Acesta este punctul de faliment al statului social! De aici începe linia degradării (umane) a statului în raport cu cetățenii săi. Milogeala, cerșitul prin feluritele campanii și subscripții aiuritoare mai aveau ceva scuze, fiind punctele de rugină dintre rotițele strâmbe ale sistemului. Dar în momentul în care ceri unui om fără venituri să dea sub orice formă bani statului se cheamă falimentul structurii sociale.
Iar statul este atât de laș încât nu are curajul să-și asume această mizerabilă colectă cu de-a sila printr-o lege, printr-un HG sau orice act normativ, ci o face printr-un ordin al șefului ANAF.
Statul decretează practic că în România orice cetățean major realizează un venit din ceva. Și-l obligă să plătească asigurarea de sănătate la nivelul salariului minim. Un prim pas. Pentru că în abuzul său de lotru cu acte, nici măcar de recuperator, pentru că oamenii ăia nu au făcut bani și nu au evitat plata obligațiilor la stat, același stat, prin aceeași înalți funcționari, ori bătuți în cap ori „îmbugetofăgiți” în inimile lor negre, va veni și va cere și declararea naturii veniturilor din care sărmanii își vor plăti asigurarea de sănătate.
Unde este mărețul Avocat al pușcăriașilor? Al poporului din penitenciare, pentru a cărui asistență, și nu doar medicală, a ieșit sinistrul Victor din ciorba sleită a eficacității sale pentru țară.
Unde sunt partidele? Care aberează cu proiecte de anulări de taxe dar lasă statului partea lotrului. Răgetul amenințător și coercitiv.
Unde sunt drepturile celor fără venituri? Pentru că nu poți dispune natura obligațiilor, și contravaloarea în lei și bănuți de colț de batistă, înainte de a defini un cadru minim de drepturi.
Unde este siguranța coșului alimentar de subzistență pentru cei sărmani?
A cere bani unor oameni care nu au nici măcar posibilitatea de a-și asigura hrana zilnică reprezintă o imbecilitate cât un tupeu fiscal!
Să-i obligi să „deturneze” bani din alocațiile copiilor pentru a-și achita obligația imputată în numele asigurării de către stat a cotei de sănătate! Pentru că, de unde își închipuie „vlădicii” trăitori în turnul nesimțirii și al desconsiderării că vor „rupe” acești oameni „mărunțișul” pe care îl vrea statul hrăpăreț? „Mărunțiș” pentru un stat umflat de putreziciunea morală a unor funcționari care gândesc cu pietrele pe care le au în locul inimii, venituri de o viață târșâită pentru cei sărmani… Dați un ban pentru ANAF, nu?!
Trebuie să învățăm să ne cerem drepturile! Trebuie să-i învățăm și să-i ajutăm și pe cei mai năpăstuiți dintre noi să-și ceară drepturile! Pentru că a fi sărac nu înseamnă a fi ieșit din sfera umană. Nu înseamnă a fi izolat de nucleul societății, desconsiderat și, eventual, învinuit pentru falimentul statului social. Care nu falimentează din cauza celor săraci, sărăciți și pauperizați, ci a decidenților cărora nu le-am impus, nu doar raportări anuale vizând activitatea și eficiența muncii lor, ci și „cote” fiscale de răspundere pentru nerealizări (ei neavând niciodată grija răspunderii deși beneficiază de lefuri liniștitoare) ori pentru contribuția lor directă la falimentul statului social.
Azi, statul vrea să ceară contribuții pentru asistența medicală celor fără venituri. Mâine o să ceară contribuții pentru fondul de pensii. Apoi, taxe și impozite pentru dreptul de a locui în România, pesemne tot prin raportarea la „minimum”. Minimul chiriilor, minimul cotelor de întreținere. Minimul valorii pe care o reprezintă, ca uzul fruct fiscal, cei ce dorm în stradă.
O să ajungem poate să împărțim și ceea ce nu există. Golul dinlăuntrul sărăciei absolute. Să impunem taxe pe categorii de săraci, orășeni ori locatari de „rang inferior”, de sate și comune.
Și nu este vorba doar de falimentul ideii de stat social. Ci de ruperea unor file capitale ale Constituției și redefinirea țării ca un stat, nu doar nesocial (și nesocializabil cu durerea și tristețea celor mulți), ci înstrăinat de noi.
Nu este un impozit sau o taxă. Este o spoliere de natură infracțională vecină recuperatorilor. Aici, bunul „cămătat”, nu este banul, ci dreptul de a trăi. Iar infracțiunea, chiar dacă este a statului, rămâne tot o infracțiune.
Lasă un răspuns