De curând, m-am întors dintr-o lungă călătorie prin ţară, să aflu ce mai fac românii şi am adunat impresii cât pentru un roman. Aici am să ofer un prim text despre o constatare de fond. Am descoperit mai multe Românii. Din America, ştiam despre România clasei politice, fiindcă numai despre ea se dau ştiri, o Românie taxată drept coruptă şi anacronică. Dar pe teren, am descoperit o Românie comercială, o Românie a oamenilor care se descurcă, să nu spun a celor ce muncesc, care habar nu au cine este primul ministru al ţării sau preşedintele ei. Fiindcă nu o interesează. E un dezinteres sau o ignorare reciprocă. Ea are o relativă independenţă, care face din România o imensă piaţă. Peste tot tarabe, restaurante, prăvălii, dughene de tot soiul, moteluri, popasuri, unde se face comerţ liber, totul e de vânzare în această Românie, cum ar spune Andrei Wajda. Când am luat de al Iaşi o cursă a unei firme italieneşti, am descoperit o Românie a emigranţilor. Era plină cu români care se duceau la lucru în Italia. O familie dintr-un sat de lângă Adjud, un bărbat voinic şi soţia sa, spunea că a lăsat porumbul necules şi a fugit la Torino, unde a chemat-o patronul unei fabrici de acoperişuri, la care era angajată cu carte de muncă. Dacă Gelu Ruscanu vedea idei, fiţi siguri că oriunde se uită, această familie vede acoperişuri. Dar Acoperământul Maicii Domnului îl vede? Cică îl vede, când merge la paraclisul din sat şi se roagă. Toată zona e plină de biserici ortodoxe. Însă spunea că jumătate din sat sunt la muncă în afară. Atunci pentru cine se mai fac bisericile? Pentru noi, zicea bărbatul aprins, fiindcă acum am revenit în ţară ca să-l sărbătorim pe Sfântul Dumitru, fiindcă aşa cum se sărbătoreşte la noi un sfânt, nu se sărbătoreşte nicăieri. Toată zona Adjudului, Moldova în general, este extrem de religioasă, peste tot biserici şi mănăstiri. Este copleşitoare chemarea spre Dumnezeu a românilor, deşi pentru mulţi biserica însemnă loc de pomană. Asta este o altă Românie, România credinţei.
Dar dacă există o asemenea largă şi puternică viaţă religioasă, de ce oare românii fug din ea, de ce pleacă de acasă, îşi abandonează gospodăriile şi se duc unde văd cu ochii? Înseamnă că biserica nu e de ajuns.
Şi am să vă dau alt exemplu pe care l-am trăit la una dintre vechile mănăstiri de rit isihast din Moldova. Venisem şi eu aici să-mi sărbătoresc ziua numelui de botez, Dumitru. Am o admiraţie enormă pentru această mănăstire, pentru măicuţe şi pentru preotul ei, care se apropie de 80 de ani. Dar la slujba de a doua zi, când s-a sărbătorit Sf. Dimitrie cel Nou (Basarabov), aveam să dau peste o surpriză de proporţii. La altar, în locul bătrânului preot, cădelniţa un tânăr masiv, gras, foarte neîngrijit îmbrăcat în hainele preoţeşti, care a uimit pe toată lumea prin faptul elementar că nu ştia să facă cruce. Nu unea cele trei degete şi mişca mâna aiurea, de la frunte nu o ducea la piept, aşa cum ne învaţă Sf. Ioan Gură de Aur, ci o ducea sub buric, în dreptul sexului. Cred că dacă Satana ar fi plătit un nebun să facă un act de blasfemie la adresa bisericii, nu găsea unul mai bun! De ce mai marii bisericii, de la protopopiat sau de la episcopie, l-or fi trimis aici?! Ca să-i pregătească bătrânului preot o succesiune, desigur, a fost trimis acest plăvan şui, fără nici un strop de vocaţie preoţească. Şi unde? La o mănăstire cu veche tradiţie isihastă! Cu slujbe model, după exemplul athoinit, şi când? Într-o zi sfântă, de Sf. Dimitrie! De la o poştă de vedea că acel individ era un intrus, o eroare. Când l-au trimis, nimeni nu l-a învăţat să facă semnul curcii? Nu i-a dat să citească Hristoitia sfântului Nicodim Aghioritul, nu l-a învăţat cum se ţine Cartea Sfântă şi cum se citeşte din ea? De ce nu a fost trimis să-şi facă ucenicia la vreo şcoală teologică sau la vreun seminar? Oamenii din biserică erau îngroziţi. Cineva îi artăta cum să unească cele trei degete şi cum să ducă mâna de la frunte la piept, nu la sex! Aşa ceva nu am mai văzut în toată viaţa mea de credincios neobosit.
Această întâmplare m-a răscolit fiindcă mi-a amintit de felul cum avea să fie schimbat şi unchiul meu, preotul Vasile Modorcea, care, când s-a apropiat de 80 de ani, s-a pus problema unui succesor. Şi mai marii bisericii din Sibiu au trimis un plăvan, a cărui vocaţie, zicea el, era sportul. Ani de zile s-a antrenat, dar de câte ori a dat la Facultatea de Educaţie Fizică, a fost respins. Era văzut prin sat cum aruncă cu pietroaie şi crengi uscate şi zicea că se antrenează la dsciplinele greutate şi suliţă. Se urca prin copaci şi cică se antrena pentru proba de garduri sau săritura în înălţime! Şi acest om a fost trimis să înlocuiască un mare cărturar, leat şi prieten cu Dumitru Stăniloaie, la care am mers cu unchiul meu nu o dată, fiindcă satele noastre erau despărţite de două dealuri.
Şi am mai aflat şi altele de acest soi, ceea ce înseamnă că e o situaţie generală, nu sunt cazuri izolate. Dar de vină nu sunt plăvanii, ci aceia care încurajează astfel de experienţe. Cel venit în locul unchiului meu, a dus de râpă credinţa, unitatea satului s-a destrămat, fiindcă ţăranii s-au împărţit în mai multe tabere, biserici şi secte. Totul s-a întâmplat datorită lipsei de respect a ţăranilor faţă de preot. Ei nu au înţeles lucrurile ca Fericitul Augustin, care a spus că Sfintele Taine nu-s pângărite dacă cel ce slujeşte la altar este nepotrivit ales! Ei nu puteau uita că noul preot a ajuns la altar cu damigenele pe care le căra tatăl lui la Mitropolie, cu căruţele pline de curcani şi gâşte, saci cu cartofi şi porci! Aşa şi plăvanul de acum, care nu ştie să facă semnul crucii, o fi fost făcut preot cu damigenele! S-o fi crezând vreun Ioan de Vianei, care din analfabet a devenit profet, că a ajuns să se închine împăraţii la el. Sau mă gândesc la examnele prin care a trecut Sfântul Augustin până să fie hirotonit şi cum se face azi un preot! Imaginaţi-vă că vechea mănăstire moldavă încape pe sutana unui astfel de “ales”. În câţiva ani, se alege praful. Ţăranii din sat, dacă află cine e la altar, nu mai vin la biserică!
Aşa se duce de râpă şi România. Legătura dintre Românii este evidentă, iar dintre biserică şi ţara-mamă este indisolubilă. Cum se îngrijeşte una, aşa şi alta. Se degradează una, nici cealaltă nu prosperă. Şi mă gândesc acum la cea mai mare problemă pe care o are Biserica ortodoxă. În America, la New York, merg frecvent la Barnes & Noble, cea mai mare bibliotecă din oraş. Şi sectorul religie mi-e cel mai cunoscut. Dar aşa cum în rafturile de turism nu există un catalog de prezentare a României, cum au toate ţările lumii, aşa şi aici, nu există o carte ortodoxă tradusă. În bibliotecile mănăstireşti din ţară există comori de literatură ortodoxă, dar ele nu sunt cunoscute. Şi aşa cum nu e cunoscută învăţătura ortodoxă, fiindcă minunata ei literatură nu este tradusă în engleză sau altă limbă de circulaţie, nu e cunoscută nici România. Şi nu e vorba să fie tradusă cartea patriarhului în funcţie, ci cărţi de temelie, cărţile Sfinţilor Părinţi. Nu am întâlnit tradusă nici măcar De Civitate Dei, celebra Magnus Opus a Sfântului Augustin, Omiliile lui Macarie Egipteanul, Filocalia, Proloagele, scrierile de temelie ale lui Origen, nimic, toată comoara ortodoxă e moartă, deşi Ioan Gură de Aur spunea că sămânţa credinţiei trebuie crescută şi răspândită. Nu e de mirare că agresiunea antichristică are teren viran de manifestare. În acest fel, pe această cale de sinucidere, dacă se perseverează, peste 50 de ani ortodoxia va deveni o sectă, practicată de o mână de oameni, iar Catedrala Neamului va fi „adăpost ALA”, cum spunea o măicuţă, loc de refugiu pe timpul bombardamentelor!
Lasă un răspuns