Zilele astea am primit pe internet un mesaj, aș putea spune istoric: Declarațiile mai mult decât uluitoare (de-a binelea năucitoare) ale papei Francisc la încheierea celui de-al treilea Consiliu al Vaticanului. După circa șase luni de discuții și deliberări, cardinalii, episcopii și teologii catolici întruniți în Cetatea Vaticanului au redefinit vechile dogme și doctrine catolice, proces din care – ne înștiințează Sanctitatea Sa – a rezultat „prin umilință, meditație și rugăciune” o religie „modernă și rezonabilă, care a trecut prin schimbări revoluționare”.
Mă văd nevoit să fac în acest loc o primă haltă cu precizarea aferentă: Eu, și ca mine atâția alți creștini, eram convins (și rămân în continuare convins) că singura și adevărata revoluție din întreaga istorie a omenirii este aceea înfăptuită în urmă cu două mii de ani de către Fiul Omului (doar ea a izbutit să schimbe lumea pornind din interior, de la esențialele transformări moral-spirituale ale omului), fapt din care rezultă cu necesitate certitudinea că toate celelalte evenimente sociale de mare impact (mișcări sociale, războaie, descoperiri științifice, sisteme filosofice, doctrine religioase) au un rang eminamente aparențial, nicidecum unul substanțial-transfigurator. Dar sintagma papală „schimbări revoluționare” ne arată că Sanctitatea Sa este de cu totul altă părere…
Iată câteva dintre concluziile incendiare ale papei Francisc, concluzii/declarații cu care din start o parte dintre cardinali nu sunt de acord și pe care tradiționaliștii le resping pe motivul întemeiat că generează grave confuzii:
1. „Ca și fabula despre Adam și Eva, iadul nu este decât un mecanism literar, (…) o metaforă pentru sufletul izolat, care, ca toate sufletele, va ajunge să se unească în iubire cu Dumnezeu”. Nota 1: Mă rog, un punct de vedere nu prea șocant, ca atare suportabil…
2. „Toate religiile sunt adevărate, pentru că sunt adevărate în inimile celor care cred în ele. Ce alt fel de adevăr există?”. Nota 2: Da, este un adevăr, dar un adevăr parțial, ca atare unul lesne înșelător. Din atari premise echivoce, obligatoriu decurg următoarele concluzii extrem de riscante: a) Din mai multe adevăruri sau dumnezei net inferiori Celui care toate le-a făcut („Eu sunt Cel ce sunt”) rezultă un total egal cu lipsa Adevărului absolut spre care neîncetat trebuie să tindă toți oamenii, cu întreaga lor ființă moral-spirituală; b) Mai multe adevăruri îi aduc pe oameni în situația măgarului lui Buridan (așezat după unii între desaga cu ovăz și găleata cu apă, după alții între o căpiță cu fân și alta cu paie, acesta – neputându-se hotărî din care să se înfrupte – sfârșește prin a muri de foame), vasăzică, tot despicând firul în patru, indecișii ajung ca de-a lungul vieții să nu urmeze calea Binelui, singura rațiune a existenței umane. Într-adevăr, căci ilustrul P.P. Negulescu ne face cunoscut în Problema ontologică subtilul și, în același timp, fundamentalul raport (mai bine spus motorul vieții cu rost) dintre cele două valori cardinale: „Adevărul nu este decât aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este decât aspectul practic al adevărului”.
3. „Biserica noastră este destul de mare pentru heterosexuali și homosexuali, pentru viață și pentru alegeri, pentru conservatori și pentru liberali, chiar și comuniștii sunt bineveniți și ni s-au alăturat. Cu toții Îl iubim și ne închinăm aceluiași Dumnezeu”. Nota 3: Chiar cu toții? Păi atunci Sanctitatea Sa i-a avut cam în zadar în vedere nu numai pe neobosiții sataniști, ci și pe înrăiții atei (ei își spun liber cugetători) de teapa lui Ion Ilici Iliescu, care-și amintesc doar în campaniile electorale că există Dumnezeu și Căruia, cu inimile împietrite de marxism-leninism, I se închină cu necredință doar de ochii lumii.
4. „În concordanță cu noua noastră înțelegere, vom începe să le permitem femeilor să devină cardinali, episcopi și preoți. Pe viitor, eu sper că vom avea într-o zi un papă femeie”. Nota 4: Să dea Domnul, că oricum lumea s-a întors cu gaibaracele în sus! Atâta doar că în acele (ne)fericite vremuri nu va mai fi „un papă” ci „o papă-papiță”, sau – în spiritul acestei toleranțe fără frontiere și a libertății înghițită cu fulgi cu tot de libertinaj – o preacuvioasă pipiță. Cu adevărat vremuri de aur pentru omenire, îndeosebi prin faptul că serviciul divin va fi la cheremul unei foste prostituate de lux sau al unei faimoase lesbiene…
5. „Biblia este o carte sfântă, dar ca toate vechile cărți importante, conține pasaje depășite, care îndeamnă la prejudecăți și intoleranță. A venit timpul să reinterpretăm aceste versete…” Nota 5: Iată noua religie îndelung așteptată de mulțimea în continuă creștere a creștinilor doar cu numele: fără plată și răsplată pentru cele făptuite pe Pământ, fără „plângere și scrâșnirea dinților”, ba chiar și fără dostoievskianul canon moral, închipuit de scriitorul rus prin neputința de-a iubi în viața de apoi (cazul tuturor acelora care în timpul vieții pământești nu s-au învrednicit să uzeze din plin de divinul dar al iubirii).
6.„Dumnezeu, la fel ca și noi, trăiește și evoluează, asta deoarece El trăiește în noi și în inimile noastre. Când răspândim iubirea în lume, ne atingem propria divinitate și o recunoaștem”. Nota 6: În mult mai mare măsură ca toate celelalte, această concluzie papală are darul să te lase cu gura căscată, motiv pentru care, vrând-nevrând, gândul te duce la primejdiosul amestec de credință și blasfemie, de înțelepciune și rătăcire. Păi, dacă Atotputernicul nu mai este conceput ca perfecțiunea tuturor perfecțiunilor, respectiv ca imuabilul ax moral al Universului, ci este văzut de corifeii catolicismului ca o oarecare existență în evoluție, atunci se cheamă că, întrucât El se modelează după nestatornicia și nemernicia noastră, totul îi este omului permis, inclusiv să susțină cumplita aberație nitzscheeană că „Dumnezeu a murit”!
Lasă un răspuns