuri ale mişcării ecumenice care au activat în perioada interbelică: Creştinism practic (Stockholm 1925, Berna 1926), Credinţă şi organizare (Lausanne 1927) şi Alianţa Mondială pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică (Praga 1928, Faris Bad Larvik în Norvegia 1938). Cea din urmă a ţinut mai multe conferinţe regionale, unele chiar în România (Sinaia 1924, Bucureşti 1933, Râmnicu-Vâlcea 1936). S-au încheiat legături strânse cu Biserica anglicană, mai ales după recunoaşterea hirotoniilor anglicane de către Sfântul Sinod din Bucureşti în anul 1935.
După anul 1944 Biserica a fost înlăturată treptat din viaţa statului. În anul 1948 a fost eliminat învăţământul religios din şcoli, s-au interzis slujbele în spitale, azile şi cazărmi, au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, au fost desfiinţate Facultatea de Teologie din Suceava (fosta la Cernăuţi), patru Academii teologice din Ardeal şi Banat, precum şi seminariile teologice ale eparhiilor din Muntenia şi Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului. Curând după anul 1944 peste o mie de preoţi ortodocşi (la care se adaugă şi cei romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi) au fost arestaţi, aruncaţi în închisori, trimişi să lucreze la canalul Dunăre-Marea Neagră, unii deportaţi chiar în Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai mulţi au fost eliberaţi abia în 1964. Între cei aruncaţi în închisori, se numărau şi teologi de mare prestigiu, ca: Nichifor Crainic, Ioan Savin, Dumitru Staniloae, Liviu G. Munteanu, Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat în Siberia) şi mulţi alţii; câţiva preoţi ortodocşi au fost împuşcaţi. Fostul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte, în contumacie (decedat în anul 1964, în Franţa). În anul 1959 au fost desfiinţate un număr de schituri şi mânăstiri, sute de călugări şi călugăriţe au fost scoşi din ele în mod brutal şi trimişi în familiile lor sau în fabrici de către organele de stat. În ultimii ani ai dictaturii comuniste au fost demolate peste 20 de lăcaşuri de închinare din Bucureşti (mănăstirile Cotroceni, Văcăreşti, Pantelimon, bisericile Sfânta Vineri, Sfântul Spiridon Vechi, Alba-Postăvari, Enei, Spirea Noua Izvor,Sfânta Treime Dudeşti etc.). Autorizaţiile pentru ridicarea sau repararea unor biserici se obţineau cu multă greutate. Preoţimea ortodoxă, în totalitatea ei, era supravegheată şi controlată în permanentă, prin aşa-numiţii „inspectori de culte” şi ofiţeri de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti.
La 4 august anul 1948 s-a publicat Legea pentru regimul general al Cultelor (înlocuită cu actuala lege: nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasă şi regimul general al cultelor”). Erau recunoscute 14 culte: ortodox, romano-catolic, armeano-gregorian, creştin de rit vechi (lipovean), reformat (calvin), evanghelic-luteran C.A., sinodo-prezbiterian, unitarian, mozaic, musulman, baptist, adventist de ziua a şaptea, penticostal şi creştin după Evanghelie, toate având organizarea lor specifică şi lăcaşuri de cult.
La 19-20 octombrie anul 1949, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a votat Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat apoi şi de Ministerul Cultelor (are la bază principiile Statutului Organic al lui Andrei Şaguna). Potrivit acestuia, Biserica noastră avea un număr mai redus de eparhii, în comparaţie cu perioada precedentă: I. Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Bucureştilor, Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos (cu sediul la Galaţi), Episcopia Buzăului; II. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu Arhiepiscopia Iaşilor, Episcopia Romanului şi Huşilor; III. Mitropolia Ardealului, cu Arhiepiscopia Sibiului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopia Alba-Iuliei (înfiinţata în 1975), Episcopia Oradiei; IV. Mitropolia Olteniei, cu Arhiepiscopia Craiovei şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului; V. Mitropolia Banatului, cu Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului şi Episcopia Aradului. Se prevede şi acum participarea laicilor la conducerea Bisericii, în Adunările şi Consiliile parohiale, Adunările şi Consiliile eparhiale şi Adunarea Naţională Bisericească (pentru întreaga Patriarhie), în proporţia cunoscută: 1/3 clerici şi 2/3 mireni.
Pentru credincioşii ortodocşi români care trăiau peste hotarele ţării s-au organizat mai multe unităţi bisericeşti: Arhiepiscopia Misionara Ortodoxa Româna din Statele Unite şi Canada, cu sediul la Detroit şi Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Romană pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris. Vechea Episcopie din America înfiinţata în anul 1934 (devenită, între timp, Arhiepiscopie) n-a mai păstrat legăturile cu ţara şi cu Patriarhia.
Între ierarhii din perioada de care ne ocupăm, consemnăm în primul rând pe patriarhul Justinian Marina (1948 – 1977), priceput organizator şi îndrumător al vieţii bisericeşti în condiţiile create după al doilea război mondial. A fost urmat de patriarhul Iustin Moisescu (1977 – 1986), fost profesor la Facultăţile de teologie din Varşovia, Cernăuţi şi Bucureşti, apoi mitropolit al Ardealului (1956 – 1957) şi al Moldovei (1957 – 1977). Din anul 1986 şi până în anul 2007 Biserica noastră a fost păstorită de Teoctist Arăpaşu, fost episcop-vicar patriarhal, episcop al Aradului, mitropolit al Olteniei, apoi al Moldovei. Dintre ceilalţi ierarhi, menţionam pe mitropoliţii Ardealului Nicolae Colan (1957 – 1967), Nicolae Mladin (1967 – 1981) şi Antonie Plămădeală (din 1982, fost episcop-vicar patriarhal, apoi episcop al Buzăului); apoi Firmilian Marin (1947 – 1972) şi Nestor Vornicescu ai Olteniei (din 1978); Vasile Lăzărescu (1934 – 1961) şi Nicolae Corneanu ai Banatului (din 1962), episcopii Andrei Magieru al Aradului (1936 – 1960), Chesarie Păunescu al Constanţei, apoi al Dunării de Jos (1944 – 1973), Iosif Gafton al Râmnicului şi Argeşului (1944 – 1984), Antim Anghelescu al Buzăului (1944 – 1979), Vasile Coman al Oradiei (1971 – 1992), cei mai mulţi autori de lucrări teologice şi istorice, participanţi la numeroase Congrese şi întruniri peste hotare.
Între faptele mai de seama din viaţa bisericească trebuie să mai reţinem revenirea la Ortodoxie a majorităţii covârşitoare a clerului şi credincioşilor uniţi (greco-catolici) în anul anul 1948, precum şi prima canonizare oficială a unor sfinţi şi mărturisitori de neam român (1955). Pentru pregătirea personalului de cult au funcţionat şase seminarii teologice cu durată de cinci ani (Bucureşti, Buzău, Mânăstirea Neamţ, Cluj-Napoca, Craiova şi Caransebeş) şi doua Institute Teologice de grad universitar cu durată de patru ani, la Bucureşti şi Sibiu.
O serie de teologi români s-au remarcat prin lucrările lor sau prin activitatea ecumenică: Dumitru Staniloae, Ioan Coman, Liviu Stan, Nicolae Chiţescu, Emilian Vasilescu, Orest Bucevschi, Nicolae Balca, Nicolae Nicolaescu, Ene Branişte, Ioan Rămureanu, Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, Petru Rezuş, Alexandru Ciurea, Nicolae Lungu, toţi la Bucureşti; Nicolae Neaga, Nicolae Mladin, Sofron Vlad, Grigorie Marcu, Dumitru Belu, Iorgu Ivan, Milan Şesan, Isidor Todoran, Ştefan Lupşa, Teodor Bodogae, Corneliu Sârbu, Dumitru Călugar, Gheorghe Şoima, Alexandru Moisiu, la Sibiu.
Patriarhia Română edita câteva publicaţii periodice: „Biserica Ortodoxă Română” (apare din anul 1874), buletinul oficial al Patriarhiei Române, „Studii Teologice”, revista Institutelor Teologice; „Ortodoxia”, revista Patriarhiei (fiecare cu un tiraj de 10.000 ex., cu 4-6 apariţii pe an). Toate cele cinci Mitropolii editau câte o revistă, tot cu câte 4-6 apariţii pe an: „Glasul Bisericii” (Mitropolia Ungrovlahiei), „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, „Mitropolia Ardealului”, „Mitropolia Banatului”. La Sibiu apare foaia bisericească bilunară „Telegraful Român”, cel mai vechi periodic românesc, cu apariţie neîntreruptă din anul 1853. În Editura şi Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă din Bucureşti s-au tipărit: Biblia (patru ediţii, în anii 1968, 1975, 1982, 1988), cărţi de cult, manuale pentru învăţământul teologic universitar şi seminarial, lucrări teologice, cărţi pentru credincioşi, cărţi de rugăciuni, calendare ş.a. Acelaşi lucru l-au făcut şi tipografiile eparhiale de la Mânăstirea Neamţ, Sibiu şi Timişoara.
După anul 1948 au fost restaurate, pictate sau reparate prin daniile credincioşilor majoritatea celor peste 12.000 de lăcaşuri de cult ortodox (biserici, mănăstiri, schituri, paraclise) de pe tot cuprinsul ţării. Au fost restaurate cele mai multe din bisericile şi mănăstirile monumente istorice. În acelaşi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi, în tot cuprinsul Patriarhiei, dintre care multe sunt adevărate monumente de artă.
Biserica Ortodoxă Română a întreţinut legături de prietenie şi colaborare cu toate celelalte Patriarhate şi Biserici ortodoxe autocefale. Aceste relaţii sunt marcate îndeosebi de vizitele oficiale făcute Bisericii Ortodoxe Române de patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Bulgariei, precum şi vizitele oficiale făcute de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române acestor Patriarhii, în ultimele decenii.
S-au stabilit relaţii cu Bisericile vechi Orientale (Patriarhia Etiopiei, Patriarhia armeană din Etchimiadzin, Patriarhia coptă din Egipt şi Biserica siriana iacobită din Kerala-India), cu Biserica romano-catolică (mai ales din Austria, Germania şi Belgia), cu Biserica veche catolică, cu Biserica anglicană, cu o serie de Biserici protestante.
Biserica Ortodoxă Romană activează în Consiliul Mondial al Bisericilor din anul 1961. A trimis delegaţi la Adunările generale de la New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), toate conduse de mitropolitul de atunci al Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu (fost membru în Comitetul Central până în anul 1977) şi Vancouver (1983), condusă de mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeala. Alţi ierarhi şi teologi ortodocşi români activează în diferite Comisii ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Patriarhii Justinian şi Iustin au făcut vizite la sediul Consiliului Mondial de la Geneva (1966-1981). La rândul lor, numeroşi conducători ai acestei mari organizaţii intercreştine au făcut vizite în România cu diferite ocazii, purtând discuţii cu patriarhii români, cu alţi conducători de culte, ierarhi şi profesori de teologie. Biserica noastră si-a adus aportul şi la promovarea dialogului intercreştin şi în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene, cu sediul la Geneva (câteva sesiuni ale acestor două mari organizaţii s-au ţinut în România).
Evenimentele din Decembrie anul 1989 au adus o seamă de schimbări, nu numai în viaţa politică şi socială a ţării, ci şi în sfera vieţii religioase. Imediat după derularea acelor evenimente, Biserica noastră a fost pusă în faţa unor provocări noi. Între evenimentele importante de după 1989, menţionăm reînfiinţarea unor eparhii desfiinţate în anul 1948: Arhiepiscopia Tomisului, Arhiepiscopia Sucevei, Arhiepiscopia Târgoviştei, Episcopia Argeşului, Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, Episcopia Caransebeşului, Episcopia Huşilor. De asemenea, s-au înfiinţat eparhii noi: Slobozia şi Călăraşi, Harghita şi Covasna, Alexandria, Giurgiu, Tulcea, Slatina, Sălaj ş.a. În acelaşi timp, au fost ridicate la ranguri superioare unele structuri ortodoxe româneşti din diaspora, precum Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, ridicata la rang de Mitropolie, şi s-au înfiinţat noi structuri ortodoxe române precum Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi, Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria, Episcopia Daciei Felix, Episcopia Ortodoxă Română din Italia, Episcopia Ortodoxă Română din Spania şi Portugalia, Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, Episcopia Ortodoxă Română a Australiei şi Noii Zeelande. De menţionat că, în decembrie anul 1992, a fost reactivată Mitropolia Ortodoxă Română a Basarabiei. În sectorul vieţii culturale, notăm înfiinţarea de noi instituţii de învăţământ teologic, atât la nivel liceal, cât şi la cel universitar. Întregul învăţământ teologic superior a fost încadrat în Universităţile din oraşele respective, şi reorganizat pe diferite secţii. Au apărut o serie de publicaţii periodice, precum „Ziarul Lumina”, „Vestitorul Ortodoxiei” la Bucureşti, „Candela Moldovei” la Iaşi, „Învierea” la Timişoara, „Renaşterea” la Cluj Napoca, „Tomisul Ortodox” la Constanţa, „Credinţa străbună” la Alba-Iulia, „Graiul Bisericii noastre” la Baia Mare, „Legea românească” la Oradea, „Biserica şi Şcoala” la Arad, „Foaie diecezană” la Caransebeş, „Călăuza Ortodoxă” la Galaţi, „Argeşul Ortodox” la Curtea de Argeş.
Un articol din Revista „Flacăra” lui Adrian Păunescu semnat de către Doina Dabija, strălucită urmașă a marelui patriot și scriitor Nicolae Dabija, soră geamănă cu Ana Maria Păunescu în ale scrisului, în ale iubirii de neam și dedicației necondiționate de susținere și continuare a ideilor înălțătoare cu care iluștrii lor părinți au lăsat moștenire nemului romînesc, m-a dus cu gândul la o întâmplare petrecută cu mai mulți ani în urmă, mai precis în anul 1994. Articolul Doinei Dabija se chema „Moldovenii și românii”, articol în care autoarea evoca mai multe situații ridicole despre percepția formată și îndesată în capul unor oameni de dincolo de Prut privind pe moldoveni separat de români. Astfel, scriitoarea relata despre un tânăr care afirma cu convingere pe un site de socializare că „În timp ce copiii sunt învățați la școală că ei sunt români, eu l-oi învăța pe-al meu că noi suntem moldoveni și vorbim limba moldovenească”. Mai departe, ne relatează despre intervenția unui bătrân care a întrerupt o cuvântare a scriitorului Nicolae Dabija în care acesta afirma faptul că moldovenii sunt români, strigându-i cu revoltă: „Domnule Dabija, n-aveți dreptate! Eu sunt moldovean, dar fratele meu care trăiește la București e român.” Peste aceste opinii venite din partea unor oameni simpli, persoane particulare, se adaugă cea venită din partea unor reprezentanți ai autorităților din Republica Moldova. Întoarsă la Chișinău după ce dăduse naștere unei fetițe în timp ce se afla la București, scriitoarea s-a prezentat la Biroul Stării Civile din Chișinău cu certificatul de naștere eliberat de autoritățile române, pentru a fi preschimbat în cel al locului de reședință. Deși în dreptul rubricii „naționalitate”, pe certificatul de naștere românesc se menționa, în mod firesc, „română”, pe actul de naștere moldovenesc, funcționarii din Chișinău au preferat să tragă o linie…
