Arheologii Muzeului Județean Ialomița din municipiul Slobozia, după o lună de săpături sistematice, au completat colecțiile vestigiilor descoperite în locul în care s-a născut marele voievod Mihai Viteazul – Orașul Medieval Dispărut, cu un tipar folosit la turnarea bijuteriilor și patru cahle (plăci de sobă), inscripționate cu imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Sobele de cahle, în forma familiară nouă astăzi, au apărut în spaţiul german în jurul anului 1300. Având o structură de cărămidă, cu ducturi interne de fum, şi un „înveliş” de cahle, noul sistem de încălzire prezenta o serie de avantaje faţă de vatra de foc şi faţă de şeminee: funcţiona fără emisie de fum în spaţiul interior şi era mult mai eficient, tocmai datorită cahlelor ceramice care înmagazinau şi radiau mai multă vreme căldura. Caracteristice pentru aceste zone, din Germania şi Elveţia de astăzi până în Moldova, din Croaţia până în Belarus, răspândirea lor s-a datorat coloniştilor germani, dar şi imitării la scară largă a unor modele regale şi aristocratice. În secolul al XVI-lea, sobe de cahle simple erau frecvent întâlnite şi în locuinţe rurale. Este interesant însă că Europa a rămas divizată în funcţie de sistemul de încălzire utilizat, şemineul fiind preferat în mod absolut în Spania, Franţa, Anglia, Peninsula Scandinavă şi zona Mediteranei.
La început, cahlele erau create la roata olarului, având forma unor borcane introduse în masa de lut care învelea structura de cărămidă. Treptat, ele au ajuns la forma plată cunoscută astăzi, formate dintr-o placă imprimată într-un tipar şi o ramă pe spate, care foloseşte la fixarea lor unele de altele. În Evul Mediu, între secolele XIV şi XVI, se foloseau cahle de diferite tipuri şi forme, de la tipul concav apropiat ceramicii comune, cu deschidere rotundă, pătrată sau lobată, la cel semicilindric decorat cu traforuri şi la cel plat, simplu. Unele erau formate din mai multe părţi, realizate la roată, prin presare în model, prin decupare şi incizare. Forma depindea şi de locul cahlelor în ansamblul sobei: la bază, în soclu, în compunerea camerelor de ardere şi de încălzire, la colţuri sau pe coronament. Cele mai multe cahle erau glazurate, pentru a li se spori rezistenţa şi calităţile decorative. Glazura, compusă din nisip şi oxizi minerali, adera prin ardere la suprafaţa de lut, conferindu-i un aspect lucios. Cea mai accesibilă glazură medievală era cea verde, pe bază de plumb sau cupru. De la început, cahlele au fost decorate, deoarece pe lângă funcţia lor practică, constituiau şi un element important de decor interior (și de masaj, pentru cine știa simbolurile reprezentate și valorile acestora). Decorul se obţine în principal prin imprimarea într-un tipar de lemn sau lut săpat în negativ. Cahla va fi astfel decorată în relief. Glazura, uneori policromă, contribuie şi ea la efectul decorativ. Alte tehnici sunt traforarea unui motiv în lut şi acoperirea astfel parţială a deschiderii unei cahle concave, incizarea, aplicarea unor fragmente de mică pe suprafaţa cahlei, uneori chiar pictarea acesteia. În Evul Mediu, imaginile de pe cahle erau foarte variate, înscriindu-se în mai multe categorii: imagini religioase (sfinţi, semne şi simboluri religioase, inscripţii), imagini cavalereşti (foarte populară fiind imaginea cavalerului în turnir, decurgând din imaginea antică a Cavalerului Danubian, Trac, sau Zamolxian), sau cupluri dansând, muzicanţi, scene de vânătoare etc.), decoraţii geometrice sau vegetale, ilustrarea unor proverbe, fabule sau povestiri. Cahlele mai sunt cunoscute ca și „teracote” („Terra – cot – A”, sau când planeta noastră va trece peste cotul – creasta, pasul lui „A”, simbol francmasonic al compasului („c – om – pas”), fiind realizate din pământ (lut) frământat și trecut prin foc, așa cum va fi și planeta noastră la ceas de cataclism. Cercetările arheologice de pe teritoriul României au dus la descoperirea a numeroase cahle, de diverse tipuri, forme şi caracteristici decorative. S-a dovedit că existau şi ateliere locale care le produceau şi că sobele de cahle erau folosite în toate mediile sociale (dar în special în curţile voievodale, în cele boiereşti, în castele şi fortificaţii, dar şi în locuinţe orăşeneşti şi în mănăstiri) şi probabil de către toate etniile din acest spaţiu geografic. Prin posibilitatea și ușurința de reprezentare ce apărea odată cu realizarea acestor cahle imagistice, dar și prin locul privilegiat al sobei în spațiul casei, castelului, fortificației, sau mănăstirii, s-a putut trece la reprezentarea unor mesaje simbolice și iconice importante în lutul ars al acestor cahle, înțelese doar de cei ce aveau contact vizual cu acest „perimetru sacru” al focului din casă (din sobă) și care cunoșteau valoarea lor spirituală adevărată. Prin repetarea unor elemente și simboluri se insista pe importanța acestora, pentru reamintire.
Referitor la cahlele din Orașul Medieval Dispărut: „Avem aici două modele diferite: pe trei cahle Sfântul Gheorghe este îndreptat spre dreapta și se vede foarte clar capul, cu aureola, calul, sulița, pintenii, balaurul, toate foarte bine conturate și făcute cu aceeași matrița, iar pe alta avem un model mai rudimentar, cu Sfântul Gheorghe așezat spre stânga, fără aureolă, dar cu această mantie sau scut, care seamănă cu o aripă, foarte pronunțată”, a precizat arheologul Matei Gheorghe. Semnificația Sfântului Gheorghe care este îndreptat spre dreapta este de acces direct, tranșant, pe când cel „așezat spre stânga” este de „cel ascuns”, cel aflat sub aripa divinității (Mama Gaya Vultureanca), asemenea dacului aflat sub brațul drept al zeului fără de chip din vârful Biserici Omului de la Adam-Clisi și care stă pe un câmp de trifoiuri cu patru foi, ca simbol al norocului. De aceea și aureola lui de sfânt pălește în prezența marii zeițe, creatoare și distrugătoare. În altă secțiune de lucru a fost identificată o locuință de tip atelier, ceea ce reprezintă o premieră pentru Orașul Medieval Dispărut, după cum spune muzeograful Radu Coman: „Am identificat și s-a descoperit o locuință care s-a dovedit a fi de tip atelier. Susținem acest fapt prin descoperirea unui tipar din cărămidă pentru turnat cercei, în premieră pentru Orașul de Floci, pe lângă obiectele din metal, din os și ceramică.”
Orașul Medieval Dispărut Floci (alternativ cunoscut și ca: Orașul de Floci, Târgul de Floci, sau Cetatea de Floci) este un oraș dispărut din Țara Românească. A fost situat la vărsarea râului Ialomița în Dunăre, pe un curs vechi al râului, azi secat (numit și Ialomița Veche, cursul este și azi vizibil în teren). Numele vine probabil de la lâna care se comercializa în evul mediu acolo. Orașul este atestat în prima parte a secolului XV, dar probabil exista ca loc de schimb din secolul anterior. A fost un important centru comercial din Țara Românească din secolul XV. Lângă oraș, postelnicul Hranite Blagodescul, membru al familiei de origine albaneză a Blagodeștilor, a ridicat în jurul anilor 1640 – 1650 Mănăstirea Flămânda, ce a fost apoi închinată la Mănăstirea Ivir de la Muntele Athos. Orașul a decăzut din cauza războaielor duse în zonă în secolul al XVIII-lea, dar și din cauza schimbării parțiale a cursului Dunării. În locul orașului, s-a format comuna Piua-Petrii, dispărută și ea în urma inundațiilor din prima parte a sec. XX. Cea mai apropiată localitate de ruinele vechiului oraș este Giurgeni.
În anii 70-90 ai secolului trecut, la Floci s-au desfășurat mai multe campanii de săpături arheologice ce au scos la iveală numeroase urme ale vechiului centru urban: trei biserici și trei necropole, locuințe, ceramică etc. Târgul de Floci este și orașul în care la anul 1558 s-a născut Mihai, fiul lui Pătrașcu cel Bun, care va fi supranumit Viteazul. Este singurul oraș medieval din România care nu a fost suprapus de nicio altă locuire modernă. Această situație de excepție face ca întreaga suprafață de 80 ha să poată fi cercetată arheologic și să facă posibilă reconstituirea unei organizări de tip urban. Situl se află la cinci kilometri de Comuna Giurgeni, Ialomița, în apropierea locului unde râul Ialomița se varsă în Dunăre. Săpăturile arheologice efectuate de-a lungul a 35 de ani au evidențiat în total patru biserici, trei necropole, peste 200 de locuințe, ateliere.
Cum arăta orașul în perioada lui de înflorire? „La 4 iulie am trecut Dunărea și deîndată celălalt mal aparține voievodului moldovean. La 5 iulie ne-am mișcat de la vad o jumătate de milă în fața (orașului) Floci. Acesta este un oraș bun și relativ mare, care se află lângă Dunăre, într-o câmpie deschisă, printre grădini frumoase. Are câteva biserici de piatră și, în spatele orașului, pe un deal, o vestită mănăstire de piatră. Am hrănit (animalele) în fața acestui oraș care, ca și precedentul, se află în stânga.”, scria Martin Gruneweg, scrib și contabil al unui negustor armean din Liov, la anul 1584.
În campania de cercetări din acest an, arheologii de la Muzeul Județean Ialomița au mai descoperit un sfeșnic conic din metal căruia îi lipsește doar ultima piesă în care se așează lumânarea, dar și cahle/plăci tip oală, provenind de la o sobă. Parcul arheologic de lângă Giurgeni este în dezvoltare și oferă posibilitatea vizitatorilor să descopere în secțiunile deschise gropi menajere și locuințe incendiate, iar la suprafață au fost refăcute mai multe obiective, printre care edificiul cu contraforturi, bisericile cu numerele 1 și 2, o casă cu gârlici, una cu fundație de piatră și un podeț carea făcea trecerea pe grinduri.
Lasă un răspuns