Cum nimeni din această parte de lume (din România cu atât mai puțin) nu are îndoieli în legătură cu începutul dezastrului de pe aceste meleaguri, un dezastru planificat și înfăptuit cu rigoarea unei științe malefice, că, adică sarabanda catastrofei noastre naționale, o catastrofă mai ceva ca după un război, trebuie căutată în tainițele fără fund ale Decembriadei (fiecare trăitor al acelor vremuri de coșmar știe câte ceva și bănuiește foarte multe, dar toate sforile revoltei românești duc spre culisele politicii supranaționale, mai exact spre înțelegerile de la Malta dintre George Bush și Mihail Gorbaciov), tot de-aici va purcede și laconica mea rememorare a acestui fenomen atât de straniu și devastator, încât trebuie judecat ca o veritabilă filosofie a jafului și nesimțirii postdecembriste.
Da, căci taman atunci când pe străzi curgea sângele celor care trebuiau sacrificați pentru ca lovitura de stat să poată dobândi nemeritata aură de revoluție și când din balcoanele dezordinii planificate curgeau instigări la ură și omor deosebit de grav, când cuplul Ceaușescu era asasinat pentru genocid economic, iar asasinii acestuia umpleau vidul puterii cu impostura și proiectele lor bine întocmite întru generarea poligenocidului postdecembrist (economic, social-biologic, moral-spiritual, cultural, identitar), taman atunci a început atrocele proces de șubrezire a fundamentelor românismului eminamente omenos și de edificare pe aceste baze avariate a unui cosmopolitism rapace, egoist și antinațional în esența lui.
Iar acest proces aiuritor, înlesnit de proverbiala răbdare românească vizavi de nerușinarea jigodiilor cățărate la putere („Capul plecat sabia nu-l taie”, „Pe răbdare nu dai bani”, „Numai mai rău să nu fie”, „Nu-i da, Doamne, omului cît poate să ducă!”, „Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă!”), a tot progresat de la un an la altul (este singurul progres vădit și indiscutabil din întrega perioadă postdecembristă!), încât, iată că țara a ajuns la cheremul neprietenilor din străinătate prin guvernarea ei obedient-nevolnică, prin uriașa datorie externă (circa 100 de miliarde dolari) și prin efectiva ei scoatere la mezat (cât din România mai este a românilor?), că o cincime dintre români deja și-au luat lumea în cap (cel mai mare exod din toată apriga istorie multimilenară de pe aceste meleaguri), că aleșii fură euroi cu sacii, iar cei mulți de-abia își pot duce zilele și că raportul dintre pensiile infime și cele nesimțite nu-i de 1 la 5 ca la toate popoarele echilibrate și cu frică de Dumnezeu, ci a ajuns de 1 la 500 (câteva zeci de foști magistrați, ne spune cu seninătate ministreasa Justiției, au pensii lunare de peste 100.000 lei!).
Te întrebi cu scârbă și obidă: Cum de legislația unei țări cu economia pe butuci admite asemenea nedreptăți și ce naiba au făcut ipochimenii ăștia pentru țară de sunt răsplătiți cu venitul cumulat al membrilor unei întregi comunități?
E clar că pentru a putea fi plătiți toți ăștia (magistrați, trepăduși ai partidelor, generali de două parale, funcționari de rang înalt și complet lipsiți de valoare moral-intelectuală), tîlharul de stat ia de la ceilalți, motiv pentru care milioane de români de-abia o duc de azi pe mâine, iar grosul pensionarilor cu pensii de mizerie sunt nevoiți să rabde foame și frig pentru a putea să-și cumpere medicamentele de care depinde sărmana lar viață.
Dar iată o cutremurătoare justificare a veniturilor nesimțite, justificare auzită chiar din puturoasa gură a unui fost judecător al anilor cincizeci: „Puteam să dau și sentințe mai blânde. Dar întotdeauna am dat pedeapsa maximă”…
Nu știu câți dintre românii de azi își mai aduc aminte de experimentul încercat în urmă cu câțiva ani de Mona Muscă și alți câțiva colegi parlamentari de-ai dumneaei – acela de-a trăi o lună cu veniturile românilor săraci (mă îndoiesc că ale celor foarte nevoiași). Ei bine, cu toții au renunțat după câteva zile, afirmând răspicat că le este imposibil să trăiască cu atari firimituri. Totuși, situația acestor milioane de români nu s-a îmbunătățit cu nimic nici după experiment și nici mai târziu, ei fiind obligați prin legile noastre inumane să supraviețuiască zeci de ani, practic toată viața. Ăsta, domnilor cîrmuitori fără obraz, se numește genocid în formă continuată, iar voi toți (cei de-acuma, precum și cei de dinaintea voastră) ar trebui să vă pierdeți nu doar averile câștigate necinstit, ci și netrebnicele voastre vieți. Sau, întrucât s-a făcut marea greșeală cu abrogarea pedepsei cu moartea, drept ar fi ca într-o celulă să vă petreceți restul de viață, primind exact hrana pe care, prin atotputernicul vostru cinism, și-o permit milioanele de români aduși de voi și ciracii voștri la sapă de lemn…
Lasă un răspuns