Marţi, 8 noiembrie 2016, poetul Ion Brad împlineşte 87 de ani de viaţă. Cel care, prin ţinuta lui intelectuală, definită şi de vasta sa creaţie literară, a rămas un statornic şi vrednic fiu de ţărani din satul Pănade, situat în preajma Blajului şi al Târnavelor. Un demn urmaş al
venerabilului său consătean: cărturarul-filolog şi teolog Timotei Cipariu (1805-1887), reprezentant de frunte al patrioticei şi academicei „Şcoli Ardelene”.
În ceea ce urmează îmi propun să redau, pentru început, doar câteva dintre cele mai recente şi izbutite poeme ale sale, armonizate într-un singur vers şi decupate dintre filele celui mai nou volum al său. O măiastră scriere, care se constituie într-o „Aleasă Carte de Învăţătură şi de Luare Aminte”. Asemeni unui cuminte şi nevinovat avertisment poetic, transmis peste timp: „Cocoarele în ultimul lor zbor”. Titlu inspirat, probabil, nu numai de anotimpul în care ne aflăm, acela de la cumpăna dintre toamnă şi iarnă, dar şi de vremea şi vremurile tot mai imprevizibile ale acestui început de mileniu tragic, precum mărturiseşte poetul într-unul dintre versuri. Ca urmare, mă întreb: Să fie oare adevărat, sau numai mie mi se pare, că amintita Carte este mult mai mult decât o scriere autobiografică?! S-au chiar un posibil „adio”!
Luat, discret, de autor, de la această lume ca nelumea! Pe care, cu siguranţă, că ar fi dorit-o mult mai omenoasă şi mult mai cuminte!
Spre exemplificare: „Ardealuri nu sunt multe, doar unul cât o mie”; „Tinereţea lui superbă,
Clujului i-o dau studenţii”; „Din Ardeal veneam, călugăr, printre crai de mahala”;„De-ar învia toţi morţii noştri, n-ar încăpea în tot Ardealul”; „Râdeau de moarte dacii liberi…Noi nu mai suntem neam cu ei?”; „Şterg ochii, ca lumina să nu se schimbe în lacrimi”; „Ce grea osândă, Doamne, cuvintele din urmă”; „Iubire pură, poezia se schimbă des în rugăciune”; „N-am fost nebun, nu m-am luptat cu Dumnezeu, şi totuşi sânger”; „În patul în care m-am născut, prea tînără, se stinsese Mama”; „Cer înalt şi iar cocoare care pleacă, nu se-ntorc”; „Seara se ruga bunicul:<Ia-mă, Doamne, sănătos>”; „Dintr-un secol chinuit, trec în tragicul mileniu”; „De urăşti, nu eşti om liber”; „Îţi place să te întrebi cum va fi, când n-oi mai fi ?”; „Cipariu, printre cărţi, era ca un Voievod într-o Cetate”.
Să recunoaştem că chiar şi numai aceste câteva izbuitite gânduri versificate, vin să „nemurescă” numele Omului şi poetului Ion Brad. Acest ardelean nu numai tare talentat, dar şi mult prea tăcut. Erudit şi cuminte fiu de ţărani, de adevăraţi români. Gătit, în zi de sărbătoare, în haine mândre ţărăneşti. Precum vrednicii lui străbuni. Aşteptând, trecerea celui de-al 87-lea prag al vieţii sale, în cucernica rostire în gând a “Rugăciunei eminesciene a unui dac”. Precum statornica şi plăcuta amintire blăjeană a poetului adolescent, din vara spre toamna anului 1866.
Acum, de apropiata sărbătoare a zilei tale de naştere, încerc să îţi ofer un sincer şi simbolic cadou, constând dintr-un nevinovat gând-îndemn. Şi anume: De vei cuteza, cumva, dragă „Bradule Ion”, să renunţi, pentru o vreme, la tumultul Bucureştiului, alegând lungul drum al reîntoarcerii în liniştitul şi îmbătrânitul sat al copilăriei şi fecioriei tale, atunci să ştii că vei găsi meleagurile natale cu podgoriile şi cucuruzele Târnavelor copleşite de frumosul ruginiu al toamnei !. Iar tăcutele morminte ale „Ţintirimului de pe Deal” împresurate de florile multicolore ale sărbătorii creştine din chiar ziua ivirii tale în lume: 8 noiembrie. Fiind şi ziua creştinească a Soborului Sfiinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. De va fi aşa, atunci stăpâne maestre al slovei scrise, vei putea vedea că vremea şi vremurile trecute au transformat „bătrânele” cruci de lemn în triste însemne funerare anonime, în timp ce „tinerele” morminte poartă mireasma proaspătă a crizantemelor, iar crucile lor au coloritul tricolor al fundiţelor, în Roşu, Galben şi Albastru. Aşadar, la acest apropiat ceas aniversar, îţi doresc să te însoţească pretutindeni Dragostea de Oameni, Iubirea de Ţară, Credinţa Străbună şi Nestăvilitul Dor de Ardeal!.
Cât despre vremurile care stau să năvălească peste noi, n-am a şti de vor fi, sau nu, mai bune sau mai rele. Aşa că, vom trăi şi vom vedea! Însă, ceea ce sigur ştiu este că sibienii tăi dragi şi ai mei, te salută şi te felicită cu dragoste şi căldură!. Cu toate că, mult prea devreme, înaltele semeţii ale Munţilor Făgăraş sunt încorsetate de albul zăpezilor viscolite, ajunse până în pragul puzderiei satelor, cătunelor şi clopotniţelor falnicei Mănăstiri a Brâncovenilor de la Sâmbăta de Sus. Şi să mai ştii, încă ceva, dragă prietene. Că frigurile iernii au prins a coborî din înaltul munţilor, ajungând până dincolo de dealurile şi şesurile văilor Oltului, Cibinului, Hârtibaciului şi Târnavelor, prevestind o iarnă într-atât de timpurie încât se minunează chiar şi cei mai bătrâni oameni ai satului lui Badea Cârţan!
Cu voia ta te îmbrăţişează, cu mult drag, un umil pălmaş al gazetăriei scrise şi radiofoniei vorbite. Cel care continuă, cu încăpăţânare, să nădăjduiască că vor veni vremuri mult mai bune şi pentru români şi România!. Nemai fiind nevoiţi, precum glăsuieşti tu într-un meşteşugit vers: „Sterg ochii, ca lumina să nu se schimbe în lacrimi.”
Lasă un răspuns