Autopsia comunismului: vinovăţia ideologiei…

Dacă pentru a înlocui religia, ideologia a învinovăţit religia, la ieşirea din ideologie, ideologia a trebuit şi ea învinovăţită la rândul ei. În primul caz ne-am plâns de Dumnezeu, în al doilea – de Istorie. După ce am privit atât de mult abisul, abisul a început şi el să se uite înăuntrul nostru. Hidoşenia trecutului a rămas încastrată în retine şi în conştiinţe şi, după ce am trăit-o sub forma comunismului, nu mai putem critica ideologia comunistă cu inocenţă. A atrage atenţia asupra potenţialităţii de rău pe care ea o conţine (şi a încerca să o explici) devine o formă de infatuare metafizică într-un peisaj ruinat şi însângerat de faptele atroce ale comunismului real. În acelaşi timp însă realitatea traumatică nu poate ţine singură locul unui act de condamnare a ideologiei şi nici nu poate transformă răul ei într-o banală tautologie. Este cel puţin periculos câtă vreme – în modernitate – stigmatul răului este seducător în sine.

Tendinţa unei zone a intelectualităţii progresiste (în general vestice) – în numele unei aberante corectitudinii politice – de a trece sub tăcere legătura dintre ideologia şi crimele comunismului ori de câte ori este posibil (sau de a o minimiza sau discredita cu rea voinţă în situaţia unei confruntări directe) este de netăgăduit. „În universităţile occidentale, se manifestă o grijă specială ca Marx şi Lenin să nu fie prezentaţi în legătură cu crimele care fie s-au inspirat din lucrările lor, fie au fost direct instigate de ei” (H.R.P.). H.R.P. aminteşte de o situaţie în care, la o ediţie comentată a Manifestului partidului comunist publicată în Statele Unite, editorul a scris o introducere lăsând în afară criticile clasice aduse ideilor economice, sociale şi politice prezentate în Manifest. Ruperea totală cu orice mijloace a legăturii dintre comunismul ideologic şi cel real – poate în speranţa renaşterii comunismului ideologic – este un program condamnabil, şi nu numai din punct de vedere moral. Reacţia la această situaţie este legitimă, însă ea nu poate lua forma extremă de migrare în sens invers a vinovăţiei către ideologie. Doar pentru că vinovatul direct – comunismul real – este mort sau inactivat, iar ideologia încă mai mocneşte şi naşte prozeliţi, nu putem îngădui dezgroparea şi utilizarea armelor activismului: propaganda, mistificarea şi discreditarea.   

Din păcate, aceasta este direcţia abordată de o parte a intelectualităţii estice – iar colecţia de eseuri „O idee care ne suceşte minţile” este un exemplu concludent. Trecând direct la concluzie – eventual printr-un vârtej de trăiri – problema ideologiei se pune – cu vehemenţă şi indignare – în termeni de absolută vinovăţie, cuantificată cu milioane de morţi. Stilul şi cantitatea de emoţie a textelor nu repară însă logică fragilă a construcţiei al cărei viciu stă tocmai în axiomele sale. Legătură dintre comunismul ideologic şi regimurile comuniste nu este una determinist-simplă; nu regimul este materializarea ideilor comuniste, ci ideile sunt paravanul şi justificarea regimului comunist (şi a crimelor sale). Camus afirmă fără echivoc: „Dacă Hegel” – cel care, după cum spune Noica, a intrat în lume prin Marx – „serveşte drept alibi stăpânului de la Karaganda, asta nu îi condamnă filozofia”. Iar judecata sa se aplică şi pentru Kark Marx. Marx a fost un gânditor, nu un ucigaş; nu ideile sale au ucis; polemica sa, vituperantă şi iraţională uneori, a fost o reacţie la situaţia economică, socială şi politică a vremii sale. Prea puţini dintre cei ce au făptuit revoluţiile şi au condus structurile politice ale comunismului i-au citit mai întâi scrierile; în general traseul politic al activiştilor a început cu convertirea; studiul marxismului a fost făcut – dacă a fost făcut – ulterior şi pe sărite. Este anacronică – ba chiar penibilă – judecata lui Marx prin prisma traumelor secolului XX. Desigur, se pot face analogii, comparaţii, speculaţii contrafactuale, etc…, dar nimic mai mult din punctul de vedere al unui istoric, filozof sau om politic. Nu îl putem judeca pe J.J. Rousseau pentru teroarea iacobină, doar pentru faptul că Robepierre şi-a inspirat rechizitoriile şi acţiunile din Discursurile sale (fără a-l înţelege de fapt în totalitate). Este într-adevăr vinovat JJ Rousseau cu ideile sale despre inegalitate şi cu visurile sale de întoarcere spre o starea naturală, idilică a omului pentru că, în 1794, Incoruptibilul scrie: „Dorim […] să îndeplinim intenţiile naturii şi destinul omului, realizând promisiunile filozofiei” (adică ale lui Rousseau) şi înalţă ghilotina?

Răsar des în argumentele contra ideologiei cuvintele tari pe care Marx, Engels – şi colaboratorii şi epigonii săi ideologici – le rostesc sau le scriu cu diverse ocazii. Fără o altă interpretare de perspectivă sau context, pe nivelul epistemologic al limbajului, ele rămân şi surpă credibilitatea ideologiei, precum şi a creatorilor/suporterilor/executanţilor ei. Dacă există un ideal etic al comunismului, el nu poate într-adevăr convinge, câtă vreme în interiorul ideologiei există negaţie şi revoltă împotriva a ceva ce în final, în realitate, este identificabil cu omul. Să nu uităm însă că duşmanii comunismului – ordinea socială, burghezia, proprietatea privată, statul, etc.. – par, pe hârtie, pure abstracţiuni, produse ale omului întoarse împotriva omului. Părinţii ideologiei şi-a închipuit că înlăturarea lor violentă se poate face prin convingerea paşnică a oamenilor. Abia în realitate s-a putut vedea că din ţesătura acestor instituţii, atunci când este sfâşiată, curge sânge, fiindcă oamenii nu alcătuiesc instituţiile, ci devin – în mod existenţial – acele instituţii. Iar dacă în sprijinul acuzării sunt aduse cuvintele – pe care J.P. Sartre le numea „pistoale încărcate”, tot cuvintele pot fi chemate şi ca martori ai apărării. Cel puţin din Marx poate fi extrasă o frază ce îi oferă acestuia o dimensiune etică pe care cei ce îl vor urmă nu o vor moşteni: „Un scop care are nevoie de mijloace nedrepte nu e un scop drept” . Nu pare deloc ciudat faptul că şi la Rousseau întâlnim o frază similară ce îl dezleagă aprioric pe acesta de contractul cu iacobinii: „Nimic în această lume nu merită cumpărat cu preţul sângelui omenesc”.

Şi totuşi o vină există şi este vizibilă tocmai prin prisma escatologiei marxist-leniniste. Nimeni altul decât Georg Lukacs susţine că un gânditor sau un artist sunt legaţi indisolubil de opera lor şi sunt responsabili atât pentru urmările benefice, cât şi pentru abuzurile realizate ca urmare a instrumentării operei lor. Dacă o lucrare de artă sau filozofie, susţine Georg Lukacs, poate fi pusă în slujba opresiunii politice, înseamnă că în formă ei originală a existat un germen al răului – al neadevărului, al urâtului sau iraţionalului –, iar efectele ei ulterioare se reflectă în valoarea lucrării. A considera o cauza materială (după definiţia lui Aristotel) ca având drepturi depline la masa vinovăţiei este totuşi o exagerare, însă George Steiner o consideră „o exagerare utilă”. În cazul ideologiei dificultatea majoră constă nu neapărat în găsirea germenilor răului, cât în stabilirea gradului în care, pentru crimele comunismului, ideologia este o cauza formală sau o cauza materială. Fără o siguranţă în această privinţa nu putem inculpa definitiv şi categoric ideologia şi nu putem stabili pedeapsă ce trebuie aplicată memoriei celui – sau, în final, celor – ce au creat-o şi au răspândit-o.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*