Democratia între naţiune şi multinaţionale…

Atât liberalismul cât şi comunismul nu şi-au ţinut promisiunea de a furniza libertate, în primul rând pentru că structurile economice şi politice ce au crescut pe umerii lor tocmai pentru a le susţine, în final le-au negat şi le-au distrus principiile…

Pentru noi – esticii – lecţia comunismului este mai clară pentru l-am trăit (chiar şi parţial) şi într-o oarecare măsură acest lucru ne-a imunizat. Într-o jumătate de secol de comunism am văzut cum statul şi partidul, instituţiile ce ar fi trebuit să ne elibereze de inegalitate şi de nedreptăţi, ne-au trădat şi au devenit, pentru a se bucura de privilegiile puterii şi pentru a se menţine la putere, producători principali de inegalităţi şi nedreptăţi. În interiorul statelor comuniste legătura dintre nevoi şi libertate – îmbrăţişată pe rând de Spinoza, de Hegel, de Marx şi de Lenin – a fost exploatată cu cinism în scop politic. Am ajuns în final să fim abuzaţi şi subjugaţi tocmai prin nevoi, adică prin intermediul economicului (sau – mai exact – prin lipsa lui). Să nu uităm că instrumentul de umilire, de uniformizare şi de control a fost în comunism coadă.

Păcatul liberalismului este cel puţin la fel de mare, însă noi – esticii – încă nu l-am înţeles pe deplin. Friedrich Hayek susţinea că libertăţile politice (culminând cu instaurarea democraţiei) au condus la apariţia şi dezvoltarea capitalismului. Fiecare individ s-a simţit liber să producă, să se asocieze, să vândă, să investească, etc…, pentru ca, în final, să devină bogat. Prin reglajul cererii şi ofertei s-au creat oportunităţi, oportunităţile s-au transformat în opţiuni, iar opţiunile au însemnat o libertate de bază asigurată. Clasa de mijloc a prosperat şi odată cu ei şi naţiunile… Totuşi, dacă la început aceste lucruri au fost benefice (din punct de vedere economic) şi au hrănit libertatea (din punct de vedere politic), între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu masificarea pieţelor – şi cu apariţia multinaţionalelor – şansele reale de a reuşi de unul singur în competiţia pieţelor a scăzut până aproape de zero. Accesul la clasa de mijloc nu a mai presupus pornirea de mici afaceri, ci înregimentarea în astfel de companii (trans)naţionale – mai mici sau mai mari. Prin dimensiunea şi puterea pe care aceste companii au dobândit-o, ele au devenit influentatori şi competitori politici şi culturali ai naţiunilor. Cu singura – şi profunda – deosebire că faţă de structurile democratice ale naţiunilor moderne – occidentale (ce afirmă ca principii primordiale principiul libertăţii şi principiul deciziei democratice), structurile multinaţionalelor sunt puternic ierarhizate şi centrate pe obiectivele eficienţei şi eficacităţii. Se poate constata în actualitate că odată cu creşterea şi afirmarea multinaţionalelor, devine tot mai grea menţinerea unor mentalităţi democratice şi liberale în cadrul socialului, pentru că socialul este educat în primul rând de (şi la) locul în care lucrează (adică în multinaţionale).

Această este una dintre explicaţiile pentru care Socialul are un apetit crescut pentru (1) subordonarea faţă de un tătuc carismatic şi providenţial (aici cu sensul: adus de soarta, nu ales) şi (2) îşi urăşte cu patimă (şi cu dis-like) proprii reprezentanţi (aleşi). Capitalul de încredere al Parlamentului s-a pierdut nu numai pentru că au existat cazuri dovedite de corupţie în cadrul Politicului sau sau pentru că propaganda securistoida a funcţionat, ci şi pentru că s-a generalizat la nivelul Socialului mentalitatea de slugă (educată prin teambuildinguri). Dacă binele ajunge să fie văzut drept un semn de slăbiciune şi incompetenţă sau – mai puţin grav – să fie tratat cu scepticism, dacă obedienţa devine o valoare în sine, dacă autonomia este redusă până la anulare şi transformare în maşină, atunci şansele de a putea menţine o democraţie scad dramatic. (Şi în acealasi timp nevoia de democraţie).

Evenimentele din ultimul an şi campania pentru alegerile din decembrie 2016 sunt urmările directe ale dispariţiei libertăţii ca valoare şi a discernămtului Socialului. Pe de-o parte ni se propune un prim ministru care nu candidează (în mod formal) şi al cărui program este o adunătură de lozinci (de tipul celor care spală minţile şi electrizează angajaţii din companii); pe este este aplaudată (de către Social) o instituţie (DNA) (ce nu este nici formată nici controlată de Social) şi care îşi face un titlu de glorie din vânătoare de politicieni (aleşi de Social). Nimeni nu pare să mai înţeleagă faptul că există o legatura directă între democraţie, alegere şi Parlament şi nici una dintre cele trei elemente nu poate să dispară fără ca celelalte două să nu fie periclitate… Şi mai grav decât atât: oamenii îşi ignoră interesul propriu şi cad în capcana de a crede că înţeleg interesul general şi de a se sacrifica pentru interesul general, chiar şi atunci când interesul general intră în conflict cu interesul propriu….

Merităm mai mult, dar cred că deja am intrat in era post-democraţie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*