Moldova, o formațiune statală înainte de „descălecatul” voievodului Dragoș, la 1343

Istoria Moldovei medievale a rămas o necunoscută sau o „enigmă istorică” cum ar spune George Brătianu. Înainte de „descălecatul” oficial de la 1343 a existat o uniune de cnezate și voievodate active pe plan politic internațional, despre care istoria scrie foarte puțin sau o ignoră pur și simplu. Se leagă înființarea statului moldovean de expansiunea regatului maghiar, interpretare greșită, deoarece încă din secolul XII exista o structură statală moldovenească între Siret și Nistru. Despre Bolohoveni, cum erau denumiți românii din estul Munților Carpați, aflăm doar din cronicile rusești, prima mențiune despre ei apare pe la 1150 în Cronica rusă Ipativeskaia. Principele Haliciului, Vladimirco, merge spre Kiev trecând prin orasul Bolohovo „și îi vine lui Iziaslav (marele principe al Kievului) vestea că Volodimirco a trecut Bolohovo, merge alăturea de orașul Munarev la Volodarev.” (Cronica Ipatievskaia, pag 50/ A.V. Boldur, „Istoria Basarabiei”, p. 127).

Rebelul Andronic Comnenul este prins de păstorii valahi din Moldova și predat la 1164 rivalului bizantin, împăratului Manuel Comnenul, fapt ce dovedește o organizare socială în acest areal, dacă nu un principat sau cnezat. A doua mențiune se referă la anul 1172 tot în Cronica Ipatievskaia, pag 101, orașul Bolohov fiind menționat în contextul unei lupte între Mstislav Iziaslavici pentru a ocupa cetatea Vyshgorod, acesta retrăgându-se spre orașul Bolohovo. În 1231 cnejii Bolohoveni iau parte la razboiul regelui Ungariei, Andrei II împotriva cneazului Daniil al Haliciului, fiind de partea ungurilor. (Cronica Ipatievskaia, pag 172). În 1235 bolohovenii, împreună cu halicieni răsculați apar ca asediatori ai orașului Kamenetz. (Cronica Ipatievskaia, pag 174). Aceștia au fost înfrânți și toți principii bolohoveni au fost luați prizonieri. Între anii 1230-1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslavli al Marzoviei. În anul 1241, principele Daniil ocupa și arde orasele bolohovene Derevici, Gubin, Cobud, Gorodetz, Cudin, Bojskai si Diadicov fiindcă bolohovenii îi ajutau pe Tătari cu grâu și mălai. Povestind despre acestea, cronicarul rus aminteste ca Daniil le-a facut mare bine bolohovenilor, oprind pe Boleslavli, principele polon al Marzoviei de a prăda țara Bolohovscă. Daniil l-a întrebat: „De ce ai venit în țara mea pe care nu am dat-o lor?” Acela a răspuns: „Nu sunt ostașii tăi, ci principii osebiti” (не суть бои твои, но суть особнiи князи). Bolohovenii i-au promis lui Daniil ca-I vor fi supusi și în urma rugăciunilor lor, Daniil si Vasilco aveau de gând să pornească impotriva lui Boleslavli un razboi. Însă Vasilco l-a convins să se retragă și i-a dat multe cadouri pentru mântuirea bolohovenilor. Cronicarul mai adaugă și o povață: „Deoarece nu au tinut minte pentru bunatate, Dumnezeu le-a dat răsplata, nerămânând în orașul lor nimic, ce nu ar fi fost luat ca premiu” (A.V. Boldur, “Istoria Basarabiei” pag 128). Există documente papale care vorbesc de o coaliție de cnezi valahi moldoveni la 1241 care s-au opus invaziei tătare, obținând chiar victorii răsunătoare.

Ultima mentiune despre bolohoveni e in anul 1257 cand Daniil Romanovici, principele Haliciului a luptat cu tătarii. În cursul acestui război, acesta a atacat și pe bolohoveni, ocupând orasele Gorodoc, Semoti, Gidicev, Vozviagl. După ocuparea orașelor „au venit la Daniil Beloberejtii, Ciarniatinții și toți Bolohovenii” (A.V. Boldur, „Istoria Basarabiei” pag 129). Românii din estul Carpaților au refuzat catolicizarea prin Episcopia cumană catolică de Milcov. Informaţie de o deosebită importanţă pentru viaţa creştinătăţii ortodoxe de la est de Carpaţi o constituie scrisoarea din noiembrie 1234 adresată de papa Grigore al IX-lea principelui Bela, din rândurile căreia se desprind informaţii utile atât despre opoziţia localnicilor faţă de încercările de prozelitism catolic, cât şi despre stadiul organizării Bisericii ortodoxe româneşti din acea vreme: „După cum am aflat, în episcopatul Cumanilor sunt nişte popoare (quidam populi), care se numesc români (walati), care deşi după nume se socot creştini, îmbrăţişând diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Caci nesocotind Biserica romană, primesc toate tainele bisericeşti, nu de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, care e diecezian al acelui ţinut, ci de la nişte pseudo-episcopi, care ţin de ritul grecilor, iar unii, atât ungurii cât şi teutonii, împreună cu alţi credincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii români, nesocotindu-l pe acesta, primesc sus-numitele taine spre marea indignare a drept-credincioşilor şi spre o mare abatere a credinţei creştine”.î

Încă din ultimul sfert al secolului XIII şi-au găsit ecou în izvoarele apusene manifestările politice ale românilor de la răsărit de Carpaţi. O cronică universală consemnează în 1277 conflictul lor cu ruşii din Halici; incursiunile transcarpatice ale oştilor Regatului Ungar, în cursul înfruntărilor cu tătarii, în ultimul sfert al secolului XIII, acţiuni în cadrul cărora românilor maramureşeni le-a revenit un loc însemnat, ei au consolidat structurile politice de pe teritoriul viitorului principat al Moldovei. Conducătorul statului medieval maghiar Ladislau Cumanul a făcut în 1283 o incursiune în Moldova pentru a îi pedepsi pe localnici că nu acceptă catolicismul și recunoașterea Episcopiei catolice cumane, dar a fost înfrânt și s-a retras. Cronicarul Ottokar de Siria scrie că pe la 1299 cnezii moldoveni s-au emancipat de sub stăpânirea tătarilor conduși de hanul Nogai, formând o formațiune politică unitară, care s-a implicat în conflictele regionale. Cnezii moldovenilor pruteni s-au implicat în luptele pentru influențarea situației politice din Moravia și Boemia, iar la târgul Baia (Civitas Moldaviae) era vestit și temut un voievod moldovean Costea, care se implică în luptele din Brandenburg Cnezatele molodvene înainte de descălecat erau foarte puternice și influente și recunoscute pentru forța lor de către statele europene medievale. În 1325, un corp de oaste al nucleului statal est-carpatic participă alături de ruşii din Halici şi de lituanieni la expediţia de represalii a regelui polon Vladislav Lokietek împotriva Brandenburgului, fapt care confirmă existenţa în această regiune a unei formaţiuni politice româneşti în condiţiile hegemoniei tătare în Europa Răsăriteană. Trecerea de la această formaţiune la cel de al doilea stat românesc de sine stătător s-a produs în împrejurările create de înlăturarea dominaţiei tătare la răsărit de Carpaţi. Până la „descălectul” lui Dragos din Maramureș, la 1343, sub ordinul voievodului Transilvaniei, în Moldova nu era o ”terra deserta” și nici o ”terra incognita”, ci un teritoriu controlat de cnezi și voievozi locanici moloveni implicați în lupta de eliberare de sub tătari, dar și în politica regională, precum și de apărare a drumului comercial ce lega Hamburgul de Orient, trecând prin Moldova. Acad. Ioan Aurel Pop susține în recenta sa carte publicată: „Transilvania – starea noastră de veghe” că a existat și un „descălecat” invers dinspre Moldova spre Maramureș, înainte de Dragoș și Bogdan. În acest context Maramureșul fiind o parte a țării ”schismaticilor” moldoveni, iar descălecatul o formă de rebeliune a românilor ortodocși față de ofensiva catolicismului și regalității maghiare cotropitoare. În realitate Maramureșul aparținea Moldovei din punct de vedere etnic și religios și am putea chiar spune că și ca o componentă a uniunii de formațiuni cneziale dintre Siret și Nistru în secolul XIII.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*