Regină a sufletului românesc din adâncimi de vremi, nemuritoare, mereu tânără, mereu fără de seamăn între frumusețile lumii, ne mângâi și ne mai dai speranță! Cei ce cunosc mai bine zic că nici un neam din lume nu te cunoaște, sau, mai bine-zis, tu nu cunoști pe alt neam. Te-ai născut aici, în Carpați, între munți și mare, între Dunăre și Țara Codrilor, pe un plai de dor și-un picior de rai. Poate ești un înger trimis de Dumnezeu în grădina Maicii Sale, ca să semene florile, să unduie valurile, să legene ramurile și să bucure sufletele.
Dacă din colinde românii au țesut scutecele Pruncului Sfânt, din tine, Doină, și-au cusut straie pentru sufletul lor. Cu ele s-au îmbrăcat, când s-au dus cu oile în munți, când au ținut plugul pe brazdă, când au legănat copiii, când au plecat la cătănie ori la război, când au gustat iubirea, când și-au plâns bătrânețile și nefericirea, când și-au condus morții la țintirim.
Te-au cântat fetele și feciorii, femeile și bărbații, bătrânii și copiii. Ai fost ca o rugăciune dătătoare de liniște, de speranță, de curaj și vitejie. Ai legat oamenii și generațiile între ele cu țesătura nevăzută a dorului și a dragului, ai înscris în armoniile tale toată istoria neamului, toate amintirile, suferințele și bucuriile, înălțările și poticnirile, viii și morții. Ai fost ca o punte între cele ce-au fost, cele ce sunt și cele ce vor fi, între vii și morți, între disperare și victorie. Ai mângâiat pruncii din leagăn și le-ai rânduit visele; ai ajutat fetele să-și întrevadă ursitul și flăcăilor să-și presimtă împlinirea; te-ai bucurat cu învingătorii și ai închis ochii muribunzilor, ai desfătat pe toți la nunți și la botezuri, la hore și la nedei; ai încurajat bătrânii și pe cei aflați în suferință. Cu tine românii n-au mai fost singuri, iar greul nu le-a mai fost prea greu; cu tine au putut să împingă mai ușor carul istoriei și al vremurilor.
Te-ai întrecut primăvara cu trilurile privighetorilor și ciocârliilor, cu fluierul ciobanilor și plânsul mieilor; ai șters sudoarea secerătorilor vara; ai rumenit strugurii și merele toamna; ai dat speranță iarna celor de sub troiene. Te-am numit, Zeiță, ,,doină românească”, fiindcă te-am socotit întotdeauna a noastră, fiică, soră, soție, mamă, bunică, iubită.
A fost o vreme, când erai pe buzele tuturor. Eram prunc, când te cântau copiii și tinerii care pășteau vitele pe deal, te cântau sătenii mei la arat, la secerat, la prășit, la cosit. Dormeam vara afară și auzeam până după miezul nopții pe câte unul trecând, flăcău sau vârstnic, uneori bătrân, cântându-te pe drum. Mergea și cânta. Îi cunoșteam după glas. Se opreau și câinii din lătrat ca să-i asculte. Știu oameni care toată viața te-au avut pe buze și, cu siguranță și în suflet. Fie că erau fericiți, fie necăjiți, șuierau încet câte o doină, ca pe o rugăciune a inimii. Pe versurile ei își plângeau trăirile și durerile. La nunți, mergeau lăutarii în jurul meselor și cântau fiecăruia ,,cântecul lui”. Celor mai bătrâni și mai greu încercați de viață le cântau însă ,,doina”. Glasul lăutarului, acompaniat de fermecata vioară, te pătrundea până în suflet. Nici mâncarea nu-ți mai trebuia! Cântau doine seara târziu cei ce mergeau la clacă, la curățatul porumbului, la scărmănatul lânii și la alte treburi care se făceau ,,pe ajutate”. Cântau doine mamele, când își adormeau copiii. Cântau doine bocitoarele, când conduceau mortul la groapă și-n multe alte împrejurări.
Astăzi mai aud doine la televizor, la radio, pe tot felul de aparate moderne, la câte un spectacol organizat. Este ca un opreg, o catrință, o legătură, o pereche de ițari, pe care le scoți din lada de zestre a străbunicii, le îmbraci ca să te vezi în oglindă și le pui la loc. E minunat să asculți pe Dumitru Fărcaș, pe Gheorghe Zamfir, pe Achim Nica, pe Constantin Gherghina și pe mulți alți doinitori povestindu-ne istoria, copilăria, vremurile și viața, dar parcă nu-i destul.
Aș vrea să mai aud doina cântată de omul de rând, tânăr sau bătrân, la câmp, pe drum, acasă, peste tot. Din păcate, omul acestor zile e tot mai încruntat, mai crispat, mai împovărat, mai hăituit de griji și de nevoi! Îi place să asculte doina, muzica în general, dar nu să o cânte. Omul de ieri cânta Doina ca pe o spovedanie a sufletului său; omul de azi ascultă doina altora, dar nu descuie lacătul de la ușa propriului suflet. Alte genuri muzicale sunt plăcute tinerilor. Aud adesea mașini trecând pe drum. Au geamurile deschise și pe ele năvălesc asurzitor rafale de bubuituri, țipete, zgomote, hărmălae ca de pe fundul iadului. Se zice că aceasta e muzica tinerei generații! Dumnezeule sfinte!
Întoarce-te, Doină, iarăși printre noi, să te cântăm, să te-ascultăm, să ne spunem prin tine bucuriile, să ne plângem amarul. Cu tine în suflet și pe buze am fi iarăși noi înșine. Prea ne-am înstrăinat fără de tine. Parcă umblăm de-a baba-oarba, atâta vreme cât nu ești cu noi. Tu ne spuneai de unde venim ca oameni, ca neam, ca țară, cine suntem și încotro ne îndreptăm. Erai busola acestui popor.
Dacă ești, într-adevăr, îngerul acestui neam, șoptește-I lui Dumnezeu, așa cum știi tu mai frumos și mai convingător, că avem nevoie de El, avem nevoie de tine, avem nevoie de noi înșine!
,,Doină, doină, cântec dulce,/ Când te-aud, nu m-aș mai duce!/ Doină, doină, viers cu foc,/ Când răsuni, eu stau pe loc!”
Frumos,dar traim vremuri in care, se pare ca, nimic nu va mai fi cum a fost ! Pacat, mare pacat !